duminică, 28 decembrie 2008

Un ghem de minciuni



Un ghem de minciuni/Body of Lies, SUA, 2008.Regie: Ridley Scott.Cu: Leonardo DiCaprio, Russell Crowe, Mark Strong, Golshifteh Farahani, Oscar Isaac.
Desi este greu sa-ti elimini din cap imaginea de "baiatul din Titanic", Leonardo DiCaprio este un actor care poate mult, si demonstreaza in rolul de agent CIA care opereaza direct "pe terenul" atat de alunecos si intesat de intrigi al Orientului Mijlociu. Intr-o lume mult mai complicata decat cea din stirile televiziunilor in care "baietii buni impusca pe cei rai" nelinistile si nervozitatea unei situatii politice actuale se transmite credibil prin personajul lui DiCaprio. Nu trebuie uitat Russel Crowe, care este absolut antitetic prin imaginea sa de agent CIA de birou, obtuz si cam obez, care isi imagineaza ca salveaza lumea in timp ce isi fotografiaza progeniturile la festivitatile scolare.
In fine este voba de un film marca Ridley Scott, care stapaneste foarte bine descrierea unei lumi in care adevarul este relativ, iar cei buni si cei rai se afla de toate partile, si face asta cu maiestrie in stiinta de a construi un film de actiune, fara a plictisi pe spectator, pentru ca cele mai bine de doua ore de film va vor tine in priza permanent. Desi cu mai putine efecte speciale si muschi, un film de gen mult mai reusit decat mai toate cele care care s-au perindat pe ecrane in ultima vreme.

Domnilor copii



Daniel Pennac, Domnilor Copii, Ed. Univers, 2007,
Daniel Pennac nu e un ume necunoscut pentru publicul cititor de pe la noi, asa ca m-am azvarlit la aceasta lectura cu un anume entuziasm. Atat timp cat autorul se multumeste sa descrie cu un anume pseudorealism (spun pseudo pentru ca in fapt este o expresie a unei abordari psihologizante) a lumii copilariei celor trei prieteni Igor Laforgue, Joseph Pritsky si Nourdine Kader, pusi in fata unei teme pedeapsa data de profesorul Crastaing, lectura ramane savuroasa si rasplateste cititorul.
Mai apoi insa autorul isi incalca propriul enunt din carte, "imaginatia nu inseamna minciuna", si trece la o poveste, nici macar prea originala, in care copii se tranforma peste noapate in adulti, prilej de reflectie asupra conditiei de adult. Insa, incepand de la acest moment, situatiile si refelectiile implicite au o artificialitate care nu poate scapa cititorului. Finalul cu o meditatie asupra sufletelor impietrite ale adultilor si cu explicatia ca toata povestea a fost pusa la cale ca rezolvare magica a problemelor sentimentale ale mamei lui Igor Laforgue, nu reuseste deloc sa convinga, asa ca in ansamblu, ramai destul de destul de deceptionat.

duminică, 7 decembrie 2008

Magarusul buclucas


Magarusul buclucas/Donkey xote, Spania, Regia: Jose Pozo, voci Andreu Buenafuente, Luis Posada, David Fernandez, Jose Luis Gil (din pacate versiunea care circula in cinematografele romanesti este cea dublata in engleza)
Este imbucurator sa constati ca o productie europeana incearca sa rivalizeze cu marii producatori de animatii americani. De la inceput se declara aceasta intentie, chiar in film fiind amintit Shrek. In general stilul animatiti seamana cu cel din mult mai celebra serie Shrek.
La capitolul tehnic -animatie, spaniolii se dovedesc la fel de buni ca si cei de peste ocean, vizual totul dand foarte bine.
Totusi comparatiile favorabile cu productiile americane se opresc aici. Daca animatia 3D este fara cusur, la capitolul naratiune cinematografica animata realizatorii lui Donkey xote mai au mult de invatat. Desigur, a spune povestea lui Don Quixote din perspectva magarusului lui Sancho Panza este o gaselnita care poate da nastere multor momente comice. De altfel nu se poate spune ca lipsesc gagurile, ele exista, desi uneori sunt cam burlesti, iar comicul burlesc nu prea merge in animatie, caci burlescul se hraneste tocmai din conflictul sau cu realitatea, in timp ce animatia este campul fanteziei pure.
Dar cel mai mult filmul sufera la continuitatea pivestii si la oferta de motivatii. Secventele din film, oricat de bine facute, par rupte din intreg, niste mici filmulete mai bune sau mai putin reusite, dar care nu reusesc sa se prinda nicicum una de alta. Personajele au motivatii subtiri, iar uneori motivatia pur si simplu lipseste. Realizatorii, mandrii de opera lui Cevantes si probabil din prea multa deferenta fata de ea, au ignorat regula ca filmul de animatie este o fabula, unde personajele sunt simple dar puternic conturate, conflictele puternice, iar deznodamantul este umorul. Pentru cine nu cunoaste ceva mai bine pe Cervantes, multe glume raman criptice, si motivatiile absconse. Scenariul ar fi putut fi baza unui bun film cu actori, dar pentru un film de animatie este nepotrivit, animatia nefacand decat sa-i sublinieze slabiciunile.
Deci , o incercare reusita tehnic, dar prea putin artistic

Cum sa ramai fara prieteni



Cum sa rami fara prieteni/How to Lose Friends & Alienate People. Regia: Robert B. Wide, cu Simon Pegg, Kirtsen Dunst, Megan Fox, Jeff Bridges
In ciuda numelor mari de pe afis, un film modest. Obisnuita poveste a baiatului cam provincial, (aici provincia e Londra si buricul lumii e New York) care doreste sa reuseasca cu orice chip, pentru ca apoi sa realizeze ca reusita materiala nu inseamna prea mult.
Unele gaguri sunt reusite, pe alocuri are ceva ritm, dar una peste alta este un film care nu poate evita plictiseala unei povesti cliseu.

luni, 1 decembrie 2008

Devalmasia valaha


Bogdan Bucur,Devalmasia Valaha(1716-1828). O istorie anarhica a spatiului romanesc, ED. Paralela 45, Pitesti, 2008


Acum cand nelinistile tranzitiei ridica semne de intrebare privind posibilitatile modernizarii in spatiul romanesc, o carte despre sec. al XVIII-lea romanesc, vazut ca o perioada de trecere spre modernitate, este un studiu folositor, ca abordarea antropologica a unei problematici actuale.


Bogdan Bucur defineste sec. al XVIII-lea romanesc ca perioada dintre 1716, inceputul domniilor fanariote, si 1828 ocupatia ruseasca si pacea de la Adrianopole care a zdruncinat puternic statutul principatelor romane de parte a sistemului de putere otoman. O alegere corecta as spune, dar din pacate autorul nu se straduieste sa asgumenteze prea mult in acest sens.


Autorul observa aceasta perioada ca epoca in sine, fiind mai putin preocupat de a sublinia tendintele modernitatii, desi nu uita sa le aminteasca atunci cand e cazul, cat mai les a descrie Valahia (in primul rand asupra ei se apleaca) ca un spatiu exotic intr-o Europa care deja isi gaseste drumul modernitatii. Probabil acesta este principalul minus al cartii dar si principala calitate a cartii. Intr-un anume sens autorul rateaza ocazia de a da unitate studiului sau printr-o abordare sistematica a unor curente, linii de forta ale perioadei. Pe de alta parte, de ce sa cautam sensuri intr-o perioada a istoriei care are farmecul sau propriu, caracterul sau distinct, cu bunele si relele pe care le putem contabiliza.


Altfel, nu putem sa ignoram dovezi ale constantei naravurilor romanilor, precum predispozitia pentru luxul afisat mai ales in mijloace de transport, la 1700 erau calestile extravagante, in anul 2000 automobilele produse de cele mai luxoase firme, dispretul total pentru spatiul public, pofta de capatuiala a autoritatilor, care altfel sunt total dezinteresate de sarcinile lor administrative.

duminică, 30 noiembrie 2008

Madagascar 2






Madagascar 2/Madagascar: Escape 2 Africa, SUA, 2008. Regie: Eric Darnell, Tom McGrath, Cu: Ben Stiller, Chris Rock, David Schwimmer, Jada Pinkett Smith, Sacha Baron Cohen,
Sigur, nu poti sa fii inconstient de manipularea la care esti supus ca spectator la un astfel de film prin intermediul unor dragalase animalute, lei, zebre, hipopotami, girafe, pinguini si lemurieni. Ca povestile de dragoste dintre hipopotami si girafe nu sunt credibile, ca avioanele nu zboara cu scuipat si banda adeziva oricat de inventivi ar fi cei patru pinguini, aproape ca nici nu mai conteaza atunci cand totul este servit intr-o poveste luminoasa si hazlie a leului Alex si prietenilor sai, scapati din gradina zoologica din New York, si care isi continua in acest sequel aventurile pe meleaguri africane (de aceasta data chiar Africa si nu Madagascar).
Acum, spre deosebire de primul episod unde descoperirea vietii in salbaticie era provocarea, cei patru prieteni trebuie faca apel la ceea ce stiau din viata lor in civilizatie pentru a se descurca.
Alex, leul, isi gaseste familia, Marty, zebra, isi gaseste o turma de semeni, Gloria, hipopotamul, intalneste un seaman, un fel de hipopotam macho, Melman devine vraciul grupului de girafe. Aceste intamplari, fericite, nasc noi provocari.
Desigur nu poate fi trecut cu vederea King Julien, lemurianul, care are un rol chiar mai generos decat in primul episod. Chiar si bunicuta din New York, aparitie episodica in prima parte, are acum un rol important. Pinguinii sunt la originea dezastrelor, dar si a tuturor solutiilor.
Solutiile sunt intotdeauna cele mai hazlii posibile, deci veti rade neintrerupt si sincer, iar autorii nu uita sa introduca un gag chiar si in cele mai emotionante si serioase scene.
In consecinta, un sequel care compenseaza minusurile inevitabile calitatii sale de sequel cu un umor excelent si personaje mai bine conturate.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Peripetiile bunului parinte Mockinpott


Hisashi Inoue, Peripetiile bunului parinte Mockinpott, traducere Emil Eugen Pop, Ed. Univers Bucuresti, 2008
Trebuie sa marturisesc de la inceput ca demult nu am mai incercat o asa bucurie a lecturii ca in cazul acestei carti. Un roman care inevitabil duce cu gandul la inventivitatea narativa si umorul unui Creanga.
Eroii lui Hisashi Inoue sunt ceva mai maturi decat cei din Amintiri din copilarie, sunt trei studenti saraci din Tokio, un Tokio la putini ani dupa cel de al doilea razboi mondial. Cei trei, in incercarile lor de a depasi permanentele probleme materiale, trec din nazdravanie in nazdravanie, din catastrofa la alta catastrofa, fiind mereu salvati de un profesor apartinand unui ordin monahal catolic, parintele Mockinpott.
Hisashi Inoue stie sa dea acestor intamplari dimensiuni epopeice, umorul situatiilor este debordant, personajele se definesc in tuse ferme, fara compromisuri si fara referinte la moralitate.
Daca adolescentul Holden Caulfield din "De veghe in lanul de secara" a lui Salinger traia drama maturizarii, a alegerilor si responsabilitatii, Hisashi Inoue nu-si propune sa mediteze asupra existentei, ci ca in farsele din teatrul comic japonez, tinerii sai eroi nu propun decat o evadare dintr-o lume, care sub presiunea conformismului, nu lasa prea mult de ales.

marți, 25 noiembrie 2008

China - o istorie


John Keay, China - a history, HARPER COLLINS PUBLISHERS, 2008
China este un subiect care trezeste un interes indiscutabil, atat din prisma unui prezent dinamic cat si din punctul de vedere al unui trecut fabulos si exotic pentru privitorul european/occidental.
Cu toate acestea, in Romania cartile despre istoria Chinei lipsesc. Doar carti de popularizare care sunt axate pe cateva aspecte exotice, sau carti care privest numai unele momente ale istoriri Chinei.
Cartea lui John Keay, posibil de procurat si in librariile din Bucuresti, umple acest gol. O lucrare temeinic construita care poate calauzi cititorul in descoperirea istoriei Chinei. Sigur a aborda intr-o singura carte intrega istorie a Chinei este o incercare care presupune si compromisuri, si inevitabil autorul trebuie sa strabata unele epoci cu o anumita superficialitate. Dar niciodata cititorul nu va simti ca ceva din ceea ce este esential nu a fost spus.
Pe de alta parte, cartea incearca sa pastreze un echilibru extrem de delicat intre doua categorii de abordari extreme. Exista o perspectiva occidentala care ignora in mare masura mecanismele interne ale Chinei. Pe de alta parte este istoria mitic-mistificata a liniei principale de istorici chinezi (si autorul abordeaza problematica lungii traditii chinezesti a mistificarii istoriei) care favorizeaza imeginea unei istorii chinezesti unitare, o lunga succesiune de dinastii, in care unitatea si centralismul reprezinta o finalitate ineluctabila.
Keay nu uita nicio clipa sa sublinieze ca multe din unitatile de masura si periodizarile caracteristice istoriei occidentale sunt in mare masura inoperante pentru istoria Chinei, care are o logica proprie, de lume in sine.
Pe de alta parte demonstreaza ca diversitatea caracterizeaza in mai mare masura China decat o imagine de monolit. Mai mult perioadele din istoria Chinei in care diversitatea s-a putut manisfesta mai apasat au fost poate si momentele cele mai stralucite pentru cultura chineza.

marți, 11 noiembrie 2008

Quantum of Solace



Quantum of Solace:Partea lui de consolare/Quantum of Solace, Marea Britanie-SUA, 2008.Regie: Marc Forster.Cu: Daniel Craig, Olga Kurylenko, Mathieu Amalric, Judi Dench, Giancarlo Giannini.
James Bond are clasa ca in toate filmele Bond. Locatiile sunt fie luxoase, fie exotice. Femei bine, ca deobicei. Urmaririle se desfasoara cam pe oriunde, pe apa, in aer, pe pamant, pe sub pamant. Doar o urmarire pe Statia Spatial Internationala mai lipeseste, dar am o presimtire ca la urmatorul film vor rezolva aceasta problema.
Cu toate acestea lipseste ceva. Nu numai faimoasa replica "My name is Bond. James Bond." pe care degeaba o astepti tot filmul. Autorii s-au straduit sa produca un Bond sentimental, problematizat. Ori farmecul Bond nu de acolo vine. Bond nu are probleme. Bond, cel pe care il cunoastem noi si il astept in fiecare film, are doar sarm, inteligenta si clasa. Si cu sprijinul unei femei frumoase, care in mod inevitabil se indragosteste de 007, rezolva probleme. De aceea ne place Bond, caci el este tot ceea ce nu suntem noi, prinsi in meschinul cotidian.
In rest, cine are nevoie de problemele lui Bond, cand le avem si noi pe ale noastre.

joi, 6 noiembrie 2008

Citeste si arde




Citeşte şi arde/Burn after Reading, 2008, SUA, regis şi scenariu Ethan şi Joel Coen, cu Brad Pitt, George Clooney, John Malkovich
Probabil unul dintre cele mai destepte filme ale anului.

Fara sa fie o parodie, este un film care demontează minuţios toate miturile (şi kitch-ul) filmului cu spioni produs la Hollywood.

Cu talentul binecunoscut al fraţilor Coen de a crea personaje care acţionează în linii îngroşate şi exemplare conform normelor absurdului impus de tirania existenţei cotidiene, toate elementele unei povesti cu spioni sunt dezasamblate şi reconstruite într-un anti-spy-movie.

În plan secund, într-o Americă obsedată de antiterorism si spionita, filmul poate fi privit şi ca o satiră la adresa serviciilor secrete.

Personajele sunt cele care dau savoare filmului. Un agent CIA scos pe tuşă (Malkovich) cam alcoolic, înşelat de o nevastă care se ţine cu un individ obsedat de sex (Clooney), nevastă care face pierdute nişte note secrete ale fostului agent, un fel de băiat de cartier versiune americană care găseşte documentele secrete (Brad Pitt, filmul merită să fie văzut fie şi numai pentru Pitt în acest rol, de altfel, cu totul secundar), o funcţionară obsedată de a-şi face operaţii estetice (Francesc Mc Dormand), care încearcă să valorifice documentul secret descoperit, care la rândul ei se culcă cu Clooney ca să se închidă cercul.

Plus o galerie întreagă de alte personaje, agenţi CIA, agenţi ruşi, avocaţi, cu apariţii episodice cât se poate de savuroase.

Evident CIA este peste tot, dar în fapt „e pe nicăieri”.

vineri, 31 octombrie 2008

Paris dupa eliberare


Antony Beevor, Artemis Cooper, Paris after the Liberation: 1944 -1949, Penguin Books Ltd., 2007.

Cunoscand alte lucrari ale lui Beevor, precum 'Stalingrad' sau 'Berlin', nu poti sa nu remarci ca este mai pasionant si mai interesant sa descrii razboiul decat sa povestesti despre pace si revenire la normalitate. Cei obisnuiti cu marile desfasurari dramatice din cartile lui Beevor mai sus amintite vor resimti o usoara dezamagire in aceasta fresca a unui Paris care cauta sa-si regaseasca identiatea si normalitatea dupa experienta unui razboi care a zguduit valorile societatii franceze, al doilea razboi mondial.
Si totusi eroii nu lipsesc. In primul rand de Gaulle care cu credinta sa in destinul Frantei, face ca o Franta care in 1944 nu mai exista practic ca entitate politica sa revina in cercul marilor puteri. Adversarii pentru marii oameni ai momentului insa nu mai sunt armate si divizii, ci frigul, foamea populatiei pe care o conduc, meschinaria care ii inconjoara si tinde sa conduca la esec intiativele valoroase.

Parisul nu ar fi el insusi daca nu ar promova si alt tip de eroi, artisti si literati. Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Camus, Picasso, André Malraux, Gertrude Stein, Samuel Beckett sunt poate mai mult decat politicienii eroii unui Paris eliberat.

In fine este o carte care trezeste un interes aparte pentru cititorii care au avut ocazia sa ia parte ca experienta personala la astfel de momente in care practic se recreza lumea, experienta de care au avut parte si romanii dupa 1989.

joi, 23 octombrie 2008

Haotica Ana



Haotica Ana/Caotica AnaSpania. 2008,Regia, scenariu: Julio Medem. cu: Manuela Velles, Charlotte Rampling
Pe Julio Medem il stiu de cand cu Lucia si sexul. Regizorul se intoarce acum cu o alta poveste in care sexualitatea joaca un rol important.
De aceasta data Ana, o tanara cu inclinatii artistice este eroina. La ora primei iubiri, aceasta descopera, in urma unei experiente hipnotice, ca in ea se afla si constiintele mai multor femei tinere care au pierit in imprejurari tragice.

Pina pe la trei sferturi din film, pelicula reuseste sa prinda cumva atentia. Desi povestea este dezlanata si nu prea convingatoare, sugestia regizorului, prin marcarea secventelor ca intr-o numaratoare specifica momentului anterior intrarii in transa hipnotica, ca filmul este el insusi o experienta hipnotica, reuseste sa creeeze o anumita emotie. In plus, Manuela Velles in rolul principal este o prezenta nu numai placuta, dar si dibace in a reda un personaj care este in acelasi timp el insusi, cat si o multime de alte constiinte.

Astfel ca, pina la acel punct, filmul poate fi o experienta ageabila, iar clasificarea film bun/film slab pare sa fie data doar de gustul spectatorului si capacitatea acestuia de a accepta conventiile propuse de regizor.

Din nefericire filmul are si un final. Un final care abunda in clisee si kitch (vezi scena cu vizita in comunitatea de amerindieni), cu un militantism politico pacifist dezgustator, care efectiv distruge orice efort de asimilare a filmului ca experienta hipnotic-onirica. Astfel ca finalul ne ajuta sa clasificam acest film: un film submediocru cu ifose filosofice.

luni, 20 octombrie 2008

Ca$h



Ca$h/Tentatia cashului Franta 2008, regie Eric Besnard, cu: Jean Dujardin, Jean Reno
In semn de protest fata de invazia mediatica produsa de meciul de fotbal Romania Franta am ales sa merg la cinematograf sa vad un film frantuzesc tocmai la ora cand cele doua echipe tricolore isi invineteau gambele in gazonul din Constanta. Ca$h este un film remiza ca si meciul despre care va povesteam. Regia are eleganta si stil si de aceea o comparatie cu seria "Oceans ..." nu este deloc fortata. Povestea poate sta alaturi de cele mai bune filme din genul policier, unde nimeni nu este cine pare sa fie ca este, desi se cam abuzeaza de acest joc (inteligent) pentru un rezultat (final) oarecum deconcertant. Nu o sa dezvalui aici cum se termina filmul pentru ca este intr-adevar o surpriza.
Partea cea mai putin reusita a filmului sunt personajele. In afara poate de Jean Reno, nici unul nu are clasa si farmecul pervers al personajelor corespondente din seria "Oceans ...", si fara sarmul personajelor, constructia filmului, fie ea oricat de inteligenta ca story si stilata ca regie, apare ca fiind pe jumatate ratata.

marți, 7 octombrie 2008

Star Wars: Razboiul clonelor



Star Wars:Războiul clonelor/Star Wars: The Clone Wars SUA, 2008. Regie: Dave Filoni. Cu: Samuel L. Jackson, Tom Kane, Matt Lanter, Ashley Eckstein, James Arnold Taylor. Durata: 98 min.

Impătimiţii de Star Wars dispun de încă o ocazie de a-şi satisface patima cu aceste noi aventuri din celebra serie. De această dată în forma de desen animat. Orice critici am aduce acestui film, el este un film pentru fani şi în mod sigur nimic nu le va strica bucuria de a se întâlni cu eroii preferaţi.

Totuşi filmul este unul modest, din câte am înţeles o producţie care s-a vrut ca un episod de lansare pentru un serial TV de 100 episoade. Astfel că, nu se trece de limitele calitative ale unei producţii care este în regulă pentru televiziune dar prea puţin pentru cinema.

În primul rând calitatea animaţiei dezamăgesşte, fiind mediocră, departe de capodoperele pe care le-a scos în ultima vreme Pixar/Disney sau Dreamworks.

Povestea este cam simpluţă urmărind aventurile lui Anakin Skywalker şi ale tinerei sale ucenice, fără complexitatea narativă cu care ne-au obişnuit filmele seriei. Probabil că story-ul a fost făcut cu gândul la jocul pe calculator care în mod sigur va ieşi în lunile următoare pentru că firul narativ seamănă cu cel din jocurile pentru computer, misiune de îndeplinit, cu misiuni intermediare care marchează nivelul de joc pe care l-ai atins, timp în care trebuie să distrugi câţi mai mulţi inamici şi să depăşeşti cele câteva capcane.

Totuşi, filmul păstrează ceva din acel farmec al producţiiilor din serie, aceeaşi confruntare epopeică dintre bine şi rău, multă fantezie şi pricepere în a descrie lumi imaginare. În consecinţă, pentru fani un film care nu trebuie ratat, iar, dacă nu sunteţi fan, totuşi nu veţi regreta timpul petrecut cu vizionarea sa.


marți, 30 septembrie 2008

Boogie



Boogie, Romania, 2008.Regie: Radu Muntean.Cu: Dragos Bucur, Anamaria Marinca.Durata: 114 min.
Probabil ca principalul minus al acestui film este acela ca am asteptat prea mult de la el.
Fara sa fie un film slab, totusi este o productie care dezamageste.
In esenta filmul este centrat pe povestea lui Bogdan (poreclit si Boogie), un barbat la varsta mijlocie, casatorit, cu un copil, il astepata si pe al doilea, care se poate descrie ca un individ apartinand clasei de mijloc cu succes material (chiar si dupa standarde occidentale, nu numai cele ale Romaniei unde se desfasoara actiunea). Totusi Boogie traieste inca nostalgia tineretei libertine si fara obligatii, si intalnirea cu doi amici din liceu declanseaza povestea unei nopti in care, alaturi de acesti prieteni, cauta sa reinvie, iluzoriu, o frantura din vremurile de care isi aduc cu drag aminte.
Titlul, Boogie, trimite desigur la Boogie nights, dar intr-o varianta derizorie, semn ca, in fapt, reintoarcerea este imposibila.
Este suficient pentru o intriga interesanta, dar prea putin pentru un film cu adevarat bun. Pentru ca autorul nu mai pune nimic in plus, desi ar fi existat posibilitati, precum problema generatiei foarte interesante care a trait copilaria si adolescenta in comunism si s-a maturizat in tranzitia postcomunista, sau pretul succesului clasei de mijloc contemporane (cu referinta speciala la cea din Estul Europei). Dar nu, filmul se limiteaza in a prezenta deziluziile varstei de mijloc masculine, un subiect prea mic pentru a merita un film intreg.
De remarcat totusi prestatia lui Dragos Bucur si a Anamariei Ilinca in scenele de cuplu unde reusesc sa redea natural tensiunea si absurdul conflictelor si impacarilor.
Un minus, de natura tehnica, este sunetul, care capteaza efectiv enervant (sa ne amintim de gagurile privind copilaria cinematografului sonor din Cantand in ploaie) orice zgomot de fundal.

Tovarase de drum




Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, Polirom, 2008

In mod sigur orice marturie privind dimensiunea (in)umana a experientei de viata in regimul comunism este utila. Un demers publicistic in acest sens nu paote decat sa fie laudat.
Totusi nu pot sa nu remarc scaderile acestei carti. Desi prin titlu ni se promite o carte despre experienat feminina in comunism cartea are ambitii mult mai restranse, si o precizare ar fi necesara: este vorba de exeperienat femeii intelectuale in comunism.
De la aceasta precizare pornesc si celelalte probleme ale cartii. Intelectualul are tendinta fireasca sa literaturizeze, sa idealizeze, sa generalizeze si, de ce, sa mistifice (in sens pozitiv) experienta autentica. Autorii ignora cu desavarsire acest lucru, si in lipsa oricarei metode a acestora de a provoca o destainuire autentica, trebuie sa ne multumim in final mai ales cu niste pagini de literatura feminina despre comunism si cu prea putine marturii care pot fi retinute ca istorii orale utilizabile pentru o istiorie a comunismului.

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Cu inima smulsa din piept



Radu Paraschivescu, Cu inima smulsa din piept, Humanitas, Bucuresti, 2008

Pentru ca si pe meleagurile noastre nasc oamni, ba chiar si scriitori, am incercat sa vad ce se mai scrie astazi.

Din pacate alegerea mea si anume cartea lui Radu Paraschivescu "Cu inima smulsa din piept" nu a fost cea mai fericita.

Este o carte despre care daca nu as fi avut acel ultim capitol explicativ in care autorul se straduie sa ne impresioneze cu dragostea nemuritoare si tragica a regelui Pedro pentru Ines nu cred ca as fi reusit sa va povestesc care este subiectul cartii. E ca la tablourile facute fara talent, unde lipsa de talent e ascunsa sub explicatia ca e arta modernista (sau chiar postmodernista) si de aceea publicul nu intelege mesajul, astfel ca se pune langa tablou o eticheta lunga explicativa, deh, poate o intelege cineva ceva.

Pentru ca un numar de pasaje pornografice si niste intrigi de culise politico-istorice descrise cam plicticos si previzibil nu fac deloc un roman de dragoste.

Pe ansamblu scriitura face impresie de exercitiu de cenaclu literar de scoala unde participantii sunt pusi sa scrie ceva pe o tema data, de cele mai multe ori o drama luata de la rubricile de "fapt divers" de prin ziare. Majoritatea participantilor isi dau repede seama ca intre scrierile lor si literatura e cale lunga si se apuca de altceva. Cativa nu isi dau seama si se fac scriitori de romane gen "Cu inima smulsa din piept".

Nu ne lua in seama



Nu ne lua in seama/Non pensarci, Italia, 2007.Regie: Gianni Zanasi.Cu: Valerio Mastandrea, Anita Caprioli, Giuseppe Battiston, Caterina Murino, Teco Celio.


Un film care chiar trebuie luat in seama. Este un film despre care este si greu sa spui ce ti-a placut. Nimic nu este extraordinar , dar totul, povestea, actorii, filmarile, montajul, sunt cu toate asa de bine potrivite si la locul lor incat nu poti sa nu iubesti acest film.


Un rocker, care tocmai trece de prima tinerete, aflat la un moment de criza, iubita il inseala, spectacolele ies prost, muzica se transforma in rutina, alege sa se intoarca in casa parinteasca. Astfel descoperim pe , probabil, cea mai simpatica familie disfunctionala pe care a dat-o cinematografia, familia Nardini. Parintii sunt imagini ale conservatorismului familial, si ascund povesti vechi cu implicatii grele pentru cei mai tineri, fratele trece printr-un divort si se zbate, fara prea mult succes, sa salveze de la faliment afacerea familiei, sora traieste retrasa si interesata mai mult de delfini decat de socializare, incat este banuita ca e lesbiana.
Astfel ca fiul ratacitor intors in familie se trezeste implicat in toate aceste drame personale ale celorlalti membrui ai familiei si incearca, cu mai multa sau mai putina pricepre, sa le solutioneze.

De altfel un mare atu al filmului este chiar personajul principal, Stefano Nardini, jucat de Valerio Mastandrea, un adult care traieste o adolescenta tarzie, si care se trezeste partas inocent la problemele de oameni mari ale celorlalti.
Ceilalti, familia Nardini, sunt receptati cu dragoste, si tocmai aceasta face diferenta fata de celelalte filme care trateaza problema familiei disfunctionale in lumea nebuna a modernitatii, caci nicio drama majora nu se intampla, nicio nota acida nu transpare, ci doar bucuria de fi, totusi, o familie. Familie care nu este o solutie a problemelor, nu este nici sursa de probleme suplimentare, caci multe lucruri se rezolva de la sine in familie, ci doar locul din care poti (re)descoperi cine esti, pentru a merge mai departe sa-ti urmezi visul.

duminică, 14 septembrie 2008

Aliatul uitat al lui Hitler - Antonescu


Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler.Ion Antonescu si regimulsau (1940-1944), trad Delia Razdolescu, Humanitas, 2008

O carte cu un titlu inseltor. In fapt veti gasi foarte putine lucruri despre regimul Antonescu si politica sa, cartea fiind in fapt o trecere in revista a suferintelor populatiei evreiesti (cu unele referiri si la situatia tiganilor) din Romania in timpul regimului Antonescu.

Cartea strange marturii zguduitoare despre crimele, ororile si persecutiile pe care le-au suferit evreii din Romania in timpul celui de al doilea razboi mondial de care se face responsabil regimul antonescian.

Dennis Deletant face diferentierile necesare, subliniaza ca in Romania nu a fost aplicata niciodata solutia finala ca in teritoriile stapanite de Germania la acel moment istoric, dar aceasta nu a scutit pe evreii din Romania de a suferi numeroase discriminari si abuzuri care au mers in multe situatii pina la crima.

Fara a fi unul dintre apologetii lui Antonescu care iau apararea acestuia si neaga responsabilitatea fata de ce s-a intamplat evreilor din Romania si drama lor, cartea imi lasa totusi impresia de scriere istorica partiala si partinitoare.

Cartea se preocupa prea putin de explicatiile fenomenului anitsemit din Romania de la anul 1940. Explicatiile, desigur, nu disculpa, dar o opera istorica pentru a merita pe deplin acest titlu, trebuie sa fie mai mult decat o insiruire de fapte, si sa ofere o ratiune fiecarui fenomen suspus dezbaterii. Mai ales ca aceasta carte nu este una care isi propune sa dezvaluie documente sau fapte inedite, caz in care aprecierile critice sunt lasate pe seama altor autori. De aici impresia neplacuta ca este nu o carte de istorie, ci un document acuzator.

Chiar si atunci cand sunt date unele explicatii se depune un efort de a fi minimalizate, uneori dupa o sofistica foarte subtire, parca ne-am afla la un proces in care argumentele celeilalte parti trebuie minimalizate.

Ca exemplu, o explicatie a tratamentului dur (chiar criminal) a evreilor din Basarabia, care au fost cel mai greu loviti de masurile de represiune ale regimului Antonescu, a fost atitudinea acestora in timpul retragerii armatei romane dupa ultimatumul sovietic din 1940, cand au atacat trupele romane in retragere, salutind instalarea puterii sovietice. S-a spus ca masurile de represiune impotriva evreilor din Basarabia, dupa recucerirea provinciei in 1941, au fost luate ca masura de siguranta fata de aceasta populatie care se dovedise ostila. Autorul incearca sa minimalizeze acest argument spunind ca in timpul stapinirii sovietice in Basarabia din 1940-1941majoritatea comisarilor politici au fost totusi romani. Argumentul este strain discutiei si evident sofistic. Desigur ca majoritatea cadrelor politice au fost romanesti, romanii erau majoritari, si sovieticii au recrutat acele persoane oportuniste sau chiar convinse de ideologia sovietica inevitabil si din populatia romaneasca. Aceasta nu inlatura in nici un fel constatarea ca cei care au atacat trupele romane in retragere au fost din cadrul populatiei minoritare din Basarabia.

Astfel ca o istorie echilibrata a regimului Antonescu asteapta sa fie scrisa.


Furtuna tropicala


Furtuna troicala/Tropic Thunder
SUA-Germania, 2008. Regie: Ben Stiller. Cu: Jeff Kahn, Robert Downey Jr., Anthony Ruivivar, Jack Black, Jay Baruchel. Durata: 107 min.

Se produce cel mai scump film de razboi despre interventia Americana in Vietnam. Insa lucrurile nu prea merg. Vedetele, Tugg Speedman (Ben Stiller) eroul filmelor de actiune tip Rambo, Kirk Lazarus(Robert Dawney Jr.) detinator de Oscaruri care ca sa intre in pielea personajului isi pigmenteza pielea in negru, Jeff Portnoy (Jack Black) cunoscut pentru comediile usurele cu gaguri despre flatulatii si cam toxicoman, Alpa Chino (Brandon T Jackson) vedeta rap care face afaceri din orice, sunt pe cale sa falimenteze acest proiect cinematgrafic. Pentru a mai dinamiza filmarile si a le fac mai credibile, vedetele plus un debutant sunt lasati in jungla pentru un fel de reality movie. Aici intalnesc o banda de traficanti de droguri si urmeaza catastrofa si situatiile comice.

Ben Stiller revine in acest film in tripla calitate de actor, regizor si coscenarist asa cum a facut-o si la Zoolander.

De aceasta data insa ii iese cu mult mai bine. Filmul este o satira acida la adresa sistemului hollywoodian. Cu atat mai acida cu cat de aceasta data este depasita simpla satira privind aspectele exterioare (fara a lipsi insa destule gaguri despre apucaturile vedetelor, regizorilor, producatorilor, agentilor, si altora din universul filmului) atacand fundamentul industriei de produs iluzii, jocul cu realitatea si iluzia. Referinele la filmele de razboi produse la Hollywood abunda. Astfel filmul depaseste stadiul de comedie usurica de vara, prezentand momente de umor subtil. Partitura generoasa da posibilitate tuturor actorilor sa fie memorabili in acest film, cu o nota speciala pentru Robert Dawney Jr. care exploateaza toate subtilitatile umoristice (si nu numai) ale rolului.

Fimul gazduiste aparitiile savuroase ale altor vedete, anume Nick Nolte si Tom Cruise, desi pentru acesta din urma, in afara cazului ca sunteti foarte perspicace, veti avea nevoie sa cititi creditele de pe genericul final pentru a va da seama in ce rol a jucat.

duminică, 7 septembrie 2008

Garda de corp a lui Hitler

Rochus Misch (marturie culeasa de Nicolas Bourcier), Am fost garda de corp a lui Hitler 1940-1945, traducere Ion Doru Brana, Meteor Pres, Bucuresti, 2007.

In ciuda titlului potrivit in mai mare masura unui articol senzational dintr-o gazeta, in carte nu veti descoperi secrete senzationale despre Hitler si politica celui de al Treilea Reich. Introducerea facuta de Nicolas Bourcier este o lectura obligatorie pentru ca, mai apoi sa nu fiti tentati sa aruncati cartea.

Rochus Misch, fosta garda de corp a lui Hitler, desi a fost aproape de cercul puterii care a condus Germania nazista in razboi, nu este un participant, ba chiar nici macar un spectator privilegiat la tot ce insemna decizie in cercurile hitleriste.

Marturia sa este povestea exemplara a individului obisnuit german care a trait si si-a construit o cariera pe fondul regimului politic nazist din Germania. Un amestec de oportunism, supunere oarba si autoamagire.

Dincolo de cele cateva amanunte relevante pentru atmosfera din jurul lui Hitler, mult mai importanta este demontarea unui mecanism prin care individul accepta si chiar coopereaza entuziast cu un regim care este in fond detestabil.

Cartea este in primul rand un moment de reflectie privind pe toti cei care sub scuza ca doar si-au facut datoria de fiecare zi, in fond au colaborat activ cu cele mai odioase regimuri politice.

vineri, 5 septembrie 2008

Cavalerii teutoni



Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, Corint, Bucuresti, 2007.
Deoarece la vremea lecturilor obligatorii nu am gasit din Sienkiewicz decat pe "Quo Vadis" si "Prin foc si sabie" si pentru ca niciodata nu e timpul trecut pentru a redescoperi pe marii clasici, nu am rezistat tentatiei de a lectura aceasta editie noua, oferita intr-un format elegat de editura Corint, a "Cavalerilor teutoni".
Nu poate decat sa vrajeasca stilul homeric in care sunt prezentate faptele de vitejie ale cavalerilor polonezi in confruntarea lor cu teutonii. Printii sunt intelepti, cavalerii viteji, domnitele frumoase si virtuoase, dusmanii detestabili, finalul previzibil, polonezii infragand puterea teutonilor in marea batalie de la Grunwald din 1410, asa cum ne spun si faptele istorice. Dar cata pasiune exista in toate aceste lucruri. Cat farmec are fiecare scena de lupta. Cum se simte frigul din scenele de iarna poloneza descrise de Sienkiewicz.
Nu poti sa nu te duci cu gandul la romanele lui Sadoveanu, mai putin talentul lui Sadoveanu de a descrie ospetele moldovenesti (deh, suntem un popor gurmand).
In concluzie, aventura, capa si spada, totul in cea mai buna expresie literara.

WALL-E

WALL-E, SUA, 2008. Regie: Andrew Stanton. Voci: Ben Burtt, Elissa Knight, Jeff Garlin, Fred Willard, MacInTalk. Durata: 98 min.
Un film realizat pentru toate gusturile. Pentru amatorii de desen animat in acceptiunea "clasica" are personaje adorabile, pentru amatorii de comedie gaguri irezistibile, pentru pasionatii de SF o distopie profunda si plina de intelesuri, pentru ecologisti mesaje moralizatoare, pentru indragostiti o poveste de dragoste.
De altfel, povestea de dragostea a robotelului WALL-E, un robotel specializat in strangerea deseurilor, singurul supravietuitor pe o planeta Pamant acoperita de gunoaie, si robotica (nu putem sa nu ii atribuim un gen) EVE, un model mult mai avansat care vine sa exploreze Pamantul, constituie firul narativ cel mai emotionant al filmului.
Cei de la Pixar care au produs filmul alaturi de Disney s-au intrecut pe sine si de aceasta data cu o realizare care depaseste limita simplului desen animat. Singura remarca negativa este ca s-au luat poate un pic prea in serios, si in loc sa ramana atasati de povestea lui WALL-E spre final isi muta mult prea mult interesul asupra salvarii omenirii, parte in care devin cam fortat moralizatori.
Dincolo de aceasta, WALL-E este probabil cel mai reusit personaj nonuman pe care l-a dat cinematografia de la E.T. incoace, si filmul in mod sigur va ramane in galeria de SF-uri celebre. Este cu adevarat o performanta sa faci dintr-un personaj patratos, un caracter care poate transmite atatea emotii.

vineri, 29 august 2008

Al doilea razboi mondial in imagini






Flavio Floriani, Istoria ilustrata a celuide al doilea razboi mondial, Ed Rao Books, Bucuresti, 2008

Desigur aceasta istorie a celui de al doilea razboi mondial nu va aduce cititorilor pasionati de istorie informatii sau interpretari inedite despre eveniment. Uneori lipsa de nuanta a autotului asupra unor evenimente, mai ales despre cele care se petrec in afara fronturilor principale de razboi, poate fi chiar suparatoare.

Totusi si aceasta carte, ca si celelate carti din seria de istorie ilustrata, merita un loc pe raftul dumneavoastra pentru ca imaginile pe care le contine cartea sunt extrem de sugestive si incearca sa te faca sa intelegi cum au luptat si trait oamenii in timpul celui de al doilea razboi mondial. O imagine face cat o mie de cuvinte, nu-i asa?

miercuri, 27 august 2008

Nu pleca!



Nu pleca!/J'veux pas que tu t'en aillesRomantic, Franta, 2007. Regie: Bernard Jeanjean.Cu: Richard Berry, Judith Godreche, Julien Boisselier, Martine Fontaine, Eric Laugerias.Durata: 95 min.
Filmul este o comedie, realizata in buna traditie a teatrului de comedie francez, bulevardier, fara pretentii , dar plin de farmec.
Povestea este povestea eterna a triunghiului conjugal, cu un element nou generator de momente amuzante, si anume sotul este si psihanalistul amantului.
Daca povestea nu este senzationala, iar regia cuminte, jocul actorilor retine atentia. Richard Berry, in rolul psihanalistului sot inselat, este extrem de convingator facandu-te sa treci de momentele in care povestea e mai putin credibila. Julien Boisselier, amantul, ii da o replica pe masura. Pentru cine a uitat ca un film inseamna actori care joaca, (si nu efecte speciale) sa urmareasca scenele dintre cei doi si ce efecte pot crea numai niste pozitionari ale scaunului si postura pacientului pe canapeaua psihanalistului.

duminică, 24 august 2008

Cavalerul negru


Cavalerul negru/The Dark Knight, SUA 2008, Regizor: Cristopher Nolan, Cu: Christian Bale, Heath Ledger, Aaron Eckhart, Michael Caine, Maggie Gyllenhaal.

Acest film îmi prilejuişte o reflecţie asupra onestităţii cronicarilor de film profesionişti. Am ajuns la acest film datorită mulţimii de cronici laudative la adresa sa. Sigur, nu pot să nu mă gândesc că poate gusturile mele în materie de film sunt foarte diferite de cele ale majorităţii, dar nici nu pot să trec cu vederea şi ipoteza că toate aceste cronici extrem de favorabile sunt doar expresia disperării producătorilor de a-şi recupera imensa investiţie făcută cu acest film. Tare îmi vine a crede că toate aceste cronici bune sunt doar nişte scrieri interesate şi subvenţionate, pentru că părerea mea este că acest ultim film din seria Batman este unul extrem de slab.

Scenariul merge de la la banal la penibil. Nici un personaj nu primeşte vreun pic de conţinut, nu se crează nici un ataşament faţă de nimeni, sunt doar nişte marionete goale. Nici măcar Batman nu este creionat ca şi caracter (poate doar ca un fel de versiune de Bond afemeiat la extrem, dar nici această latură ludică nu este exploatată). Sigur, mai toţi ştim cine este Batman, dar un minim efort de a creiona personajul este de dorit, şi toţi scenariştii şi regizorii de filme cu supereroi, fie şi în cele mai de duzină producţii, nu uită să introducă câteva scene care să contureze caracterul personajului, să-l prezinte publicului, şi astfel să se creeze legătura emoţională cu acesta. Ce să mai vorbim de celelate personaje din film care sunt cu totul schematice. Şi asta într-un film care ţine apropape două ore şi jumătate, deci timp de a construi personajul este suficient. Firul narativ este plin de rupturi şi acţiuni care se pierd. De exemplu, la un moment dat poliţia pleacă să-l prindă pe Joker (personajul negativ) în baza unei informaţii date de Mafie. Dar nu se întâmplă nimic, căci se continuă cu altceva. Şi e doar un exemplu. Personajele mor şi învie fără nicio minimă explicaţie, ca un fel de hopa-mitică cade în c.. şi se ridică, vorba comerciantului de bâlci, care duce tot spectacolul la nivelul de circ ieftin. Totul este presărat cu discursuri moralizatoare şi situaţii limită atât de obosite şi răsuzitate încât nu stârnesc decât plictiseala.

În ce priveşte regia aceasta nu reuşeşete să repare mai nimic şi adânceşte penibilul. Scenele de acţiune, care ar trebui să fie sarea şi piperul filmului sunt în general mediocre, iar de mult ori filmate şi montate confuz.

Desigur Heath Ledger a încercat să facă cât mai bine personajul negativ (Joker), Michael Caine şi Morgan Freeman sunt impecabili în apariţiile episopdice pe care le au, dar toate acestea nu salvează filmul.

Românul . O autobiografie sexuală


Bruce Benderson, Românul. O autobiografie sexuală,trad. Alexandra Mustăţea, ed. Trei, Bucureşti, 2008

O carte care reţine atenţia prin subiectul său. Da, este o carte despre experienţa unui american în România.

Trebuie spus că este o carte scrisă după toate tiparele romanului despre ţinuturi exotice (nicio comparaţie cu romanele de aventuri erotice în Thailanda nu este prea forţată). Străinul occidental face cunoştinţă cu un tărâm exotic şi cu o cultură stranie prin intermediul unei experienţe erotice (de această dată una homoerotică), îmbinând experienţe din istoria personală cu paralelismele cu o istorie a tărâmului în care încearcă să se integreze dar care în acelaşi timp îl respinge.

Un roman care este de citit atât pentru satisfacerea unei curiozităţi asupra faptului cum ne văd străinii dincolo de declaraţii politicoase, sau exagerări mediatice, cât şi prin faptul că autorul, deşi nu se abate prea mult de la clişeele romanului cu aventuri exotice, stăpâneşte bine arta scriiturii, iar cele aproape 500 de pagini ale cărţii vor constitui o lectură agreabilă.

miercuri, 20 august 2008

Inselat de Sarah Marshall



Inselat de Sarah Marshall/Forgetting Sarah Marshall, SUA, 2008. Regie: Nicholas Stoller. Cu: Jason Segel, Kristen Bell, Mila Kunis, Russell Brand, Bill Hader. Durata: 112 min.
Un film care constituie o placuta surpriza. Toti actorii ca si regizorul sunt tineri iar portofoliul lor de realizari tine mai mult de productia TV si prea putin de cinematografie. Mai mult chiar, scenariul apartine actorului care detine rolul principal, Jason Segel, care venind din lumea serialului de televiziune nu uita sa fie acid cu acest gen de productii.
O comedie bine scrisa si pusa in scena, desi cateodata se cunoaste inflenta serialelor Tv comice cu episoade sub 30 minute. Povestea, este una clasica, baiatul bun la suflet dar fara talente deosebite, dupa multe peripetii va gasi dragostea adevarata dupa ce a fost parasit de iubita vedeta, care cauta sare si piper langa un cantaret sex-simbol masculin. Insa realizatorii au invatat bine lectia comediei, filmul are ruperi de ritm, o galerie de peronaje secundare fabuloase care condimenteaza actiunea, iar partea de romantism este bine dozata astfel incat sa nu i se aplece spectatorului de prea multe dulcegarii.
In fine toti isi fac bine rolul, personajul principal, Peter Bretter (Jason Segel) este pozitiv, dar nu chiar ata de pozitiv incat sa nu intelegi de ce l-a parasit iubita, iubita, Sarah Marshall (Kristen Bell) cu toate ifosele de vedeta nu e chiar o scorpie si chiar poti sa fii de parte ei, iubirea descoperita, Rachel Iansen (Mila Kunis) traieste propriile deziluzii si lasitati, in fine macho-man Aldous Snouw (Russell Brand) poate fi chiar simpatic. Personajele sunt facute si jucate asa fel incat sa fie cat mai veridice, nimeni nu e chiar bun de tot, nimeni nu e raul intruchipat. Unde mai pui ca toti actorii sunt tineri si frumosi.
Astfel ca, desi filmul tine aproape doua ore, nu veti remarca acest lucru, caci nu va veti plictisi nicio secunda.

duminică, 17 august 2008

Occidentul


Lucian Boia, Occidentul,O interpretare istorica, Humanitas, Bucuresti, 2007.

Cartea lui Lucian Boia, Occidentul,O interpretare istorica, in fapt o traducere dupa o editie franceza, vine sa contribuie la o dezbatere mai veche istoriografica, si anume de ce ceea ce numim astazi Occidentul a dobandit suprematia asupra lumii ca bogatie, tehnologie, cultura, putere politica.

Cartea nu este si nu isi propune sa fie o abordarea exhaustiva asupra acestei probleme. Astfel de opere istorice de mare amploare s-au facut, sa amintim doar opera lui Fernand Braudel, la care si Lucian Boia trimite de mai multe ori, dar nu sa concureze cu astfel de opere si-a propus autorul.

Atunci care este noutatea abordarii lui Lucian Boia?

Dezbaterea asupra radacinilor istorice ale succesului occidentului in raport cu lumea este intrata intr-un anume impas, determinat tocmai de corectitudinea politica a multiculturalismului de inceput de secol XXI, in care trebuie subliniate contributiile materiale, stiintifice, culturale ale tuturor culturilor lumii. La aceasta se adauga sentimentele de vinovatie ale unui Occident care, pe langa succesele sale, are de achitat nota de plata, cel putin morala, a abuzurilor sale care au insotit aceste succese. Pina si euforia de dupa caderea comunismului a mai palit in fata problemelor mondializarii

Cum remarca Lucian Boia notiunea de Occident este o notiune cu geometrie variabila, care in cursul istoriei a cunoscut, geografic vorbind, fluxuri si refluxuri. Tocmai aceasta realitate aduce in dezbaterea istoriografica forte proaspete si o atitudine noua, cea a noilor occidentali. Pentru ca tarile eliberate de comunism, mai usor sau cu mai multe probleme de parcurs, au adopatat fara rezerve majore identitatea occidentalului. O identitate asumata constient si de Lucian Boia, si care este ,paradoxal, dar perfect explicabil, eliberata de corectitudinile politice si sentimentele de vinovatie ale mai vechiului oocident, caci desigur nu ne simtim vinovati aici in estul Europei de abuzurile colonizarii, iar experimentele culturale paralele si divergente cu modelul occidental (a se vedea comunismul) sunt recente si nu lasa loc relativizarilor.

De pe aceata pozitie, asumata, Lucian Boia demonstreaza ca singurul model de civilizatie care a cunoscut succesul in termeni cuantificabili, este modelul occidental. Chiar si modelele de succes de pe alte meridiane decat spatiul geografic strict al occidentului, sunt determinate de asimilarea cu succes a modelului de civilizatie occidental. Un exemplu cat se poate relevant este tocmai Europa Centrala si de Est care geografic si rasial este atat de aproape de occident, dar cu conditii istorice atat de diferite si care a pendulat intre preluarea modelului de civilizatie occidental si abandonarea acestuia.

Lucian Boia, fara sa ignore limitele acestui model de civilizatie, este un aparator al civilizatiei occidentale si ii sustine suprematia cu dovezi greu de inlaturat. Celelalte civilizatii au inca mult de dovedit pentru a avea vreo sansa sa se compare cu realizarile Occidentului.




Cumpar, imprumut barbat

Cumpar, imprumut barbat (Buy Borrow Steal / Miss Conception [titlu pentru SUA]) Germania, 2008. Regie: Eric Styles. Cu: Heather Graham, Mia Kirshner, Tom Ellis, Will Mellor, Orlando Seale.

Un film cu titlu incert (a fost lansat cu doua titluri, dupa piata pe care va fi exploatat), dar in mod cert un exemplu despre cum nu se face un film.

Scenariul este lipsit de orice urma de imaginatie, povestea fiind cea a unei tinere care somata de "ceasul biologic" (preiau acest termen din film) doreste cu disperare un copil, insa chiar atunci trece printr-o criza in relatia cu partenerul de viata, asa ca ajunge sa vaneze barbati pentru a-si atinge scopul. Bineinteles ca totul se termina cu bine conform obisnuitelor happy-end-uri ale comediilor romantice.

Intriga este total neconvigatoare si evolutia povestii este la fel de lipsita de sens. Romantismul lipseste pentru ca in fapt mai tot filmul cei doi parteneri din cuplu sunt despartiti doar finalul miraculos aducandu-i pe cei doi impreuna.
In ce priveste partea de comedie, sigur o femeie disperata sa gaseasca un partener de sex poate fi un motiv de comedie burleasca, insa la majoritatea gagurilor iti vine doar sa te uiti in jur la ceilalti spectatori: sa razi, sa pleci de jena din sala?

Pentru ca filmul sa fie un esec total, eroina principala este interpretata de Heather Graham. Trecand peste accentul ei americanesc in total dezacord cu povestea si restul distributiei care este in totalitate britanica, actrita poate fi orice altceva decat eroina de comedie burleasca. Si cum comedia burleasca se bazeaza foarte mult pe arta actorului, hotarul dintre penibil si comedie fiind foarte subtire, lipsa oricarei priceperi a actritei pentru acest gen de rol, dasavarseste penibilul general.

Deci... nu cumparati/inchiriati ... acest film.

joi, 14 august 2008

Forme de represiune in regimurile comuniste



cooordonatori Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu, Forme de represiune in regimurile comuniste, Polirom, Iasi, 2008,
Despre legatura dintre dictaturile comuniste si represiunea salbatica impotriva propriilor cetateni niciodata nu se poate considera ca s-a spus totul.
Cartea de fata aduna o serie de contributii care au fost prezentate la simpozionul "Forme de represiune in regimurile comuniste" tinut inperioada 12-14 iulie2007 la Sambata de Sus.
Sunt abordate sub cele mai diverse ipostaze mecanismele de exercitare a violentei fizice si psihice prin care regimul comunist din Romania a inteles sa asigure obedienta romanilor fata de acest regim politic detestat. Se regsesc, de asemena, contributii extrem de interesante legate de represiunea comunista in Basarabia, precum si in Bulgaria, care pare sa fi cunoscut una dintre cele mai violente campanii de anihilare fizica cvasitotala a elitelor in perioada de preluare a puterii de catre comunisti. De altfel, nu pot sa nu surprind propriul refuz al ratiunii de a face vreo clasificare al gradului de violenta pe care le-au exercitat regimurile comuniste in diversele tari din Europa de Est, atunci cand statisticile pe care se pot baza astfel de clasificari reprezinta in fapt suferinta umana incomensurabila.
Mi-au atras atentia articole precum cel al lui Mihai Burcea "Marea Adunare Nationala, girantul CC al PCR" care cuprinde o foarte interesanta analiza institutionala a regimului comunist din Romania,sau al lui Andrei Burcea "Profilul reeducatorului. Biografia lui Gheorghe Craciun" personajul fiind o figura principala printre tortionarii de la penitenciarul Aiud.
Cu articolul "Preotii fagaraseni in atentia Securitatii" Adrian Nicolae Petcu realizeaza un tablou extins al unei opozitii, nu intotdeauna foarte spectaculoasa, dar extrem de activa si larg sustinuta fata de regimul comunist in aceasta regiune istorica a Romaniei.
O imagine a modului in care erau mistificate realitatile problematicii libertatii religioase de catre regimul comunist din Romania, precum si o anumita doza de acceptare a acestei mistificari de catre factorii politici din "lumea libera" este redata de articolul "Problema libertatii religioase in relatiile romano -americane. Studiu de caz: vizita congresmenilor Cristopher Smith, Frank Wolf si Tony Hall in Romania" de Denisa Florentina Bodeanu.
Foarte realist si profund studiul "Identitati etno-culturale la este de Prut in contextul regimului totalitar comunist sovietic" de Lidia Prisac care, dincolo de inevitabilele pasiuni in problema nationala si relatia cu romanii de dincolo de Prut, vine sa explice realitati prezente oarecum deconcertante pentru un observator superficial.

duminică, 10 august 2008

Fratele meu e fiu unic


Fratele meu e fiu unic/Mio fratello e figlio unico,Italia, 2007.
Regie: Daniele Luchetti. Cu: Elio Germano, Riccardo Scamarcio, Diane Fleri, Alba Rohrwacher, Angela Finocchiaro.

Un film italian in cinematografele noastre este in sine un eveniment.
Fratele meu e fiu unic este in primul rand un film italian. Un film plin de temperament si sentimente. Un film italian si prin povestea sa foarte ancorata in realitatea italiana, agitata Italie a anilor 60-70, prinsa intre extremele politice, Brigazile Rosii, fascisti, Mafie, etc.

Filmul nu este, insa, si din fericire, deloc unul politic sau angajat, putind fi receptat cu usurinta de orice spectator de pe orice meridian. Pentru ca aceasta Italie ravasita de pasiuni politice este povestita prin intermediul a doi tineri frati Accio (Elio Germano) si Manrico (Riccardo Scamarcio), care aleg drumuri politice contradictorii unul se alatura fascistilor, celalalt devine activist comunist.

Povestea este astfel una despre cautarea unei identitati intr-o lume dezradacinata si un parcurs initiatic (sinuos) catre asumarea unor valori care conteaza cu adevarat.

O poveste spusa prin doi actori excelenti in rolurile lor. In primul rand Elio Germano, care nu este deloc un actor sex-simbol, reuseste sa exprime complexitatea unui Accio care penduleaza de la timiditate si atasament, pina la violenta gratuita ca expresie a unei fronde permamente fata lumea ce-l inconjoara. Exact opusul sau, Riccardo Scamarcio intruchipeaza impetuozitatea lui Manrico, cu adevaruri asumate in graba, sustinut si de o prezenta fizica remarcabila.

Nu in ultimul rand este meritul regizorului care nu numai ca reface un cadru al unei anumite secvente istorice, dar recreaza insasi maniera de receptare a unei anumite perioade. Filmul incepe in maniera cinematografica a realismului italian pentru ca sa treaca la cadre mai nervoase caracteristice filmului angajat al anilor 70.

Poate ca nu este o capodopera care va ramane in topul celor 100 cele mai bune filme din toate timpurile, dar in orice caz un film care merita sa fie vazut.

miercuri, 30 iulie 2008

Cartea cu himere



***, Cartea cu himere, ED. Univers, Bucuresti 2008, 398 p
Desigur ca mai toti am auzit de Doctorul Jekyll si dl. Hyde. Dar oare cati dintre noi au citit nuvela care a facut celebre aceste personaje?
Pentru cei care au ignorat pina acum capodoperele literaturii fantastice (trebuie sa recunosc ca sunt si eu printre ei) Colectiile Cotidianul pun la dispozitie o antologie de 19 autori celebri, care au abordat acest gen, sub genericul "Cartea cu himere". Si va asigur ca este vorba numai de autori de prima mina, si de capodopere ale genului.
"Ciudatul caz al doctorului Jekyll si al domnului Hyde" este, si probabil multi ignoram acest lucru, o opera a lui Robert Louis Stevenson pe care cei mai multi dintre noi il cunoastem ca autor al "Comorii din insula".
Alaturi va veti putea delecta cu atmosfera macabra din "Mos Ene" a lui E.T.A Hoffman. Sau veti fi surprinsi cat de modern poate fi Voltaire cu "Micromegas".Iar daca vi se va parea totul prea macabru, aveti ocazia sa va amuzati cu parodia unei povesti cu fantome, "Fantoma din Canterville" semnata de Oscar Wilde. Iar cei pasionati de semiotica si posibilitatile interpretarii nelimitate se vor rasfata cu aventura stranie a lui Gregor Samsa, cel care se trezeste dimineata transformat in gandac in "Metamorfoza" lui Kafka.
Enumerarea unora din ceilalti autori cuprinsi in antologie, Balzac, Prosper Merimee, Allan Poe, Gogol, Dickens, de L'Isle, Jerome K. Jerome, Kipling, va va convinge desigur ca este vorba de o carte ce nu trebuie ratata.

duminică, 27 iulie 2008

De cealalta parte



De cealalta parte/Auf der anderen Seite, 2007, Regia: Fatih Akin, cu Tuncel Kurtiz, Baki Davrak,Nursel Kose,Nurgul Yesilcay, Hanna Schygulla
Rareori veti putea vedea un film cu persoanje mai atasante decat acest film al lui Fatih Akin.
Filmul dezvolta povestile paralele ale sase personaje (patru turci, doi germani), povesti care se intersecteaza, dar singur spectatorul va fi cel constient de acest lucru, personajele avand doar o cunoastere partiala a intregului.
Regizorul, de origine turc, dar traind in Germania, se misca cu dibacie in acest context cultural divers, povestea filmului mutandu-se cu usurinta intre Germania si Turcia.
Povestea nu rezerva nici o surpriza spectatorului. Regizorul alege sa previna spectatorul asupra soartei personajelor prin subtitluri inserate in film.
Filmul incepe undeva in nordul Turciei la tarmul Marii Negre si se va termina tot acolo.
Ali (Tuncel Kurtiz) este un batran turc stabilit in Germania care traieste impreuna cu fiul sau Nejat (Baki Davrak) fiu care, datorita si eforturilor de-o viata ale tatalui sau pentru a-i asigura educatia, a reusit sa-si gaseasca un loc bun in societate - este profesor la universitate. Ali viziteaza intr-o zi un bordel unde intalnind o femeie din Turcia - Yeter (Nursel Kose) ii propune acesteia sa-i devina amanta asigurandu-i veniturile pe care le-ar fi castigat din prostitutie. Yeter, amenintata de doi fundamentalisti musulmani, gaseste targul acceptabil si da curs acestei invitatii. Intr-o cearta, accidental, Yeter moare, si de aici curge intriga povestilor, in mare parte a paralele ale lui Ali si Nejat precum si ale lui Ayten (Nurgul Yesilcay) fiica lui Yeter - militantrevolutionara in permanent conflict cu guvernul, Lotte - o tanara germana din clasa de mijloc, prietena lui Ayten si Susanne (Hanna Schygulla) - mama lui Lotte, nemultumita de prietenia fiicei sale cu rebela Ayten. Povesti cu final dramatic pentru unele personaje.
Aceasta intriga, demna poate de o telenovela, este poate mai putin importanta decat persoanjele in sine. Personaje pe care nu ai cum sa nu le iubesti. Ali este conform standardelor morale un batran vicios, dar cata caldura in acest personaj. Susanne pare doar o nemtoica prinsa in stereotipurile burgheze ale unei familii cu o viata confortabila in Germania, dar descoperi un personaj demn de tragedia antica gata sa duca la capat un drum inceput de fiica ei.
Toate personajele accepta viata asa cum este, actioneaza fara nici un fel de de probleme de morala, stiind, sau invatand pe parcurul filmului, ca ordinea lucrului lasata de Dumnezeu nu poate fi schimbata, ca viata nu este decat o margine de Rai, pe care nu este bine sa o tulburam cu pasiunile noastre marunte. Daca exista vreun motiv pentru care sa ne certam cu Dumnezeu (si in film este un minunat dialog intre Nejat si Susanne, care ofera cheia filmului) sunt doar cei foarte apropiati noua, copiii, parintii, persoanele pe care le iubim. Nimeni nu este bun, nimeni nu este rau, nici chiar autoritatile turce, demonizate oarecum pe parcursul filmului, care in final actioneaza intelegator. Astfel ca finalul este cel al iertarii, Susanne iarta pe Ayten, Nejat iarta pe tatal sau, prilej pentru o secventa antologica cu Nejat pe malul marii, care ni se infatiseaza ca parabola a unui infinit al pacii omului cu sine insusi, cu ceilalti si cu Dumnezeu.
Un film cu o multime de premii la marile festivaluri, premii pe care le merita fara indoiala, si care ca toate filmele de arta, circula la noi in putine copii, asa ca nu scapati ocazia de a-l prinde in putinele sali de cinema in care este programat.

Escadrila alba



Daniel Focsa, Escadrila alba. O istorie subiectiva, Vremea, Bucuresti, 2008, 136 pagini
Intr-o lume dominata de eroi produsi in serie de fabricile de iluzii de la Hollywood, iata o carte care ne aminteste ca realitatea bate filmul, si ca au trait eroi senzationali printre noi. Printre noi, adica chiar in Romania,o tara, care de ce sa nu recunoastem, nu pare la prima vedere sa fie destinata faptelor extraordinare.
Daniel Focsa ne aminteste ca in al doilea razboi mondial in Armata Romana a activat o escadrila compusa numai din femei, escadrila destinata sa indeplineasca misiuni in special sanitare, in conditii de front unde plana permanent pericolul a te intalni cu avioane inamice.
Mariana Dragescu, Nadia Russo-Bossie, Stela Hutan-Palade sunt numele unor femei aviator cu destine exemplare, chiar si prin ceea ce a urmat anilor gloriosi ai razboiului, prin faptul ca au avut de suferit cel putin suspiciunea regimului comunist instalat dupa 1945, daca nu chiar persecutia directa.
Cartea este un semnal asupra unor fapte si personaje cu totul remarcabile, fara a fi insa si un studiu istoric aprofundat. O carte care sa dezvaluie cum au acces in conditiile primei jumatati a secolului XX aceste temerare femei la calitatea de pilot in armata, (era oare o societate mult mai deschisa decat ne imaginam, sau se datoreaza totul unui destin personal de exceptie), care a fost experienta lor extrem de personala in calitate de femeie pilot in armata dincolo de anecdotica sumara, este o carte care urmeaza sa se scrie.
Cartea are insa un farmec deosebit prin multitudinea de fotografii de epoca care o ilustreaza si care aduce cititorului imaginea unei lumi, care, iata, a produs astfel de eroi.

marți, 15 iulie 2008

Funny Games



Funny Games US, regie Michael Haneke, cu Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Devon Gearhart
Titlul nu are nevoie de nicio traducere. Oricum titlul nu este decat un comentariu ironic, pentru ca nimic in film nu e "funny". Dimpotriva este un thriller in adevaratul sens al cuvantului (adica fara detectivi, urmariri, si banditi fiorosi) insa mai infricosator decat cele mai singeros-vampirice povesti horror.
Pentru ca Michael Haneke (cunoscut pe la noi pentru Pianista, Ascuns) stie sa puna pe ecran o poveste care abordeaza violenta din perspectiva ei psihologica. Intr-o cinematografie care exhiba violenta prin imagini care mai de care mai infioratoare prin risipa de sange si organe dezmembrate, se uita ca in fapt violenta este resimtita in primul rand ca o stare psihica si nu una fiziologica.
Astfel ca in film scenele violente in sine (violenta spectacol) sunt putine si atunci filmate cu pudoare.
Povestea incepe cu o familie imagine a visului american care merge sa se relaxeze in casa de vacanta.
Lucrurile capata turnura dramatica cand sunt vizitati de doi tineri cu figuri angelice, magistral interpretati de Michael Pitt si Devon Gearhart, care isi prind familia victima intr-un adevarat joc in care miza este moartea tuturor celor trei membri ai familiei.
Desi nici o scena nu exceleaza prin efecte violente desfasurarea dramatica este atat de intens violenta incat devine efectiv insuportabila pentru spectator.
Intr-o lume in care violenta spectacol este supralicitata ca solutie de catarsis, regizorul ne aminteste ca violenta este reala, comuna, ba chiar de-a dreptul "domestica".
Filmul este in primul rand un experiment al violentei cinematografice care insa renunta la toate valentele violentei spectacol.
Dar ca orice film mare (sa ma abtin sa spun capodopera) poate fi citit in mai multe chei de lectura.
Povestea se durealeaza prin distrugerea elemnt cu element, demontata bucata cu bucata de catre cei doi sadici oaspeti, a mitului visului american, burghez, care in final elimina si fizic pe cei trei membri ai familiei care se afla in mijlocul actiunii. Desigur prin alte mijloace, filmul ne aminteste de un Luis Bunel in Ingerul exterminator sau Farmecul discret al burgheziei.
Intr-o alta lectura recunoastem o societate disfunctionala, atomizata, ale carei slabiciuni sunt exploatate de cei doi oaspeti spre a-si chinui victimile. Acestea se indreapta spre un sfarsit implacabil intr-o lume in care nimic nu-i poate salva.
In fine poate cea mai interesanta abordare este cea a libertatii. Jocul propus de cei doi calai familiei are ca miza moartea, dar nu in sensul ca ar exista vreo sansa de scapare, sfarsitul este implacabil, ci doar spre a alege cum se va muri. Astfel ca intr-o societate care glorifica libertatea , in fapt cei doi calai sadici, dezvaluie ca libertatea nu este decat o ipocrizie, alegerea fiind fara substanta si miza reala.
Un film care nu este deloc o distractie, dar care merita absolut a fi vazut.

duminică, 29 iunie 2008

Caligula


Caligula, Anthony A. Barrett, All, Bucuresti,2008.

Anthony A. Barrett este profesor de istorie si arheologie romana la University of British Columbia din Vancouver.

Cu echidistanta si metodic se incearca sa se distinga ce este mit si realitate in istoria acestui personaj controversat al istoriei, a carui imagine genarala este aceea a cruzimii dezlantuite, o imagine atat de negativa incat doar si mai faimosul Nero o intrece.

Istoricul nu poate sa nu remarce ca la scara istoriei domnia lui Caligula in fruntea Imperiului Roman a fost scurta 37-41 d. C. si ca informatiile sunt neconcludente.

Imaginea sa extrem de ingrosata fata de importanta reala a domniei sale este data de contextul extrem de particula: este primul imparata roman care sfarseste asasinat.

Astfel ca urmasii sai au avut un dublu scop in construirea imaginii acestui imparat: sa justifice asasinatul dar in acelasi timp sa nu afecteze ideea imperiala.

Astfel ca intreaga propaganda imperiala s-a straduit sa construiasca o imagine cat mai negativa acestui imparat pentru a arata ca nemultumirile supusilor nu provin din sistemul imeprial (sistemul imperial a facut de fapt posibile excesele lui Caligula) ci sunt doar expresia unui imparat bolnav mintal.

Se poate spune: Caligula a fost produsul unui sistem de putere, nici mai bun nici mai rau decat alti imparati, poate suficient de nedibaci in a-si conserva domnia.

Totusi nu putem sa nu remarcam anecdota retinuta de istorie cu Domitius Afer care acuzat de imparatul Caligula in Senat si-a construit apararea laudand calitatatea discursului acuzator al imparatului. O astfel de pervertire a constiintei si ratiunii este tipica unui regim de teroare, si oricate circumstante si explicatii vom gasi actiunilor lui Caligula, probabil contemporanii au avut destule motive sa se planga de acesta.

Drillbit Taylor


Drillbit Taylor, SUA, 2008.Regie: Steven Brill.Cu: Nate Hartley, Troy Gentile, Ian Roberts, Owen Wilson, Casey Boersma.

Cum elevii au intrat in vacanta, iata si un film de sezon, de vacanta. Nu va asteptati la vreun mesaj deosebit, prietenie, fii tu insuti etc, transmis prin trei eroi liceeni care au probleme cu durii liceului.Fiind un film de vacanta trimiteti-va si simtul critic in vacanta, pentru ca altfel nu veti reusi deloc sa gustati glumitele usurele ale lui Owen Wilson. Si cam atat.

Fantomele lui Goya


Fantomele lui Goya/Goya's Ghosts SUA-Spania, 2006. Regie: Milos Forman.Cu: Javier Bardem, Natalie Portman, Stellan Skarsgard, Randy Quaid, Blanca Portillo.

Desi titlul si poate si primele secvente va vor face sa credeti ca este un film despre pictorul Francisco Goya, proiectul la care s-a angajat prin acest film Milos Forman este unul mult mai ambitios. Filmul este in primul rand un film despre fantomele lui Goya.

Filmul debuteaza cu cateva secvente in care pictorul Francisco Goya evolueaza la curtea regala spaniola, din pozitia privilegiata de pictor al curtii, secvente care ne amintesc oarecum de fina impertinenta a unui Amadeus constient de superioritatea geniului sau. la fel si Goya isi permite sa fie crud cu membrii familiei regale in portretele pe care le face ingrosindu-le imperfectiunea, bucurandu-se insa de toleranta monarhilor.

Insa povestea nu va fi a lui Goya ci a lui Ines (Natalie Portman) , o tanara care ii serveste ca model lui Goya, care cade prada atotputernicei Inchizitii, si fratele Lorenzo (Javier Bardem) memebru al Sfantului Oficiu. Si mai ales este ilustrarea unei istorii agitate pe fundalul careia se misca acesti eroi, o Spanie sfasiata de fundamentalismul Inchizietiei, dar si de excesele filosofie libertatii aduse de baionetele soldatilor lui Napoleon, intre tentatia modernitatii sidorinta de libertate nationala.

Este acea lume pe care Goya a descris-o in Capricii cu subtitlul Somnul ratiunii naste monstri.

Si istoria dovedeste ca a luat o pauza de la ratiune. Fundamentalismele se confrunta trasnformand fie si cea mai nobila idee in instrument al josniciei umane. Deoparte excesele bisericii in numele unei credinte prost intelese, de cealalta filosofia drepturilor trasnformate in lozinca vulgara pentru mobilizarea unor mase dezlantuite si interese murdate.

A supravietui in aceasta lume inseamna fie tradarea constiintei de catre individ, fie tradarea individului de catre constiinta (nebunia). Destinele sunt strivite de aceasta istorie careia i-a pierit ratiunea.

Rolul artistului nu este deloc unul activ, el nu poate decat sa descrie ceea ce vede cu sensibilitatea sa. Actiunile lui Goya chiar pline de cele mai bune intentii nu conduc decat la esecuri.

Totusi filmul nu reuseste sa fie o capodopera a lui Forman. Actiunea este rupta prin mari distante in timp si nu reuseste sa-si gasesca continuitatea. Faptul ca filmul este jucat in engleza si nu spaniola (dar figurantii vorbesc spaniola) da o nota falsa, mai ales cu cat Bardem, in ciuda eforturilor nu poate fi la fel de expresiv in engleza ca in limba materna, mai ales acolo unde dialogul este esential.

Pe ansamblu filmul insa nelinisteste, indeamna la meditatie fata de individul raportat la istorie, mai ales in lumea actuala in care fundamentalismele ne asalteaza din toate partile.



Hulk

Incredibilul Hulk/The Incredible Hulk, SUA, 2008. Regie: Louis Leterrier. Cu: Edward Norton, Liv Tyler, Tim Roth, William Hurt.

Inca un film cu supereroi. Oare cand se va plictisi publicul de astfel de productii?

Totusi Hulk beneficiaza de doua plusuri fata de productiile obisnuite ale genului.

Filmul incepe bine in peisajul favelelor braziliene in genul acelor filme de actiune nelinistitoare din seria Identitatea lui Bourne. Din nefericire acest inceput bun nu este continuat si filmul se indreapta previzibil spre un final din acela stupid de asa zisa superactiune in care CGI inlocuieste actori, decor, regizor etc.

Un alt aspect pozitiv al filmului este acela ca producatorii au reusit sa-si asigure participarea unui actor de prima mana pentru a-l intruchipa pe Hulk. Edward Norton este un actor care poate juca cu pasiune si plin de semnificatii chiar si rolul servitorului care duce paharul cu apa regelui. Astfel ca avem un Hulk credibil (bineinteles ma refer Hulk atunci cand nu este doar un efect CGI).

Una peste alta un alt film cu supereroi, la care daca va cara copilul, sau vreun amic veti putea rezista pina la sfarsit fara un atac de apoplexie din motive de stupiditate a filmului.

sâmbătă, 21 iunie 2008

Arheologia terorii


Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ed. a III-a, Curtea Veche, Bucureşti, 2008


Probabil că cel mai bine comunismul românesc poate fi descris de o butadă reluată de mai multe ori în cartea sa de Vladimir Tismăneanu, butadă rostită în 1946, ce vine de la un important personaj al comunismului românesc, Belu Zilber, care ulterior a fost şi el epurat din partid : „Socialismul în România va purta pecetea geniilor combinate ale lui Iosif Visarionovici Stalin şi Ion Luca Caragiale.”


Autorul în efortul său de a descoperi specificul regimului comunist din România insistă asupra acestei butade ca fiind poate cea mai reuşită descriere.


Arheologia terorii este o carte scrisă înainte de 1990 când comunismul se afla la putere în România. Acest fapt constituie şi un avantaj dar şi un minus pentru carte.


Ca minus, nu trebuie uitat că la momentul respectiv, anii 80, sursele de documentare asupra istoriei comunismului erau ca şi inexistente, iar regimul comunist o realitate palpabilă, şi de majoritatea populaţiei detestată, astfel că uneori, argumentaţia ştiinţifică este înlocuită de epitetul acuzator.


Contemporaneitate cu regimul comunist este însă şi un mare avantaj pentru carte. Este o istorie vie, care răspundea unei nevoi de raţionalizare a percepţiei unui regim care pentru cei mai mulţi români era sesizat ca un fenomen iraţional, aproape ca o catastrofă naturală. Nici o carte, orcât de savantă şi bine documnetată scrisă astăzi nu va putea să regăsească incisivitatea acestor eseuri scrise în anii 80 de către Vladimir Tismăneanu.


Este o istorie vie şi datorită angajamentului lui Vladimir Tismăneanu pentru acel tip de istorie ca rezultat al voinţei oamenilor, care se constituie din biografii ale unor personaje care au acţionat conştient pentru a construi şi susţine un regim politic care nu a adus decât suferinţă poporului român. O istorie construită doar pe marile forţe impersonale ale istoriei, ar fi mult prea aseptică pentru a putea descrie ce a însemnat în fapt regimul comunist în România. Astzfel că, deşi Tismăneanu nu ignoră deloc aceste elemente de istorie lungă, autorul dă prioritate unei istorii văzurtă ca dramă şi confruntare între personaje care au acţionat conştient şi i-au asumat (sau nu) răspunderea acţiunilor lor.


În fine, pentru cititorul de astăzi deosebit de interesantă, prilej de meditaţie asupra realităţii schimbării ce a survenit după ceea ce convenţional numim revoluţia din decembrie 1989, este capitolul asupra pregătirii venirii la puterea lui Nicu ceauşescu (fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu). În aescta descoperim o serie de nume interesante în gruparea care se pregătea să vină la putere alături de Nicu Ceauşescu. Constantin Boştină, Ion Sasu, Tudor Mohora, Octav Cozmâncă sunt nume binecunoscute după 1990.


În concluzie o carte obligatorie pentru cei care vor să descifreze universul regimului comunist în România.