sâmbătă, 10 aprilie 2021

Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri

 

Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, Peter Handke

Nu pot sa zic ca genul de roman care sa ma fi prins. E o narațiune voit destructurata în sensul unui subiectivism pur. Astfel ca omenirea pare a  se transforma într-o colecție de maniaci psihotici gata de orice. Deși în mod sigur autorul are admiratorii săi, nu e genul meu de literatura. Ma repet, romanul, cel puțin pentru mine, reordonează lumea, nu o destructurează. Desigur putem face jocuri cu tehnici narative, și sa producem trairi erotice din cartea de telefoane, dar acestea rămân doar exerciții. 

duminică, 4 aprilie 2021

Nimic, doar noaptea


John Williams, Nimic, doar noaptea

Modul în care autorul insistă pe introspecție, pe trăirile personajului amintește oarecum de Proust. Însă într-o varianta americană, care nu are parfum de Madeleine, ci de Pancake. Ingurgitate in ritm  mult mai rapid,concentrat, o pastila de Proust, care se desfășoară în spațiul narativ al unei zile de dimineață până la... doar noaptea. Și probabil cea mai mare diferență este ca oricare ar fi trăirile noastre interioare confruntarea cu realitatea ne lovește nemilos ca pumnul unui pimp iritat. 

sâmbătă, 27 martie 2021

Poarta-ti plugul peste oasele mortilor

 

Poarta-ti plugul peste oasele mortilor, Olga Tokarczuk

Sub forma unei parabole cu accente thriller se află un roman de "tranziție", gen literar care prin România a cam lipsit, sau, oricum nu prea a produs nimic notabil. E romanul acelei stări a unei lumi care a dispărut, dar încă cea noua nu s-a nascut. O stare a anomiei morale in primul rand, unde busolă existentei pare ca și-a pierdut orientarea.

În romanul Olgăi Tokarczuk povestea aceasta se spune ca o răzbunare a lumii fiarelor asupra lumii oamenilor (sau poate lumea oamenilor a devenit animalică?), cu un surprinzător "înger exterminator" gata să împartă dreptatea providențial.

Poveste construită cu pricepere postmodern, cu largi pasaje astrologice sau crime "cu cheie" care amintesc de cele din Numele Trandafirului a lui Umberto Eco. 


sâmbătă, 20 martie 2021

Gradina de ciment

 

Ian McEwan, Gradina de ciment


Grădina de ciment este, într-o primă impresie, un roman pervers cu note horror. O familie cu patru copii care se descompune, prin dispariția părinților. Un drum de la viața liniștită a clasei mijlocii britanice la ruină și descompunere.

Și totuși ce dă forță acestui roman dincolo de notele de senzațional?

Dincolo de moarte, prezență permanentă, dincolo de descompunerea materială a lumii în care se petrece această dramă, dragostea și sexualitatea sunt contraponderea care salvează, sunt reconstituirea disperată a unei vârste de aur simbolizată de grădina de ciment, creație a unui tată nu foarte inspirat în aranjamente peisagistice.

Ceea ce pentru noi, cititori și privitori din afară, este perversiune și oroare, de partea cealaltă nu este decât o evadare într-o grădină a raiului în care nu mai există păcat și judecată.

Autorul se joacă cu perspectivele, timpul curge într-un ritm mitic, dincolo de timpul faptelor banale, lumea se recompune după alte reguli, decât cele ale realității, și în același timp dureros de reală. Am avut ispita de a vorbi de "realism magic" în cazul acestui roman, dar cred că mai bine ar descrie lucrurile sintagma "magia realismului".

duminică, 14 martie 2021

Gândacul

 



Ian McEwan, Gândacul

Cu trimiteri evidente la Kafka, Ian McEwan compune în Gândacul o satiră în nota absurdului despre Brexit.
Amuzantă, în definitiv e un circ absurd cu suficiente motive să râdem, concluzia e una care trebuie să pună cetățeanul pe gânduri, orice părere am avea despre desfășurările politice, trebuie să avem în vedere că primii care câștigă (sau singurii?) din politică sunt politicienii.


duminică, 7 martie 2021

Corpus Christi/Boze Cialo

 


Boze Cialo, Corpus Christi, Polonia 2019,regia Jan Komasa, cu Bartosz Bielenia

Imi este greu să scriu o cronică de film acum când se închid din nou cinematografele. Mare păcat, căci iată, filmul, și e vorba de filmul despre care tocmai povestesc, învață oamenii cum să accepte pierderea, frustrarea și să se împace cu sine și ceilalți.

Rar mi-a fost dat să văd o poveste cinematografică, precum acest Corpus Christi, care să îmbine atât de bine banalul cotidian cu o dimensiune dramatică și metafizică atât de pregnantă. 

Un tânăr părăsește o închisoare pentru minori. În închisoare ajunge să-și descopere vocația pentru religie. Seminariile teologice din Polonia însă nu acceptă un condamnat penal pentru a se pregăti pentru preoție. Și totuși, într-un concurs de împrejurări, tânărul Daniel ajunge să țină locul unui bătrân preot suferind obligat să meargă la spital, într-o mică parohie rurală. Desigur nimeni nu știe cine este cu adevărat.

Mica comunitate este învrăjbită de un recent accident de mașină, cu multe victime, problema vinei pentru acest accident fiind sursa acestei vrajbe cât și încercarea divină pentru Daniel.

Cum se descurcă Daniel (sătenii îi zic părintele Tomasz) rămâne să vedeți. E o poveste profund umană despre pierderea celor dragi, cu o mulțime de trimiteri biblice, avem și Iuda, avem și Cina cea de taină, avem si pe Pilat (primarul localnic, care își spală impasibil mașina scumpă atunci când criza din comunitate ajunge la momentul culminant). 

Și desigur avem o crucificare care dă și titlul filmului.

Filmul este construit cinematografic din schimbări de unghiuri, încadrare și focalizări care adaugă sensuri unei povești altminteri simple vizual.

Nu vă îngrijorați că e un film meditativ sau filosofic. Nicidecum. Suspansul este tot timpul prezent, fiecare moment este o provocare pentru eroul filmului. Destule secvențe au umor, încât nu e niciun moment de plictiseală.

Și nu în ultimul rând trebuie remarcată performanța actoricească în rolul principal (Bartosz Bielenia). Un rol cu un personaj undeva la granița dintre golan de penitenciar și sfânt inspirat cred că este o provocare pentru orice actor. Iar aici a reușit la superlativ.

În mod sigur un film de văzut.



sâmbătă, 6 martie 2021

Culture in Nazi Germany

 

Culture in Nazi Germany, Michael H. Kater,

Carte foarte organizată, care poate fi considerată o referință pentru cei interesați de istoria Germaniei naziste sau fenomenul totalitarismului în general.

Studiul începe cu ceea ce nazismul vine să nege, cultura Republicii de la Weimar, o cultură deschisă, care experimentează, care amalgamează în sens creator cele mai diverse surse de inspirație, stiluri, tradiții. Fie și numai dacă numim Bauhaus sau expresionismul cinematografic și tot avem elementele suficiente pentru a aprecia valoarea si impactul cultural universal al creației culturale germane din anii 1920, anii care se suprapun peste ceea ce in istoria Germaniei este cunoscut ca Republica de la Weimar.

Nazismul neaga toată această cultură, pe care o denumește degenerată. In locul universalismului, naționalismul extrem. In locul modernului, mitul originilor, mitul vieții rurale. In locul experimentului, întoarcere la un academism de sec. al XIX-lea.

Urmează o analiză a ceea ce ar trebui să fie cultura nazistă, împărțită în două capitole, cultura de pace și cultura nazista de război. Împărțirea aceasta în mod sigur este motivată, deoarece războiul a schimbat mult obiectivele culturale ale regimului politic nazist.

O interesanta concluzie este că este greu de definit o cultură nazistă.

Desigur un anumit profil este dat de idiosincraziile liderului suprem, Hitler. Artist ratat, admirator al unui neoclasicism arhitectural si pictural, admirator al lui Wagner si desigur convins de ideile sale rasiale (deci tot ce provine de la evrei sau popoare neeuropene trebuie respins) a impus gusturile sale ca fiind literă de lege in creația artistica. Totuși e puțin pentru a defini o cultură nazistă. Timpul scurt al evoluției nazismului in timp de pace a făcut ca producțiile arhitecturale ale regimului să fie puține. Iar daca ne uitam la ceea ce efectiv s-a construit, deși stilul Bauhaus a fost repudiat, cel mai popular tip de construcție a fost o interpretare modernă a casei tradiționale germane. Doar în pictură se poate spune că a fost creionat un stil, pe care unii , prin asemănare cu realismul socialismul promovat de regimurile comuniste, îl numesc realism național socialist, cu oarecare temei deoarece modul de expresie artistica e destul de asemănător. Este favorizat stilul academic, cu elemente ale romantismului, orice experiment modern este cu totul descurajat. Totuși Hitler nu a fost un actor foarte implicat în politica culturală a Germaniei naziste. După începerea războiului aproape că este absent din deciziile culturale. Marotele sale precum festivalul de la Bayreuth sunt greu de reținut ca fiind definitorii pentru cultura Germaniei. Cohortele de spectatori la Bayreuth, duși acolo pe bază de liste la spectacole, biletele se cumpărau obligatoriu prin organizațiile de partid, apoi, când începe războiul, masele de oameni în uniformă aduși sub comandă militară ca spectatori, sunt departe de a constitui un element de luat în seamă în a considera o cultura nazistă. Hitler definește cultura nazistă mai puțin ca subiect care intervine în politicile culturale, cât mai ales ca obiect al mitului Fuhrerului.

Relativa absență a lui Hitler din deciziile privind cultura a deschis câmp competiției dintre alți actori deținători de putere pe tărâmul deciziilor în legătură cu cultura. Acest lucru a condus la decizii de multe ori contradictorii, care fac și mai greu de identificat o "cultură nazistă".

Un actor foarte important în definirea politicilor culturale naziste a fost Joseph Goebbels, care fiind în fruntea Ministerului Propagandei dispunea de cele mai importante mijloace administrative si financiare. Gusturile personale ale lui Goebbels, provenit din medii intelectuale, erau desigur mai elevate decât cele ale lui Hitler. Acțiunea sa s-a simțit în lumea filmului. Trecând de interesul "foarte personal" al lui Goebbels pentru actrițe, acesta s-a comportat ca principalul producător de film în perioada regimului nazist. Tematica era fie din domeniul propagandei naziste, fie filme de pur divertisment. Trebuie remarcat că Goebbels, ținând la calitatea artistică a producțiilor, calitate care trebuia să conducă la eficacitatea transmiterii mesajului ideologic, a tolerat faptul că multe mijloace de expresie din filmele epocii naziste erau tributare expresionismului, oficial declarat ca fiind "degenerat". Totuși, celebra creatoare de documentare Leni Riefenstahl a fost protejata  lui Hitler și nu făcea parte din cercul lui Geobbels.

Radioul făcea parte și el din imperiul lui Goebbels. Radioul german din epoca nazistă este un bun exemplu, aplicabil și în alte arii ale producției culturale, despre echilibrul foarte fragil dintre diversele tendințe care trebuia să fie conciliate. Pe de o parte era necesar să se transmită mesaje ideologice, însă o prea mare proporție de mesaje ideologice devenea obositoare și scădea receptarea. Astfel, că programul trebuia să fie garnisit cu divertisment. Urmau și aici dificultăți în a stabili proporții. În perioada de pace, regimul a favorizat cultura "înaltă", fiind interesat în a obține conlucrarea elitelor, cât și din considerații de imagine externă. După începerea războiului orientarea a fost spre divertismentul popular, regimul fiind conștient că sacrificiile războiului sunt resimțite în primul rând de păturile populare. În acest context s-au experimentat tehnici de influențare a opiniei publice, moduri de organizare a spectacolului mediatic, care se utilizează și astăzi în industrie. În schimb, în domeniul literaturii originale eforturile lui Goebbels de a crea o literatură nazistă au eșuat. Deși au fost aruncați mulți bani pentru tot felul de concursuri, s-au creat sinecuri pentru câțiva autori care păreau promițători, deși au fost destui autori care au preluat în scrieri temele favorite ale național-socialiștilor, realizări cu adevărat valoroase, sau măcar cu priză, nu au fost.

Dar Goebbels nu era singurul care făcea politicile culturale. Goering, în calitate de Ministru Prezident al Prusiei, avea în subordine multe instituții culturale, în special pe cele foarte  prestigioase din Berlin. Goering, cu un trecut boem și cu experiențe culturale diverse, a protejat mulți artiști care nu erau "pe linia partidului", mai ales în lumea teatrului și spectacolului.

Rosenberg era responsabilul de cultură chiar în cadrul Partidului național-socialist. În această calitate controla ziare și edituri, sau comanda evenimente finanțate direct de partid, având astfel influență în lumea culturală. Având totuși mijloace mai reduse decât Goebbels, și oarecum gelos pe importanța și puterea acestuia, poza într-o atitudine de intransigență doctrinară, exercitând atribuții de cenzură, extinzând-și astfel influența dincolo de instituțiile pe care le controla efectiv.

Robert Ley, în calitate de Conducător al Frontului German al Muncii, DAF, organizația cu scopuri sociale în cadrul național-socialismului, avea în subordine o adevărată industrie de divertisment, spectacole, publicații, filme, care avea ca scop distrarea claselor populare. Implicat mai puțin în considerațiile cultural ideologice, mulți artiști văzuți negativ de regim și-au câștigat existența în acest sector cultural, fără pretenții, care promova în special producții ținând de purul escapism.

Astfel că fiind o concurență între diverși lideri, cu agende și gusturi diferite, nu s-a creionat o politică unitară.

Si aceștia sunt numai actorii principali. SS avea propriile instituții culturale, obsesiile rasiale fiind traduse în finanțarea de către SS de cercetări arheologice în căutarea originilor ariene pure. Armata avea un post propriu de radio care transmitea din Praga după ocuparea Cehiei. Fiecare conducător regional (Gauleiter) se considera îndreptățit să se transforme într-un mecena.

Probabil singura opera artistică care a supraviețuit regimului nazist și este incontestabil de succes este Carmina Burana de Carl Orff. Compozitorul, cu un ascendent evreu, ceea ce era desigur  o problemă în cadrul regimului nazist, a fost protejat și a primit o sinecură care i-a asigurat un trai liniștit de către von Schirach guvernator și gauleiter al Vienei.

În afară de Carmina Burana puține lucruri au rămas. Se mai poate enumera revoluția în domeniul documentarului cinematografic făcută de Leni Riefenstal, cu rezerva că astăzi documentarele sale din perioada nazistă sunt greu de receptat din cauza încărcăturii ideologice de neacceptat pentru public.

Desigur nu se poate vorbi de cultura germană a perioadei fără a vorbi de cultura din exil. Politicile naziste au creat un exod de oameni de cultură de expresie germană, desigur foarte mulți evrei, dar nu numai. Dacă pentru artiștii din domeniul muzicii a fost ceva mai ușor să-și facă o carieră în exil, pentru ceilalți, legați de limba germană, nu le-a fost deloc ușor. Chiar și cei care nu au avut probleme materiale, precum Stefan Zweig, au suportat greu exilul, și sinuciderea (precum Stefan Zweig) sau alunecarea in alcoolism si marginalizare, cu același final al dispariției timpurii, nu au fost rare. Thomas Mann, în acest peisaj, cu lumini, dar și multe umbre, rămâne, prin prestigiul său, și activitatea neobosită de a combate regimul nazist, imaginea unei culturi germane în exil, care supraviețuia dincolo de comandamentele regimului nazist.

Pe final, autorul abordează problema culturii în perioada de după război. Observă că acțiunile de denazificare ale autorităților de ocupație au afectat foarte puțin pe cei din cultură. Foarte puține persoane din acest domeniu au fost cu adevărat afectate de denazificare. Scriitorii și gazetarii au făcut mai departe ceea ce știau, ba chiar, sub steagul conservatorismului, au promovat cam aceleași valori, curățate doar de câteva stridențe. Vedetele din cinema au făcut mai departe filme, în special orientate spre divertisment, aproape lipsind o producție cinematografică care să abordeze serios problematica raportării societății germane la nazism. Chiar si autorii tineri s-au raportat la un estetism care pare că s-ar fi născut într-o lume care nu a auzit de nazism. Unii oameni de cultură, care vădit au colaborat cu regimul nazist, au făcut carieră și după, au primit titluri universitare și medalii onorifice. Nici sovieticii în partea ocupată de ei nu au procedat altfel. În mare lipsă de cadre, au primit cu brațele deschise pe colaboratori naziști care, pentru a li se uita "păcatele trecutului", au devenit cadre credincioase ale regimului comunist instalat.

Comparat cu alte autoritarisme unde poate fi situat regimul nazist în domeniul cultural? În mod sigur, după ce s-au instalat la putere naziștii nu au practicat epurările periodice caracteristice lui Stalin, care au paralizat orice creativitate culturală. Un anumit pluralism, dat de concurența între diversele instituții și lideri ai regimului, a existat. Pe de altă parte, comparat cu regimul fascist din Italia, nazismul apare foarte cenușiu cultural. Italia fascistă a promovat un program cultural modernist,  futurismul chiar poate fi considerat ca influențat de ideologia fascismului din Italia.  Creația culturală mondială a fost tot timpul accesibilă în Italia fascistă, iar autorii italieni au rezonat și concurat cu aceasta. Deși și în Italia, după ce aceasta se angajează în război și apare tot mai legată de Germania, se constată o anumită închidere culturală, Portretele Ducelui, realizate în cel mai modernist stil posibil, nu au nici un corespondent în portretele lui Hitler.

vineri, 5 martie 2021

La Belle Epoque


 

Franta 2019, regia Nicolas Bedos, cu Daniel Auteuil, Guillaume Canet, Doria Tillier, Fanny Ardant


Cum ii stă bine oricărui film „mare” e o poveste care poate fi citită în multe abordări. De la arta actorului și magia (echivocă?) a teatrului, pănă la criza cuplului fezandat de (dez)iluzii la a treia tinerețe.

Totul sub o ipoteză fermecătoare și incitantă: ce ar fi dacă cineva v-ar propune să vă creeze atmosfera epocii  în care visați să trăiți, având astfel posibilitatea să experimentați ceea ce visați? 

Cu un Daniel Auteuil care face cumva să umple ecranul, fără niciun fel de enfază, fără niciun fel de teatralitate. Cu Doria Tillier șarmantă așa cum trebuie ca să dea replică lui Auteuil.

Lucruri serioase, spuse pe un ton amuzant...


How it fits to any "big" movie it is a story that can be read in many approaches. From the art of the actor and the (equivocal?) Magic of the theater, to the crisis of the couple full of (dis) illusions in their third youth.

All under a charming and exciting hypothesis: what if someone proposed to you to create the atmosphere of the era in which you dreamed of living, thus having the opportunity to experience what you dreamed of?

With a Daniel Auteuil who somehow fills the screen, without any emphasis, without any theatricality. With Doria Tillier charming enough to give Auteuil a reply.

Serious things said in a funny tone ...