duminică, 28 decembrie 2008

Un ghem de minciuni



Un ghem de minciuni/Body of Lies, SUA, 2008.Regie: Ridley Scott.Cu: Leonardo DiCaprio, Russell Crowe, Mark Strong, Golshifteh Farahani, Oscar Isaac.
Desi este greu sa-ti elimini din cap imaginea de "baiatul din Titanic", Leonardo DiCaprio este un actor care poate mult, si demonstreaza in rolul de agent CIA care opereaza direct "pe terenul" atat de alunecos si intesat de intrigi al Orientului Mijlociu. Intr-o lume mult mai complicata decat cea din stirile televiziunilor in care "baietii buni impusca pe cei rai" nelinistile si nervozitatea unei situatii politice actuale se transmite credibil prin personajul lui DiCaprio. Nu trebuie uitat Russel Crowe, care este absolut antitetic prin imaginea sa de agent CIA de birou, obtuz si cam obez, care isi imagineaza ca salveaza lumea in timp ce isi fotografiaza progeniturile la festivitatile scolare.
In fine este voba de un film marca Ridley Scott, care stapaneste foarte bine descrierea unei lumi in care adevarul este relativ, iar cei buni si cei rai se afla de toate partile, si face asta cu maiestrie in stiinta de a construi un film de actiune, fara a plictisi pe spectator, pentru ca cele mai bine de doua ore de film va vor tine in priza permanent. Desi cu mai putine efecte speciale si muschi, un film de gen mult mai reusit decat mai toate cele care care s-au perindat pe ecrane in ultima vreme.

duminică, 7 decembrie 2008

Magarusul buclucas


Magarusul buclucas/Donkey xote, Spania, Regia: Jose Pozo, voci Andreu Buenafuente, Luis Posada, David Fernandez, Jose Luis Gil (din pacate versiunea care circula in cinematografele romanesti este cea dublata in engleza)
Este imbucurator sa constati ca o productie europeana incearca sa rivalizeze cu marii producatori de animatii americani. De la inceput se declara aceasta intentie, chiar in film fiind amintit Shrek. In general stilul animatiti seamana cu cel din mult mai celebra serie Shrek.
La capitolul tehnic -animatie, spaniolii se dovedesc la fel de buni ca si cei de peste ocean, vizual totul dand foarte bine.
Totusi comparatiile favorabile cu productiile americane se opresc aici. Daca animatia 3D este fara cusur, la capitolul naratiune cinematografica animata realizatorii lui Donkey xote mai au mult de invatat. Desigur, a spune povestea lui Don Quixote din perspectva magarusului lui Sancho Panza este o gaselnita care poate da nastere multor momente comice. De altfel nu se poate spune ca lipsesc gagurile, ele exista, desi uneori sunt cam burlesti, iar comicul burlesc nu prea merge in animatie, caci burlescul se hraneste tocmai din conflictul sau cu realitatea, in timp ce animatia este campul fanteziei pure.
Dar cel mai mult filmul sufera la continuitatea pivestii si la oferta de motivatii. Secventele din film, oricat de bine facute, par rupte din intreg, niste mici filmulete mai bune sau mai putin reusite, dar care nu reusesc sa se prinda nicicum una de alta. Personajele au motivatii subtiri, iar uneori motivatia pur si simplu lipseste. Realizatorii, mandrii de opera lui Cevantes si probabil din prea multa deferenta fata de ea, au ignorat regula ca filmul de animatie este o fabula, unde personajele sunt simple dar puternic conturate, conflictele puternice, iar deznodamantul este umorul. Pentru cine nu cunoaste ceva mai bine pe Cervantes, multe glume raman criptice, si motivatiile absconse. Scenariul ar fi putut fi baza unui bun film cu actori, dar pentru un film de animatie este nepotrivit, animatia nefacand decat sa-i sublinieze slabiciunile.
Deci , o incercare reusita tehnic, dar prea putin artistic

Cum sa ramai fara prieteni



Cum sa rami fara prieteni/How to Lose Friends & Alienate People. Regia: Robert B. Wide, cu Simon Pegg, Kirtsen Dunst, Megan Fox, Jeff Bridges
In ciuda numelor mari de pe afis, un film modest. Obisnuita poveste a baiatului cam provincial, (aici provincia e Londra si buricul lumii e New York) care doreste sa reuseasca cu orice chip, pentru ca apoi sa realizeze ca reusita materiala nu inseamna prea mult.
Unele gaguri sunt reusite, pe alocuri are ceva ritm, dar una peste alta este un film care nu poate evita plictiseala unei povesti cliseu.

duminică, 30 noiembrie 2008

Madagascar 2






Madagascar 2/Madagascar: Escape 2 Africa, SUA, 2008. Regie: Eric Darnell, Tom McGrath, Cu: Ben Stiller, Chris Rock, David Schwimmer, Jada Pinkett Smith, Sacha Baron Cohen,
Sigur, nu poti sa fii inconstient de manipularea la care esti supus ca spectator la un astfel de film prin intermediul unor dragalase animalute, lei, zebre, hipopotami, girafe, pinguini si lemurieni. Ca povestile de dragoste dintre hipopotami si girafe nu sunt credibile, ca avioanele nu zboara cu scuipat si banda adeziva oricat de inventivi ar fi cei patru pinguini, aproape ca nici nu mai conteaza atunci cand totul este servit intr-o poveste luminoasa si hazlie a leului Alex si prietenilor sai, scapati din gradina zoologica din New York, si care isi continua in acest sequel aventurile pe meleaguri africane (de aceasta data chiar Africa si nu Madagascar).
Acum, spre deosebire de primul episod unde descoperirea vietii in salbaticie era provocarea, cei patru prieteni trebuie faca apel la ceea ce stiau din viata lor in civilizatie pentru a se descurca.
Alex, leul, isi gaseste familia, Marty, zebra, isi gaseste o turma de semeni, Gloria, hipopotamul, intalneste un seaman, un fel de hipopotam macho, Melman devine vraciul grupului de girafe. Aceste intamplari, fericite, nasc noi provocari.
Desigur nu poate fi trecut cu vederea King Julien, lemurianul, care are un rol chiar mai generos decat in primul episod. Chiar si bunicuta din New York, aparitie episodica in prima parte, are acum un rol important. Pinguinii sunt la originea dezastrelor, dar si a tuturor solutiilor.
Solutiile sunt intotdeauna cele mai hazlii posibile, deci veti rade neintrerupt si sincer, iar autorii nu uita sa introduca un gag chiar si in cele mai emotionante si serioase scene.
In consecinta, un sequel care compenseaza minusurile inevitabile calitatii sale de sequel cu un umor excelent si personaje mai bine conturate.

marți, 11 noiembrie 2008

Quantum of Solace



Quantum of Solace:Partea lui de consolare/Quantum of Solace, Marea Britanie-SUA, 2008.Regie: Marc Forster.Cu: Daniel Craig, Olga Kurylenko, Mathieu Amalric, Judi Dench, Giancarlo Giannini.
James Bond are clasa ca in toate filmele Bond. Locatiile sunt fie luxoase, fie exotice. Femei bine, ca deobicei. Urmaririle se desfasoara cam pe oriunde, pe apa, in aer, pe pamant, pe sub pamant. Doar o urmarire pe Statia Spatial Internationala mai lipeseste, dar am o presimtire ca la urmatorul film vor rezolva aceasta problema.
Cu toate acestea lipseste ceva. Nu numai faimoasa replica "My name is Bond. James Bond." pe care degeaba o astepti tot filmul. Autorii s-au straduit sa produca un Bond sentimental, problematizat. Ori farmecul Bond nu de acolo vine. Bond nu are probleme. Bond, cel pe care il cunoastem noi si il astept in fiecare film, are doar sarm, inteligenta si clasa. Si cu sprijinul unei femei frumoase, care in mod inevitabil se indragosteste de 007, rezolva probleme. De aceea ne place Bond, caci el este tot ceea ce nu suntem noi, prinsi in meschinul cotidian.
In rest, cine are nevoie de problemele lui Bond, cand le avem si noi pe ale noastre.

joi, 6 noiembrie 2008

Citeste si arde




Citeşte şi arde/Burn after Reading, 2008, SUA, regis şi scenariu Ethan şi Joel Coen, cu Brad Pitt, George Clooney, John Malkovich
Probabil unul dintre cele mai destepte filme ale anului.

Fara sa fie o parodie, este un film care demontează minuţios toate miturile (şi kitch-ul) filmului cu spioni produs la Hollywood.

Cu talentul binecunoscut al fraţilor Coen de a crea personaje care acţionează în linii îngroşate şi exemplare conform normelor absurdului impus de tirania existenţei cotidiene, toate elementele unei povesti cu spioni sunt dezasamblate şi reconstruite într-un anti-spy-movie.

În plan secund, într-o Americă obsedată de antiterorism si spionita, filmul poate fi privit şi ca o satiră la adresa serviciilor secrete.

Personajele sunt cele care dau savoare filmului. Un agent CIA scos pe tuşă (Malkovich) cam alcoolic, înşelat de o nevastă care se ţine cu un individ obsedat de sex (Clooney), nevastă care face pierdute nişte note secrete ale fostului agent, un fel de băiat de cartier versiune americană care găseşte documentele secrete (Brad Pitt, filmul merită să fie văzut fie şi numai pentru Pitt în acest rol, de altfel, cu totul secundar), o funcţionară obsedată de a-şi face operaţii estetice (Francesc Mc Dormand), care încearcă să valorifice documentul secret descoperit, care la rândul ei se culcă cu Clooney ca să se închidă cercul.

Plus o galerie întreagă de alte personaje, agenţi CIA, agenţi ruşi, avocaţi, cu apariţii episodice cât se poate de savuroase.

Evident CIA este peste tot, dar în fapt „e pe nicăieri”.

joi, 23 octombrie 2008

Haotica Ana



Haotica Ana/Caotica AnaSpania. 2008,Regia, scenariu: Julio Medem. cu: Manuela Velles, Charlotte Rampling
Pe Julio Medem il stiu de cand cu Lucia si sexul. Regizorul se intoarce acum cu o alta poveste in care sexualitatea joaca un rol important.
De aceasta data Ana, o tanara cu inclinatii artistice este eroina. La ora primei iubiri, aceasta descopera, in urma unei experiente hipnotice, ca in ea se afla si constiintele mai multor femei tinere care au pierit in imprejurari tragice.

Pina pe la trei sferturi din film, pelicula reuseste sa prinda cumva atentia. Desi povestea este dezlanata si nu prea convingatoare, sugestia regizorului, prin marcarea secventelor ca intr-o numaratoare specifica momentului anterior intrarii in transa hipnotica, ca filmul este el insusi o experienta hipnotica, reuseste sa creeeze o anumita emotie. In plus, Manuela Velles in rolul principal este o prezenta nu numai placuta, dar si dibace in a reda un personaj care este in acelasi timp el insusi, cat si o multime de alte constiinte.

Astfel ca, pina la acel punct, filmul poate fi o experienta ageabila, iar clasificarea film bun/film slab pare sa fie data doar de gustul spectatorului si capacitatea acestuia de a accepta conventiile propuse de regizor.

Din nefericire filmul are si un final. Un final care abunda in clisee si kitch (vezi scena cu vizita in comunitatea de amerindieni), cu un militantism politico pacifist dezgustator, care efectiv distruge orice efort de asimilare a filmului ca experienta hipnotic-onirica. Astfel ca finalul ne ajuta sa clasificam acest film: un film submediocru cu ifose filosofice.

luni, 20 octombrie 2008

Ca$h



Ca$h/Tentatia cashului Franta 2008, regie Eric Besnard, cu: Jean Dujardin, Jean Reno
In semn de protest fata de invazia mediatica produsa de meciul de fotbal Romania Franta am ales sa merg la cinematograf sa vad un film frantuzesc tocmai la ora cand cele doua echipe tricolore isi invineteau gambele in gazonul din Constanta. Ca$h este un film remiza ca si meciul despre care va povesteam. Regia are eleganta si stil si de aceea o comparatie cu seria "Oceans ..." nu este deloc fortata. Povestea poate sta alaturi de cele mai bune filme din genul policier, unde nimeni nu este cine pare sa fie ca este, desi se cam abuzeaza de acest joc (inteligent) pentru un rezultat (final) oarecum deconcertant. Nu o sa dezvalui aici cum se termina filmul pentru ca este intr-adevar o surpriza.
Partea cea mai putin reusita a filmului sunt personajele. In afara poate de Jean Reno, nici unul nu are clasa si farmecul pervers al personajelor corespondente din seria "Oceans ...", si fara sarmul personajelor, constructia filmului, fie ea oricat de inteligenta ca story si stilata ca regie, apare ca fiind pe jumatate ratata.

marți, 7 octombrie 2008

Star Wars: Razboiul clonelor



Star Wars:Războiul clonelor/Star Wars: The Clone Wars SUA, 2008. Regie: Dave Filoni. Cu: Samuel L. Jackson, Tom Kane, Matt Lanter, Ashley Eckstein, James Arnold Taylor. Durata: 98 min.

Impătimiţii de Star Wars dispun de încă o ocazie de a-şi satisface patima cu aceste noi aventuri din celebra serie. De această dată în forma de desen animat. Orice critici am aduce acestui film, el este un film pentru fani şi în mod sigur nimic nu le va strica bucuria de a se întâlni cu eroii preferaţi.

Totuşi filmul este unul modest, din câte am înţeles o producţie care s-a vrut ca un episod de lansare pentru un serial TV de 100 episoade. Astfel că, nu se trece de limitele calitative ale unei producţii care este în regulă pentru televiziune dar prea puţin pentru cinema.

În primul rând calitatea animaţiei dezamăgesşte, fiind mediocră, departe de capodoperele pe care le-a scos în ultima vreme Pixar/Disney sau Dreamworks.

Povestea este cam simpluţă urmărind aventurile lui Anakin Skywalker şi ale tinerei sale ucenice, fără complexitatea narativă cu care ne-au obişnuit filmele seriei. Probabil că story-ul a fost făcut cu gândul la jocul pe calculator care în mod sigur va ieşi în lunile următoare pentru că firul narativ seamănă cu cel din jocurile pentru computer, misiune de îndeplinit, cu misiuni intermediare care marchează nivelul de joc pe care l-ai atins, timp în care trebuie să distrugi câţi mai mulţi inamici şi să depăşeşti cele câteva capcane.

Totuşi, filmul păstrează ceva din acel farmec al producţiiilor din serie, aceeaşi confruntare epopeică dintre bine şi rău, multă fantezie şi pricepere în a descrie lumi imaginare. În consecinţă, pentru fani un film care nu trebuie ratat, iar, dacă nu sunteţi fan, totuşi nu veţi regreta timpul petrecut cu vizionarea sa.


marți, 30 septembrie 2008

Boogie



Boogie, Romania, 2008.Regie: Radu Muntean.Cu: Dragos Bucur, Anamaria Marinca.Durata: 114 min.
Probabil ca principalul minus al acestui film este acela ca am asteptat prea mult de la el.
Fara sa fie un film slab, totusi este o productie care dezamageste.
In esenta filmul este centrat pe povestea lui Bogdan (poreclit si Boogie), un barbat la varsta mijlocie, casatorit, cu un copil, il astepata si pe al doilea, care se poate descrie ca un individ apartinand clasei de mijloc cu succes material (chiar si dupa standarde occidentale, nu numai cele ale Romaniei unde se desfasoara actiunea). Totusi Boogie traieste inca nostalgia tineretei libertine si fara obligatii, si intalnirea cu doi amici din liceu declanseaza povestea unei nopti in care, alaturi de acesti prieteni, cauta sa reinvie, iluzoriu, o frantura din vremurile de care isi aduc cu drag aminte.
Titlul, Boogie, trimite desigur la Boogie nights, dar intr-o varianta derizorie, semn ca, in fapt, reintoarcerea este imposibila.
Este suficient pentru o intriga interesanta, dar prea putin pentru un film cu adevarat bun. Pentru ca autorul nu mai pune nimic in plus, desi ar fi existat posibilitati, precum problema generatiei foarte interesante care a trait copilaria si adolescenta in comunism si s-a maturizat in tranzitia postcomunista, sau pretul succesului clasei de mijloc contemporane (cu referinta speciala la cea din Estul Europei). Dar nu, filmul se limiteaza in a prezenta deziluziile varstei de mijloc masculine, un subiect prea mic pentru a merita un film intreg.
De remarcat totusi prestatia lui Dragos Bucur si a Anamariei Ilinca in scenele de cuplu unde reusesc sa redea natural tensiunea si absurdul conflictelor si impacarilor.
Un minus, de natura tehnica, este sunetul, care capteaza efectiv enervant (sa ne amintim de gagurile privind copilaria cinematografului sonor din Cantand in ploaie) orice zgomot de fundal.

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Nu ne lua in seama



Nu ne lua in seama/Non pensarci, Italia, 2007.Regie: Gianni Zanasi.Cu: Valerio Mastandrea, Anita Caprioli, Giuseppe Battiston, Caterina Murino, Teco Celio.


Un film care chiar trebuie luat in seama. Este un film despre care este si greu sa spui ce ti-a placut. Nimic nu este extraordinar , dar totul, povestea, actorii, filmarile, montajul, sunt cu toate asa de bine potrivite si la locul lor incat nu poti sa nu iubesti acest film.


Un rocker, care tocmai trece de prima tinerete, aflat la un moment de criza, iubita il inseala, spectacolele ies prost, muzica se transforma in rutina, alege sa se intoarca in casa parinteasca. Astfel descoperim pe , probabil, cea mai simpatica familie disfunctionala pe care a dat-o cinematografia, familia Nardini. Parintii sunt imagini ale conservatorismului familial, si ascund povesti vechi cu implicatii grele pentru cei mai tineri, fratele trece printr-un divort si se zbate, fara prea mult succes, sa salveze de la faliment afacerea familiei, sora traieste retrasa si interesata mai mult de delfini decat de socializare, incat este banuita ca e lesbiana.
Astfel ca fiul ratacitor intors in familie se trezeste implicat in toate aceste drame personale ale celorlalti membrui ai familiei si incearca, cu mai multa sau mai putina pricepre, sa le solutioneze.

De altfel un mare atu al filmului este chiar personajul principal, Stefano Nardini, jucat de Valerio Mastandrea, un adult care traieste o adolescenta tarzie, si care se trezeste partas inocent la problemele de oameni mari ale celorlalti.
Ceilalti, familia Nardini, sunt receptati cu dragoste, si tocmai aceasta face diferenta fata de celelalte filme care trateaza problema familiei disfunctionale in lumea nebuna a modernitatii, caci nicio drama majora nu se intampla, nicio nota acida nu transpare, ci doar bucuria de fi, totusi, o familie. Familie care nu este o solutie a problemelor, nu este nici sursa de probleme suplimentare, caci multe lucruri se rezolva de la sine in familie, ci doar locul din care poti (re)descoperi cine esti, pentru a merge mai departe sa-ti urmezi visul.

duminică, 14 septembrie 2008

Furtuna tropicala


Furtuna troicala/Tropic Thunder
SUA-Germania, 2008. Regie: Ben Stiller. Cu: Jeff Kahn, Robert Downey Jr., Anthony Ruivivar, Jack Black, Jay Baruchel. Durata: 107 min.

Se produce cel mai scump film de razboi despre interventia Americana in Vietnam. Insa lucrurile nu prea merg. Vedetele, Tugg Speedman (Ben Stiller) eroul filmelor de actiune tip Rambo, Kirk Lazarus(Robert Dawney Jr.) detinator de Oscaruri care ca sa intre in pielea personajului isi pigmenteza pielea in negru, Jeff Portnoy (Jack Black) cunoscut pentru comediile usurele cu gaguri despre flatulatii si cam toxicoman, Alpa Chino (Brandon T Jackson) vedeta rap care face afaceri din orice, sunt pe cale sa falimenteze acest proiect cinematgrafic. Pentru a mai dinamiza filmarile si a le fac mai credibile, vedetele plus un debutant sunt lasati in jungla pentru un fel de reality movie. Aici intalnesc o banda de traficanti de droguri si urmeaza catastrofa si situatiile comice.

Ben Stiller revine in acest film in tripla calitate de actor, regizor si coscenarist asa cum a facut-o si la Zoolander.

De aceasta data insa ii iese cu mult mai bine. Filmul este o satira acida la adresa sistemului hollywoodian. Cu atat mai acida cu cat de aceasta data este depasita simpla satira privind aspectele exterioare (fara a lipsi insa destule gaguri despre apucaturile vedetelor, regizorilor, producatorilor, agentilor, si altora din universul filmului) atacand fundamentul industriei de produs iluzii, jocul cu realitatea si iluzia. Referinele la filmele de razboi produse la Hollywood abunda. Astfel filmul depaseste stadiul de comedie usurica de vara, prezentand momente de umor subtil. Partitura generoasa da posibilitate tuturor actorilor sa fie memorabili in acest film, cu o nota speciala pentru Robert Dawney Jr. care exploateaza toate subtilitatile umoristice (si nu numai) ale rolului.

Fimul gazduiste aparitiile savuroase ale altor vedete, anume Nick Nolte si Tom Cruise, desi pentru acesta din urma, in afara cazului ca sunteti foarte perspicace, veti avea nevoie sa cititi creditele de pe genericul final pentru a va da seama in ce rol a jucat.

vineri, 5 septembrie 2008

WALL-E

WALL-E, SUA, 2008. Regie: Andrew Stanton. Voci: Ben Burtt, Elissa Knight, Jeff Garlin, Fred Willard, MacInTalk. Durata: 98 min.
Un film realizat pentru toate gusturile. Pentru amatorii de desen animat in acceptiunea "clasica" are personaje adorabile, pentru amatorii de comedie gaguri irezistibile, pentru pasionatii de SF o distopie profunda si plina de intelesuri, pentru ecologisti mesaje moralizatoare, pentru indragostiti o poveste de dragoste.
De altfel, povestea de dragostea a robotelului WALL-E, un robotel specializat in strangerea deseurilor, singurul supravietuitor pe o planeta Pamant acoperita de gunoaie, si robotica (nu putem sa nu ii atribuim un gen) EVE, un model mult mai avansat care vine sa exploreze Pamantul, constituie firul narativ cel mai emotionant al filmului.
Cei de la Pixar care au produs filmul alaturi de Disney s-au intrecut pe sine si de aceasta data cu o realizare care depaseste limita simplului desen animat. Singura remarca negativa este ca s-au luat poate un pic prea in serios, si in loc sa ramana atasati de povestea lui WALL-E spre final isi muta mult prea mult interesul asupra salvarii omenirii, parte in care devin cam fortat moralizatori.
Dincolo de aceasta, WALL-E este probabil cel mai reusit personaj nonuman pe care l-a dat cinematografia de la E.T. incoace, si filmul in mod sigur va ramane in galeria de SF-uri celebre. Este cu adevarat o performanta sa faci dintr-un personaj patratos, un caracter care poate transmite atatea emotii.

miercuri, 27 august 2008

Nu pleca!



Nu pleca!/J'veux pas que tu t'en aillesRomantic, Franta, 2007. Regie: Bernard Jeanjean.Cu: Richard Berry, Judith Godreche, Julien Boisselier, Martine Fontaine, Eric Laugerias.Durata: 95 min.
Filmul este o comedie, realizata in buna traditie a teatrului de comedie francez, bulevardier, fara pretentii , dar plin de farmec.
Povestea este povestea eterna a triunghiului conjugal, cu un element nou generator de momente amuzante, si anume sotul este si psihanalistul amantului.
Daca povestea nu este senzationala, iar regia cuminte, jocul actorilor retine atentia. Richard Berry, in rolul psihanalistului sot inselat, este extrem de convingator facandu-te sa treci de momentele in care povestea e mai putin credibila. Julien Boisselier, amantul, ii da o replica pe masura. Pentru cine a uitat ca un film inseamna actori care joaca, (si nu efecte speciale) sa urmareasca scenele dintre cei doi si ce efecte pot crea numai niste pozitionari ale scaunului si postura pacientului pe canapeaua psihanalistului.

duminică, 24 august 2008

Cavalerul negru


Cavalerul negru/The Dark Knight, SUA 2008, Regizor: Cristopher Nolan, Cu: Christian Bale, Heath Ledger, Aaron Eckhart, Michael Caine, Maggie Gyllenhaal.

Acest film îmi prilejuişte o reflecţie asupra onestităţii cronicarilor de film profesionişti. Am ajuns la acest film datorită mulţimii de cronici laudative la adresa sa. Sigur, nu pot să nu mă gândesc că poate gusturile mele în materie de film sunt foarte diferite de cele ale majorităţii, dar nici nu pot să trec cu vederea şi ipoteza că toate aceste cronici extrem de favorabile sunt doar expresia disperării producătorilor de a-şi recupera imensa investiţie făcută cu acest film. Tare îmi vine a crede că toate aceste cronici bune sunt doar nişte scrieri interesate şi subvenţionate, pentru că părerea mea este că acest ultim film din seria Batman este unul extrem de slab.

Scenariul merge de la la banal la penibil. Nici un personaj nu primeşte vreun pic de conţinut, nu se crează nici un ataşament faţă de nimeni, sunt doar nişte marionete goale. Nici măcar Batman nu este creionat ca şi caracter (poate doar ca un fel de versiune de Bond afemeiat la extrem, dar nici această latură ludică nu este exploatată). Sigur, mai toţi ştim cine este Batman, dar un minim efort de a creiona personajul este de dorit, şi toţi scenariştii şi regizorii de filme cu supereroi, fie şi în cele mai de duzină producţii, nu uită să introducă câteva scene care să contureze caracterul personajului, să-l prezinte publicului, şi astfel să se creeze legătura emoţională cu acesta. Ce să mai vorbim de celelate personaje din film care sunt cu totul schematice. Şi asta într-un film care ţine apropape două ore şi jumătate, deci timp de a construi personajul este suficient. Firul narativ este plin de rupturi şi acţiuni care se pierd. De exemplu, la un moment dat poliţia pleacă să-l prindă pe Joker (personajul negativ) în baza unei informaţii date de Mafie. Dar nu se întâmplă nimic, căci se continuă cu altceva. Şi e doar un exemplu. Personajele mor şi învie fără nicio minimă explicaţie, ca un fel de hopa-mitică cade în c.. şi se ridică, vorba comerciantului de bâlci, care duce tot spectacolul la nivelul de circ ieftin. Totul este presărat cu discursuri moralizatoare şi situaţii limită atât de obosite şi răsuzitate încât nu stârnesc decât plictiseala.

În ce priveşte regia aceasta nu reuşeşete să repare mai nimic şi adânceşte penibilul. Scenele de acţiune, care ar trebui să fie sarea şi piperul filmului sunt în general mediocre, iar de mult ori filmate şi montate confuz.

Desigur Heath Ledger a încercat să facă cât mai bine personajul negativ (Joker), Michael Caine şi Morgan Freeman sunt impecabili în apariţiile episopdice pe care le au, dar toate acestea nu salvează filmul.

miercuri, 20 august 2008

Inselat de Sarah Marshall



Inselat de Sarah Marshall/Forgetting Sarah Marshall, SUA, 2008. Regie: Nicholas Stoller. Cu: Jason Segel, Kristen Bell, Mila Kunis, Russell Brand, Bill Hader. Durata: 112 min.
Un film care constituie o placuta surpriza. Toti actorii ca si regizorul sunt tineri iar portofoliul lor de realizari tine mai mult de productia TV si prea putin de cinematografie. Mai mult chiar, scenariul apartine actorului care detine rolul principal, Jason Segel, care venind din lumea serialului de televiziune nu uita sa fie acid cu acest gen de productii.
O comedie bine scrisa si pusa in scena, desi cateodata se cunoaste inflenta serialelor Tv comice cu episoade sub 30 minute. Povestea, este una clasica, baiatul bun la suflet dar fara talente deosebite, dupa multe peripetii va gasi dragostea adevarata dupa ce a fost parasit de iubita vedeta, care cauta sare si piper langa un cantaret sex-simbol masculin. Insa realizatorii au invatat bine lectia comediei, filmul are ruperi de ritm, o galerie de peronaje secundare fabuloase care condimenteaza actiunea, iar partea de romantism este bine dozata astfel incat sa nu i se aplece spectatorului de prea multe dulcegarii.
In fine toti isi fac bine rolul, personajul principal, Peter Bretter (Jason Segel) este pozitiv, dar nu chiar ata de pozitiv incat sa nu intelegi de ce l-a parasit iubita, iubita, Sarah Marshall (Kristen Bell) cu toate ifosele de vedeta nu e chiar o scorpie si chiar poti sa fii de parte ei, iubirea descoperita, Rachel Iansen (Mila Kunis) traieste propriile deziluzii si lasitati, in fine macho-man Aldous Snouw (Russell Brand) poate fi chiar simpatic. Personajele sunt facute si jucate asa fel incat sa fie cat mai veridice, nimeni nu e chiar bun de tot, nimeni nu e raul intruchipat. Unde mai pui ca toti actorii sunt tineri si frumosi.
Astfel ca, desi filmul tine aproape doua ore, nu veti remarca acest lucru, caci nu va veti plictisi nicio secunda.

duminică, 17 august 2008

Cumpar, imprumut barbat

Cumpar, imprumut barbat (Buy Borrow Steal / Miss Conception [titlu pentru SUA]) Germania, 2008. Regie: Eric Styles. Cu: Heather Graham, Mia Kirshner, Tom Ellis, Will Mellor, Orlando Seale.

Un film cu titlu incert (a fost lansat cu doua titluri, dupa piata pe care va fi exploatat), dar in mod cert un exemplu despre cum nu se face un film.

Scenariul este lipsit de orice urma de imaginatie, povestea fiind cea a unei tinere care somata de "ceasul biologic" (preiau acest termen din film) doreste cu disperare un copil, insa chiar atunci trece printr-o criza in relatia cu partenerul de viata, asa ca ajunge sa vaneze barbati pentru a-si atinge scopul. Bineinteles ca totul se termina cu bine conform obisnuitelor happy-end-uri ale comediilor romantice.

Intriga este total neconvigatoare si evolutia povestii este la fel de lipsita de sens. Romantismul lipseste pentru ca in fapt mai tot filmul cei doi parteneri din cuplu sunt despartiti doar finalul miraculos aducandu-i pe cei doi impreuna.
In ce priveste partea de comedie, sigur o femeie disperata sa gaseasca un partener de sex poate fi un motiv de comedie burleasca, insa la majoritatea gagurilor iti vine doar sa te uiti in jur la ceilalti spectatori: sa razi, sa pleci de jena din sala?

Pentru ca filmul sa fie un esec total, eroina principala este interpretata de Heather Graham. Trecand peste accentul ei americanesc in total dezacord cu povestea si restul distributiei care este in totalitate britanica, actrita poate fi orice altceva decat eroina de comedie burleasca. Si cum comedia burleasca se bazeaza foarte mult pe arta actorului, hotarul dintre penibil si comedie fiind foarte subtire, lipsa oricarei priceperi a actritei pentru acest gen de rol, dasavarseste penibilul general.

Deci... nu cumparati/inchiriati ... acest film.

duminică, 10 august 2008

Fratele meu e fiu unic


Fratele meu e fiu unic/Mio fratello e figlio unico,Italia, 2007.
Regie: Daniele Luchetti. Cu: Elio Germano, Riccardo Scamarcio, Diane Fleri, Alba Rohrwacher, Angela Finocchiaro.

Un film italian in cinematografele noastre este in sine un eveniment.
Fratele meu e fiu unic este in primul rand un film italian. Un film plin de temperament si sentimente. Un film italian si prin povestea sa foarte ancorata in realitatea italiana, agitata Italie a anilor 60-70, prinsa intre extremele politice, Brigazile Rosii, fascisti, Mafie, etc.

Filmul nu este, insa, si din fericire, deloc unul politic sau angajat, putind fi receptat cu usurinta de orice spectator de pe orice meridian. Pentru ca aceasta Italie ravasita de pasiuni politice este povestita prin intermediul a doi tineri frati Accio (Elio Germano) si Manrico (Riccardo Scamarcio), care aleg drumuri politice contradictorii unul se alatura fascistilor, celalalt devine activist comunist.

Povestea este astfel una despre cautarea unei identitati intr-o lume dezradacinata si un parcurs initiatic (sinuos) catre asumarea unor valori care conteaza cu adevarat.

O poveste spusa prin doi actori excelenti in rolurile lor. In primul rand Elio Germano, care nu este deloc un actor sex-simbol, reuseste sa exprime complexitatea unui Accio care penduleaza de la timiditate si atasament, pina la violenta gratuita ca expresie a unei fronde permamente fata lumea ce-l inconjoara. Exact opusul sau, Riccardo Scamarcio intruchipeaza impetuozitatea lui Manrico, cu adevaruri asumate in graba, sustinut si de o prezenta fizica remarcabila.

Nu in ultimul rand este meritul regizorului care nu numai ca reface un cadru al unei anumite secvente istorice, dar recreaza insasi maniera de receptare a unei anumite perioade. Filmul incepe in maniera cinematografica a realismului italian pentru ca sa treaca la cadre mai nervoase caracteristice filmului angajat al anilor 70.

Poate ca nu este o capodopera care va ramane in topul celor 100 cele mai bune filme din toate timpurile, dar in orice caz un film care merita sa fie vazut.

duminică, 27 iulie 2008

De cealalta parte



De cealalta parte/Auf der anderen Seite, 2007, Regia: Fatih Akin, cu Tuncel Kurtiz, Baki Davrak,Nursel Kose,Nurgul Yesilcay, Hanna Schygulla
Rareori veti putea vedea un film cu persoanje mai atasante decat acest film al lui Fatih Akin.
Filmul dezvolta povestile paralele ale sase personaje (patru turci, doi germani), povesti care se intersecteaza, dar singur spectatorul va fi cel constient de acest lucru, personajele avand doar o cunoastere partiala a intregului.
Regizorul, de origine turc, dar traind in Germania, se misca cu dibacie in acest context cultural divers, povestea filmului mutandu-se cu usurinta intre Germania si Turcia.
Povestea nu rezerva nici o surpriza spectatorului. Regizorul alege sa previna spectatorul asupra soartei personajelor prin subtitluri inserate in film.
Filmul incepe undeva in nordul Turciei la tarmul Marii Negre si se va termina tot acolo.
Ali (Tuncel Kurtiz) este un batran turc stabilit in Germania care traieste impreuna cu fiul sau Nejat (Baki Davrak) fiu care, datorita si eforturilor de-o viata ale tatalui sau pentru a-i asigura educatia, a reusit sa-si gaseasca un loc bun in societate - este profesor la universitate. Ali viziteaza intr-o zi un bordel unde intalnind o femeie din Turcia - Yeter (Nursel Kose) ii propune acesteia sa-i devina amanta asigurandu-i veniturile pe care le-ar fi castigat din prostitutie. Yeter, amenintata de doi fundamentalisti musulmani, gaseste targul acceptabil si da curs acestei invitatii. Intr-o cearta, accidental, Yeter moare, si de aici curge intriga povestilor, in mare parte a paralele ale lui Ali si Nejat precum si ale lui Ayten (Nurgul Yesilcay) fiica lui Yeter - militantrevolutionara in permanent conflict cu guvernul, Lotte - o tanara germana din clasa de mijloc, prietena lui Ayten si Susanne (Hanna Schygulla) - mama lui Lotte, nemultumita de prietenia fiicei sale cu rebela Ayten. Povesti cu final dramatic pentru unele personaje.
Aceasta intriga, demna poate de o telenovela, este poate mai putin importanta decat persoanjele in sine. Personaje pe care nu ai cum sa nu le iubesti. Ali este conform standardelor morale un batran vicios, dar cata caldura in acest personaj. Susanne pare doar o nemtoica prinsa in stereotipurile burgheze ale unei familii cu o viata confortabila in Germania, dar descoperi un personaj demn de tragedia antica gata sa duca la capat un drum inceput de fiica ei.
Toate personajele accepta viata asa cum este, actioneaza fara nici un fel de de probleme de morala, stiind, sau invatand pe parcurul filmului, ca ordinea lucrului lasata de Dumnezeu nu poate fi schimbata, ca viata nu este decat o margine de Rai, pe care nu este bine sa o tulburam cu pasiunile noastre marunte. Daca exista vreun motiv pentru care sa ne certam cu Dumnezeu (si in film este un minunat dialog intre Nejat si Susanne, care ofera cheia filmului) sunt doar cei foarte apropiati noua, copiii, parintii, persoanele pe care le iubim. Nimeni nu este bun, nimeni nu este rau, nici chiar autoritatile turce, demonizate oarecum pe parcursul filmului, care in final actioneaza intelegator. Astfel ca finalul este cel al iertarii, Susanne iarta pe Ayten, Nejat iarta pe tatal sau, prilej pentru o secventa antologica cu Nejat pe malul marii, care ni se infatiseaza ca parabola a unui infinit al pacii omului cu sine insusi, cu ceilalti si cu Dumnezeu.
Un film cu o multime de premii la marile festivaluri, premii pe care le merita fara indoiala, si care ca toate filmele de arta, circula la noi in putine copii, asa ca nu scapati ocazia de a-l prinde in putinele sali de cinema in care este programat.

marți, 15 iulie 2008

Funny Games



Funny Games US, regie Michael Haneke, cu Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Devon Gearhart
Titlul nu are nevoie de nicio traducere. Oricum titlul nu este decat un comentariu ironic, pentru ca nimic in film nu e "funny". Dimpotriva este un thriller in adevaratul sens al cuvantului (adica fara detectivi, urmariri, si banditi fiorosi) insa mai infricosator decat cele mai singeros-vampirice povesti horror.
Pentru ca Michael Haneke (cunoscut pe la noi pentru Pianista, Ascuns) stie sa puna pe ecran o poveste care abordeaza violenta din perspectiva ei psihologica. Intr-o cinematografie care exhiba violenta prin imagini care mai de care mai infioratoare prin risipa de sange si organe dezmembrate, se uita ca in fapt violenta este resimtita in primul rand ca o stare psihica si nu una fiziologica.
Astfel ca in film scenele violente in sine (violenta spectacol) sunt putine si atunci filmate cu pudoare.
Povestea incepe cu o familie imagine a visului american care merge sa se relaxeze in casa de vacanta.
Lucrurile capata turnura dramatica cand sunt vizitati de doi tineri cu figuri angelice, magistral interpretati de Michael Pitt si Devon Gearhart, care isi prind familia victima intr-un adevarat joc in care miza este moartea tuturor celor trei membri ai familiei.
Desi nici o scena nu exceleaza prin efecte violente desfasurarea dramatica este atat de intens violenta incat devine efectiv insuportabila pentru spectator.
Intr-o lume in care violenta spectacol este supralicitata ca solutie de catarsis, regizorul ne aminteste ca violenta este reala, comuna, ba chiar de-a dreptul "domestica".
Filmul este in primul rand un experiment al violentei cinematografice care insa renunta la toate valentele violentei spectacol.
Dar ca orice film mare (sa ma abtin sa spun capodopera) poate fi citit in mai multe chei de lectura.
Povestea se durealeaza prin distrugerea elemnt cu element, demontata bucata cu bucata de catre cei doi sadici oaspeti, a mitului visului american, burghez, care in final elimina si fizic pe cei trei membri ai familiei care se afla in mijlocul actiunii. Desigur prin alte mijloace, filmul ne aminteste de un Luis Bunel in Ingerul exterminator sau Farmecul discret al burgheziei.
Intr-o alta lectura recunoastem o societate disfunctionala, atomizata, ale carei slabiciuni sunt exploatate de cei doi oaspeti spre a-si chinui victimile. Acestea se indreapta spre un sfarsit implacabil intr-o lume in care nimic nu-i poate salva.
In fine poate cea mai interesanta abordare este cea a libertatii. Jocul propus de cei doi calai familiei are ca miza moartea, dar nu in sensul ca ar exista vreo sansa de scapare, sfarsitul este implacabil, ci doar spre a alege cum se va muri. Astfel ca intr-o societate care glorifica libertatea , in fapt cei doi calai sadici, dezvaluie ca libertatea nu este decat o ipocrizie, alegerea fiind fara substanta si miza reala.
Un film care nu este deloc o distractie, dar care merita absolut a fi vazut.

duminică, 29 iunie 2008

Drillbit Taylor


Drillbit Taylor, SUA, 2008.Regie: Steven Brill.Cu: Nate Hartley, Troy Gentile, Ian Roberts, Owen Wilson, Casey Boersma.

Cum elevii au intrat in vacanta, iata si un film de sezon, de vacanta. Nu va asteptati la vreun mesaj deosebit, prietenie, fii tu insuti etc, transmis prin trei eroi liceeni care au probleme cu durii liceului.Fiind un film de vacanta trimiteti-va si simtul critic in vacanta, pentru ca altfel nu veti reusi deloc sa gustati glumitele usurele ale lui Owen Wilson. Si cam atat.

Fantomele lui Goya


Fantomele lui Goya/Goya's Ghosts SUA-Spania, 2006. Regie: Milos Forman.Cu: Javier Bardem, Natalie Portman, Stellan Skarsgard, Randy Quaid, Blanca Portillo.

Desi titlul si poate si primele secvente va vor face sa credeti ca este un film despre pictorul Francisco Goya, proiectul la care s-a angajat prin acest film Milos Forman este unul mult mai ambitios. Filmul este in primul rand un film despre fantomele lui Goya.

Filmul debuteaza cu cateva secvente in care pictorul Francisco Goya evolueaza la curtea regala spaniola, din pozitia privilegiata de pictor al curtii, secvente care ne amintesc oarecum de fina impertinenta a unui Amadeus constient de superioritatea geniului sau. la fel si Goya isi permite sa fie crud cu membrii familiei regale in portretele pe care le face ingrosindu-le imperfectiunea, bucurandu-se insa de toleranta monarhilor.

Insa povestea nu va fi a lui Goya ci a lui Ines (Natalie Portman) , o tanara care ii serveste ca model lui Goya, care cade prada atotputernicei Inchizitii, si fratele Lorenzo (Javier Bardem) memebru al Sfantului Oficiu. Si mai ales este ilustrarea unei istorii agitate pe fundalul careia se misca acesti eroi, o Spanie sfasiata de fundamentalismul Inchizietiei, dar si de excesele filosofie libertatii aduse de baionetele soldatilor lui Napoleon, intre tentatia modernitatii sidorinta de libertate nationala.

Este acea lume pe care Goya a descris-o in Capricii cu subtitlul Somnul ratiunii naste monstri.

Si istoria dovedeste ca a luat o pauza de la ratiune. Fundamentalismele se confrunta trasnformand fie si cea mai nobila idee in instrument al josniciei umane. Deoparte excesele bisericii in numele unei credinte prost intelese, de cealalta filosofia drepturilor trasnformate in lozinca vulgara pentru mobilizarea unor mase dezlantuite si interese murdate.

A supravietui in aceasta lume inseamna fie tradarea constiintei de catre individ, fie tradarea individului de catre constiinta (nebunia). Destinele sunt strivite de aceasta istorie careia i-a pierit ratiunea.

Rolul artistului nu este deloc unul activ, el nu poate decat sa descrie ceea ce vede cu sensibilitatea sa. Actiunile lui Goya chiar pline de cele mai bune intentii nu conduc decat la esecuri.

Totusi filmul nu reuseste sa fie o capodopera a lui Forman. Actiunea este rupta prin mari distante in timp si nu reuseste sa-si gasesca continuitatea. Faptul ca filmul este jucat in engleza si nu spaniola (dar figurantii vorbesc spaniola) da o nota falsa, mai ales cu cat Bardem, in ciuda eforturilor nu poate fi la fel de expresiv in engleza ca in limba materna, mai ales acolo unde dialogul este esential.

Pe ansamblu filmul insa nelinisteste, indeamna la meditatie fata de individul raportat la istorie, mai ales in lumea actuala in care fundamentalismele ne asalteaza din toate partile.



Hulk

Incredibilul Hulk/The Incredible Hulk, SUA, 2008. Regie: Louis Leterrier. Cu: Edward Norton, Liv Tyler, Tim Roth, William Hurt.

Inca un film cu supereroi. Oare cand se va plictisi publicul de astfel de productii?

Totusi Hulk beneficiaza de doua plusuri fata de productiile obisnuite ale genului.

Filmul incepe bine in peisajul favelelor braziliene in genul acelor filme de actiune nelinistitoare din seria Identitatea lui Bourne. Din nefericire acest inceput bun nu este continuat si filmul se indreapta previzibil spre un final din acela stupid de asa zisa superactiune in care CGI inlocuieste actori, decor, regizor etc.

Un alt aspect pozitiv al filmului este acela ca producatorii au reusit sa-si asigure participarea unui actor de prima mana pentru a-l intruchipa pe Hulk. Edward Norton este un actor care poate juca cu pasiune si plin de semnificatii chiar si rolul servitorului care duce paharul cu apa regelui. Astfel ca avem un Hulk credibil (bineinteles ma refer Hulk atunci cand nu este doar un efect CGI).

Una peste alta un alt film cu supereroi, la care daca va cara copilul, sau vreun amic veti putea rezista pina la sfarsit fara un atac de apoplexie din motive de stupiditate a filmului.

sâmbătă, 21 iunie 2008

Supereroi



Comedie cu supereroi/Superhero Movie Regie: Craig Mazin.
Cu: Drake Bell, Sara Paxton, Christopher McDonald, Leslie Nielsen, Kevin Hart.

Succesul seriei Scary Movie a făcut ca, în mod inevitabil, unii din participanţii la acel proiect să încerce filme în acelaşi registru cu speranţa unui succes asemănător. Din nefericire lucrurile nu prea au ieşit aşa, publicul fiind pus în faţa unor "chifle" din care cităm pe cea mai recentă "Meet the Spartans".

Craig Mazin, regizor dar şi scenarist al "Comediei cu supereroi", fost scenarist şi la Scary Movie", dovedeşte că este unul dintre epigonii acestui stil care şi-a însuşit temeinic lecţia, şi astfel avem un film care poate sta fără jenă alături de succesele iniţiale ale celebrei serii.

Avem acelaşi umor vivace, ştiinţa de a se întâmpla ceva în fiecare scenă, iar ceea ce se întâmplă este întotdeauna cu totul altceva decât te-ai fi putut aştepta. Filmele cu cu supereroi care au invadat ecranele în ultima perioadă, în principal seriile "Spiderman" şi "X Man" sunt subiect de satiră burlească.

Fără să facă exces de subtilitate a umorului, un film la care se râde garantat.

joi, 19 iunie 2008

Viva



Viva, Regie:Anna Biller, cu: Anna Biller, Bridget Brno, Jared Sanford
Cum sala Elvila Popescu ne oferă ocazia să vedem o selecţie din filmele partcipante la TIFF 2008 am profitat de ocazie să văd o producţie cel puţin intrigantă: Viva.
Povestea este despre un cuplu model al începutului de ani 70 din Los Angeles, unde soţia, cam neglijată de un soţ mult prea ocupat de afecrile sale, experimentează lumea revoluţiei sexuale care cuprinsese America din a doua parte a nilor 60. Din păcate filmul probabil că nu va circula în cadrul cinematografelor comerciale, povestea fiind prilejul multor scene cu nuditate, astfel că doar amatorii de festivaluri cinematografice sau fericiţii care vor prinde un DVD îl vor putea vedea. Sau cu ceva indulgenţă d ela CNC poate va trece şi în cinematografe dar cu programare la ore târzii.
Este genul defilm pe care fie îl deteşti, fie îl apreciezi pe creativitatea sa. Pentru că această poveste banală este ocazia pentru regizoare de a satiriza toate locurile comune, convenţiile, dacă vreţi, kitch-ul producţiilor erotice de sfârşit de anii 60 început de anii 70.
Veţi (re)descoperi frizurile pline de fixativ, machiajul extravagant, costumele din material sintetic.
O satiră bine construită, prin refacerea până la detaliu a unei lumi şi a convenţiilor sale. Din momentul în care accepţi regula jocului pe care îl propune autoarea (să ne jucăm de-a filmul erotic din aii 70) filmul va place. Dacă nu ...nu.

duminică, 8 iunie 2008

Indiana Jones



Indiana Jones si Regatul craniului de cristal/Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, regia Steven Spielberg, cu Harrison Ford, Cate Blanchett s.a.
Indiana Jones a imbatranit cu 19 ani. Cam atat a trecut de la ultima serie Indiana Jones. Din nefericire nu numai tamplele lui Harrison Ford sunt mai argintii sub palaria inconfundabila, dar si ideile creatorilor s-au imputinat pe masura.
Autorii (Spielberg, Lucas &Co) s-au folosit de o poveste inspirata parca din cartile lui Daniken cu extraterestri care au civilizat rasa umana. Ca povestea nu este deloc credibila, si dupa atatea Coduri ale lui Da Vinci, cam obosita, nu e chiar un pacat, nici seriile anterioare nu straluceau la acest capitol. Partea neplacuta este aceea ca actiunea treneaza, rasturnarile de situatie de la o secventa la alta caracteristice seriilor anterioare lipsesc, prin film apare si o fosta iubita a lui Indiana ba chiar si un mostenitor (probabil vor urma si Indiana 5 si 6 cu mostenitorul) aparitii care sparg ritmul si pe de alta parte nici nu sunt exploatate ca teme ce ar da ceva substanta personajului decat superficial. Dialogurile curg lung in ghicitori complexe pe care cred ca nimeni nu le urmareste.
Sigur cateodata ne amintim de ce poate Lucas&Spielberg, vezi scena de lupte cu adversarii sovietici din jungla, calchiata dupa cea din Star Wars III. De altfel referintile si autoreferintele precum cele la stilul Bond sau James Dean sunt usor de identificat. Cate Blanchett in rolul de agenta sovietica ar fi fost o partenera Bond excelenta intr-un film de anii 60.
Dar in final, daca nu esti fan al lui Indiana Jones, nu intelegi deloc ce este in plus fata de alte filme de aventuri care abunda pe ecrane.

duminică, 1 iunie 2008

Iubire cu gust de afine

Placinta cu afine poarte fi un bun motiv pentru a face un film despre iubire. Fie şi o plăcintă cu afine şi îngheţată.
Filmul lui Wong Kar Wai poate fi descris excat în aceşti termeni, o prăjitură bună inundată de o îngheţată rece şi puţin comestibilă.
Iubire cu gust de afine este o poveste despre şi de dragoste picturală şi intimă. Este un In te mood of love, cel mai mare succes al regizorului, de această dată povestea petrecîndu-se în America, şi pentru a fi o poveste americană cu un inevitabil happy-end. Imaginea este probabil cel mai bun lucru din film aceeaşi atenţie la cel mai delicat gest, la cea mai măruntă expresie. Darius Khondji directorul de imagine trebuie să primească o menţiune specială. Lucrurile bune se opresc însă aici.
Povestea se derulează până la urmă banal într-o serie de secvenţe cu alte poveşti la care eroina asistă într-un aşa zis parcurs iniţiatic de la o iubire trădată la o nouă poveste de dragoste. Poveştile însă sunt atât de diverse încât nu reuşesc să transmită nimic în plus firului naratic principal aşa încât asistăm mai mult la trei filme de scurt metraj care au fost cumva lipite în unul singur ca să dea un film întreg.
În film sunt câţiva actori de primă mână dar care nu par să intre în pielea personajelor. Jude Law în rolul lui Jeremy un barman al unei mici cafenele new-yorkeze are o prezenţă mult prea puternică pentru a fi doar un îndrăgostit care a renunţat la orice vis doar pentru a aştepta să se întoarcă marea dragoste, sau, de ce nu, să apară o nouă dragoste.
Această nouă dragoste apare în persoana lui Elizabeth, interpretată de Norah Jones, şi se declară spectatorului în scena sărutului în care Jeremy culege cele căteva fire de îngheţată de pe buzele lui Elizabeth adormită după o zi cu prea multe emoţii. Prilej pentru o scenă picturală în stilul Wong Kar Wai. Cu o singură notă, camera atentă la detalii ar trebui să aibă suportul actorului pentru a avea ce detalii să surprindă. Din păcate Norah Jones e departe de un joc atât de expresiv. În film apare de mai multe ori în postura de chelneriţă şi nu poţi să nu remarci că o figurantă pentru acelaşi rol ar umple mai bine scenele respective. În film este şi Natalie Portman în rolul unei jucătoare de poker înrâite. Din păcate pentru film, actriţa nu poate fi atât de malefică cât ar trebui, astfel că şi presupusa tensiune dintre blajina Elizabeth şi sufletul scufundad în neîncrederea viscerală a jucătoarei de poker se diluează.
Astfel că primul film al lui Kar Wai Wong realizat în limba engleză nu reprezintă şi o realizarea de primă mână. (Iubire cu gust de afine/My blueberry nights, 2007, Regie: Kar Wai Wong. Cu: Jude Law, Norah Jones, Chad R. Davis, Katya Blumenberg, John Malloy.)

duminică, 25 mai 2008

Bomba zilei sau Jack Spintecătorul lui Woody Allen

Filmul este o ocazie pentru Woody Allen pentru a ne arăta cum poate fi încă un foarte bun actor de comedie. Partitura sa de magician obscur prins într-o intrigă poliţistă demnă de povestea lui Jack Spintecătorul, cu accente fantastice este în mod sigur memorabilă. Însă este cam tot ce poate fi spus pozitiv despre film, pentru că Woody Allen regizorul din acest film este aproape un fiasco.
Filmul ar fi putut figura onorabil ca un teleplay pentru un canal de televiziune, de altfel e o producţie BBC şi e posibil ca aceasta să fi fost intenţia originală, însă foarte departe de standardele cinematografice. Scenele sunt inegale, montajul abrupt (şi în mod sigur nu e vorba de efecte căutate). Cei doi parteneri Scarlett Johansson şi Hugh Jackman nu fac mai mult decât să-şi bifeze rolul, lăsând o impresie de fals în orice scenă în care nu apare şi Woody Allen.
Pentru cine vrea să vadă pe Woody Allen îmbătrânit dar încă în vervă actoricească Bomba zilei (Scoop) este o ocazie nimerită. Cine vrea să vadă un fim de calitate poate să mai aştepte până la lansarea filmului la televiziune.

Va curge sange

Probabil că va curge sânge din nasurile criticilor care au tot lăudat acest film şi m-au făcut să pierd vreo două ore ca să mă uit la el (filmul e lung cât o zi de post). Deci să se ferească, să nu ne întâlnim...
Filmul mi-a amintit fără vreo reţinere de filmele din copilărie cu comisarul sovietic care se ducea în ţinuturile încă neatinse de revoluţie şi unde cu efort, perseverenţă şi credinţă în cauza bolşevică, etc. reuşea să clădească fabrici şi uzine în ciuda mentalităţilor învechite manipulate de duşmani, de trădări şi alte răutăţi. Schimbaţi partea cu revoluţia şi cauza bolşevică cu avântul capitalismului şi o dorinţă nestăpânită de îmbogăţire şi aveţi povestea din Va Curge sânge (There will be blood).
Deşi pe ici pe colo regizorul (Paul Thomas Anderson) dă semne de ceva idei, fiind de reţinut scenele lipsite de orice dialog în care vorbeşte doar muzica obsedantă, în ansamblul său filmul este atât de stupid încât nici o găselniţă regizorală nu-l poate salva.
În ce priveşte Oscarul primit pentru cel mai bun actor în rol principal (Daniel Day-Lewis) am văzut roluri de comisari sovietici mai credibile.

Regii strazii

Şi regii îmătrânesc, aceasta este prima constatare pe care o faci vâzîndu-l pe Keanu Reeves, evoluînd de la Alesul din Matrix la prozaicul şi cam alcoolicul detectiv Tom Ludlow din Regii Străzii. Doar ochelarii negrii mai amintesc de supereroul din filmul care făcea furori acum 10 ani.
În rest cam ceea ce eram obişnuiţi împuşcături multe idei puţine. Succesul din ultima vreme a producţiilor cu poliţişti corupţi, unde graniţa dintre cei buni şi cei răi este schimbătoare şi nesigură a făcut să apară şi acest Regi ai străizălor. Cu un Keanu Reeves care poate fi supererou şi într-o melodramă cu domnişoare de pension, succesul de casă nu poate fi decât garantat. Numai că, dacă în întrega poveste exista şi oarece idei despre cum funcţionează un sistem ca cel al poliţiei unde există multă putere iar inevitabil aceasta corupe acestea au fost lăsate deoparte de dorinţa de a exploata povestea de acţiune. Astfel că deşi Keanu Reeves se achită onorabil de rolul său rămâi cu regretul că Forest Whiteker întruchipîdu-l pe coruptul căpitan Jack Wander nu prea a avut loc să se exprime, pentru că probabil ar fi ieşit o dramă mult mai profundă, ţinând seama şi de talentul lui Whiteker de a întruchipa acel gen de personaje negative în fapt, dar unde răul este relativ şi în mare măsura oglinda în care se vede răul din toţi ceilalţi.
Într-un cuvânt deşi nu e un film de duzină Regii străzii nu este un regal cinematografic. (Regii străzii/Kings Street, Regie David Ayer, cu Keanu Reeves, Forest Whiteker)

joi, 8 mai 2008

Aurul nebunilor

Chiar nebun nu a fost cine a facut acest film. Actorii s-au plimbat prin insule tropicale, tot aşa şi echipa de filmare, soare, nisip, mare transparentă.Cred că toţi s-au simţit foarte bine când au făcut filmul. Singura problemă este că de atât bine au uitat că trebuie să facă câte ceva şi pentru film. Aşa că probabil între două băi şi o plimbare pe plajă, după un scenariu scris probabil după o beţie pe plajă cu multe băuturi exotice, s-au tras şi nişte cadre cu actori, pe cât posibil cât mai sumar îmbrăcaţi. Dacă se oferea la tombolă şi un bilet de excursie în Caraibe sigur filmul ar fi avut un loc fruntaş la vânzări.

Altfel nu putem reţine decât secvenţa cu sabia medievală ce se înfinge erotic în spaţiul delimitat de coapsele drăgălaşei Alexis Dziena, coapse acoperite (sau descoperite) de cel mai sumar bikini.

În rest călătorie … pardon…vizionare plăcută. (Aurul nebunilor/Fool’s Gold, Regie: Andy Tennant. Cu: Matthew McConaughey, Kate Hudson, Donald Sutherland, Alexis Dziena, Ewen Bremner.)

marți, 22 aprilie 2008

Persepolis

Nu am crezut că un desen animat în alb şi negru poate să cuprindă atâtea emoţii. Mă voi referi şi eu la „Persepolis” în alb şi negru.

Alb. „Persepolis” este în primul rând o poveste cât se poate de personală a unei femei independente. Că este vorba de o femeie, Marjane Satrapi, care se naşte în Iran, şi trăieşte drama acestei ţări este doar fundalul acestei poveşti. Marjane Satrapi ştie să spună intim, cald şi direct povestea sa. Probabil cele mai frumoase momente sunt acelea în care Marjane este cu bunica sa, cea care îşi pune iasomie în sân pentru a mirosi frumos, şi de la care eroina învaţă să se respecte pe sine înseşi ca individ şi ca femeie. Însă, feminismul lui Marjane nu este acela al feminismului occidental, lozincă a egalităţilor, este doar expresia unui parcurs în a se descoperi pe sine însăşi, şi a învăţa, alături de aceste personaj cheie care este bunica, să se exprime pe sine însăşi. Personajele masculine sunt puternice, tatăl mereu protector, unchiul model de militant. Pe fundal un Iran în care este greu să trăieşti dar care rămâne patria la care tânjeşte.
Apoi este modul în care această poveste se transpune pe ecran. Un desen animat inspirat de comics-urile de bună calitate în maniera franţuzească (să ne amintim de Pif), într-un alb şi negru care nu ne lasă să ne abatem cu ceva de la esenţial, naraţiune pură cu imagini.

Negru. Filmul, din păcate, derapează uneori în momente de discursuri teziste despre Iran şi politică, drepturile omului, cu alunecări stângiste, care sunt totuşi salvate de scena cu accente ironice în care eroina se întâlneşte în vis cu Dumnezeu şi Marx. Deşi Dumnezeu este omniprezent nu aflăm mare lucru despre religia din Iran şi nici despre opţiunea lui Marjane în această privinţă. Este un aspect peste care autoarea păstrează tăcerea şi în tonul intim general al poveştii această reţinere crează un disconfort. Marjane pare să aibă un Dumnezeu personal şi probabil încă doreşte să fie noul profet al acestuia aşa cum cu naivitate declara la vârsta copilăriei.

Trecând însă peste aceste scăpări ale filmului, rămânînd atenţi doar la experienţele atât de persoanale ale autoarei, un film deosebit, un spectacol fascinant pentru orice spectator, şi, probabil, cu un plus de ataşament pentru spectatoare. Păcat că atunci când am văzut filmul, l-am văzut într-o sala în care am numărat cu mine cu tot şapte spectatori.

duminică, 13 aprilie 2008

Horton sau cum sa mai fim copii

Vă mai amintiţi cum eram copii şi ne retrăgeam în colţul nostru unde cu mai multe sau mai puţine jucării (după norocul fiecăruia) funcţiona o lume aparte numai a noastră. Despre aceasta povesteşte Dr. Seuss (alias Theodore Geisel) în nuvela sa „Dr. Seuss Horton hears a Who!” (Horton a auzit un „Cine” de Doctor Seuss). Astfel că elefănţelul Horton este pretextul pentru cei mari de a deveni copii reînvăţînd cum să ne jucăm iar pentru cei mici o poveste despre o lume în care se regăseşte copilăria fiecăruia. Într-o lume care seamănă pe alocuri cu cea reală, elefănţelul Horton găseşte o firmitură purtată de vând pe care există o altă lume, microscopică. Iar Horton se hotărăşte să-i poarte de grijă. Prilej pentru o aventură, pentru că evident pericole sunt peste tot pentru microscopica lume. Realizatorii au fost atenţi la textul original (sunt folosite chiar versurile din carte), motivele educative sunt bine subliniate, totul cu o animaţie excelentă (în spatele acesteia se află producătorul Blue Sky realizatorul lui Ice Age). Un spectacol agreabil, presărat cu umor, iar vocea lui Jim Carrey se potriveşte excentricului elefănţel. Cei obişnuiţi cu producţiile de gen din ultima vreme care se adresează mai mult adulţilor, trebuie să ştie că „Horton” revine la tradiţia care spune că un film de desene animate este un spectacol în primul rând pentru copii. Aşa că dacă o să observaţi că autorii au depus strădanii un pic prea evidente de a transforma o poveste de 10 minute într-un film de 80, nu fiţi foarte critici, pentru că cei mici se vor bucura oricum de aventurile elefenţelului şi prietenilor lui. (Horton/DR. SEUSS' HORTON HEARS A WHO! Fox/A Blue Sky Studios production Regie: Jimmy Hayward, Steve Martino, voce Horton: Jim Carrey)

duminică, 6 aprilie 2008

Jaful din Baker Street

Baker Street nu poate decât să vă ducă cu gândul la o poveste poliţistă, decând miticul Sherlock Holmes a binevoit să-şi fixeze imaginara reşedinţă în această stradă. Şi totuşi e ceva mai mult decât atât. Deşi şi poliţiştii sunt prezenţi, cum altfel, e totuşi vorba de un jaf la o bancă londoneză, aceştia nu sunt decât un element într-o lume foarte colorată care este Londra anilor 70. Cu lorzi perverşi, cu militanţi idealişti care fac trafic de droguri, printese dezmatate, cu producători de filme porno, cu poliţişti cinstiţi, cu poliţişti corupti, cu un pic de servicii secrete, cu un pic de morgă ce dă bine unui „Sir”, o lume în care micii escroci care sunt autorii jafului fac figură de oameni normali, şi simpatizăm imediat cu ei. Jason Statham renunţă la rolurile de super erou, revine la ceea ce ştie să facă bine, să fie un londonez nu tocmai onest dar simpatic şi asta dă un plus de credibilitat acestui tablou unic. (The Bank JobRegie: Roger Donaldson.Cu: Jason Statham, Saffron Burrows, Stephen Campbell Moore, Daniel Mays, James Faulkner.)

Puncte de vedere/Vantage point

Sunt unii care după ce văd Rashomon şi Kagemusha simt că le curge prin artere fluid inspiraţiei divine şi se pun să facă film. Cam aşa şi cu Pete Travis care doreşte să ne surprindă cu inteligenţa sa făcînd Vantage Point (tradus la noi „Fiecare vede altceva”). Însă ca să faci un film mare bazat pe nişte tehnici narative extrem de pretenţioase îţi trebuie un pic de muc şi sfârc cum se exprima cineva pentru că altfel nu reuşeşti să depăşeşti impresia de ridicol. De când Kurosawa a făcut Rashomon toată lumea a priceput că povestea cinematografică se identifică cu subiectivitatea umană, iar această temă a fost exploatată în cele mai diferite feluri. Astfel că a face un film despre asasinarea unui preşedinte amercican văzută din opt puncte de vedere nu e deloc original. Când afli că de fapt a fost asasinată dublura te întrebi dacă nu cumva ai greşit sala, şi de fapt e vorba de o parodie. În rest toţi sunt salvaţi până la sfărşit, mai puţin nervii spectatorilor plictisiţi să vadă de opt ori aceeaşi poveste. (Regie: Pete Travis. Cu: Dennis Quaid, Matthew Fox, Forest Whitaker, Bruce McGill, Edgar Ramirez.)

10000 BC

Zău dacă nu mi-a plăcut! Vrăjitoarea tribului cade în transă când trebuie. Sălbaticii dansează aşa cum ştim din filmele cu Tarzan de la 1900. Ea e frumoasă şi cu ochi albaştri. El e viteaz. Fiarele sunt cât se poate de preistorice. Sălbaticii sunt cât se poate de negri. Dar şeful este alb. Băieţii răi au chipuri cât se poate de semitice. Totul făcut cât se poate pe calculator. Actorii sunt cât se poate de anodini. (altfel costau prea mult şi nu mai era buget pentru calculator). Nu-i nimic, partea a doua e va face fără actori, tehnica evoluează. Şi despre film? Care film? ( 10,000 BC Regie: Roland Emmerich.Cu: Steven Strait, Camilla Belle, Cliff Curtis, Joel Virgel, Affif Ben Badra.)

Nimic despre porno

Badea Ion e cătrănit că Safta l-a lăsat şi s-a dus cu tot cu plod la unchiul Gheorghe în ogradă. Că unchiul Ghoerghe e fruntea satului, are casă din aia mare cocoţată pe deal şi vite multe şi cornute. Şi e săritor şi bun la suflet cum altul nu-i. Dar povestea nu e despre Gheorghe, ci despre Ion. Ion era el cătrănit nici boii nu prea îi mergeau că de altfel nici el nu prea se omora el cu firea nici la arat nici la semănat. Şi cum sta el cu băieţii la crâşma satului se tot gândea cum să facă el şi el un ban (se pare că pe acolo nu se obişnuia să pleci la ciordeală prin alte zări ca să te scoţi). Şi cum satul era plin de dezmăţate (unde le-or fi bărbaţii nu ştiu, poate că tot la cules de căpşuni?) se puse pe făcut un film din ălă cu prostele în căpiţă şi altele de care nu vreau să pomenesc că mă pune iar părintele să dau mătănii de nu mai ştiu să le număr. Ceva mai târziu am aflat că nici popa nu e uşă de biserică şi că nici nu se ţine cu vreo preoteasă mândră şi bălaie, ci tot cu băieţii. La sfârşit toată lumea e bine, badea Ion a făcut filmul, toţi bîieţii de la crâşmă şi-au cumpărat maşină mică şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Înlocuiţi voi locul poveştii cu undeva în America, puneţi un pic de Jeff Bridges, şi aflaţi cum vine treaba cu filmul Moguls tradus pentru dumneavoastră în speranţa că spectatorul va da buzna în cinematograf “Rătăciţi în … porno”.( Regie: Michael Traeger.Cu: Jeff Bridges, Tim Blake Nelson, Joe Pantoliano, William Fichtner, Lauren Graham.)

luni, 24 martie 2008

Restul e tăcere

„Vino neamule, ia biletul la comedie, ce n-a mai văzut Parisul, Londra şi reeestul universului. Armia română se dă în spectacol pe pânză cu umbre mişcătoareee…” M-am dus şi eu la comedie şi zău că mi-a plăcut. Ce adică domle numai amercicanii au filme din alea cu eroi, ce pe la noi nu nasc oameni? Nasc cum să nu… După modelul lui Ştefan cel Mare (şi mai nou şi Sfânt)…mic la stat, dar mare la sfat. Adică Grig (adică Vizante) regizor de superproducţii autohtone la început de secol XX pe vremea când Griffith încă nu făcuse vreun film de măcar o oră ca să-l huiduie publicul americănesc. Ce Hollywood, Văscăuţii din Vale, acolo s-a născut cinemaul! Superproducţie cu figuranţi mulţi şi cu subvenţii de stat de la rege (luat un pic în băşcălie, dar ce vreţi, bătrânul, când se făcea filmul „Războiul de independenţă”, adică 1911-1912, era la fel de ramolit ca şi generalii lui care făcuseră războiul la 1877). Una peste alta curaj nebun la Nae Caramfil să preia o temă foarte americană , ceva gen urmează-ţi visul, într-un film românesc. Până la urmă e un semn de normalitate, cinematograful nostru arată că trece de pubertate, şi era şi timpul, pentru că publicul s-a cam săturat de drame despre comunism, sau dilemele tranzaţiei. De departe cel mai bun regizor al nostru, Caramfil a simţit că e nevoie de o astfel de schimbare, să facem şi noi film ca americanii, despre visele noastre, despre cât de buni putem fi, despre victorii şi înfrângeri personale. Şi nu în ultimul rând, fiind vorba de un film care omagiază prima producţie de film românească „Războiul de independenţă”, un film despre bucuria de a face film ceea ce este victoria personală a regizorului însuşi. Succesul de public al lui Caranfil (încasări bune) în comparaţie cu un film foarte bine primit afară dar rezervat primit acasă (mă refer la 4,3,2) mă face să emit astfel de judecăţi. Publicul românesc s-a săturat de filmul tezist, vrea, ca şi publicul american, ca şi publicul oricărei ţări intrate în normalitate, să vină la film pentru a trăi visul. Probabil că o vreme se vor mai produce, mai ales pentru festivaluri străine, film cu comunism cu avorturi cu prostituate de export etc., dar Nae Caranfil a aruncat mănuşa şi a arătat că se poate şi altfel. Adică cu români care fac visul realitate, într-o poveste foarte românească, cu boieri filantropi (şi nu prea – a se vedea conul Leon interpretat cu multă pricepere de Ovidiu Niculescu), cu un pic de şmecherie românească care înlătură concurenţa franţuzească, cu o jumătate de happy-end (e totuşi România, toate victoriile sunt relative). Adică un film la care să te simţi bine şi să te gândeşti că ar fi momentul să îndrăznim cu toţii mai mult. Căci, iată, se poate chiar pe plaiuri mioritice. Restul e tăcere.

duminică, 9 martie 2008

Dragoste in vremea holerei

„Dare-ar holera în tine să dea” aşa blestema bunica când o mai chinuiau orătăniile din ograda prea mare pentru puterile-i puţine. Nu mă întrebaţi dacă e corect „dare-ar”, că bunica nu avea prea multă şcoală, iar de domnul Simion de la academie sigur nu a auzit . Altminteri era om întreg.

Dar cum „Amintirile din copilărie” au ajuns să plictisească pe majoritatea cititorilor de pe la vârsta primului chiştoc, iar pe alţii destui chiar mai devreme de a întoarce prima pagină din cartea lui Creangă, iar eu, ca talent, nici prin gând nu-mi trece să mă măsor cu hâtrul moldovean, nu despre bunica vreau să vă povestesc, ci despre „Dragoste în vremea holerei” film nou-nouţ pe pânzele bucureştene.

Totuşi ţinînd seama că am aflat încă de la primele secvenţe că papagalii sunt periculoşi de moarte mai ales când vorbesc măscări, îmi dau seama că ceva dreptate bunica tot avea. Apoi când prin film ni se spune că dragostea e o boală ca şi holera, am ajuns să trag concluzia că bătrâna în fapt nu împrăştia către nevinovatele necuvântătoare decât urări de bine şi de înmulţire grabnică.

Prin film personajele principale sunt preocupate cât se poate de mult de înmulţire, ea, eroina, mai ales în cadrul domestic, el, eroul, mai pe lângă cadrul domestic, uneori chiar în cadrul domestic al altora. Partea pozitivă a lucrurilor e că eroul e chiar Javier Bardem, al cărui fizic dă bine pe ecran, mai ales decând o făcea pe psihopatul, dar asta e din alt film.

Dacă acţiunea nu s-ar întâmpla undeva departe într-un loc exotic unde sângele oamenilor e fierbinte peste măsură, nici romantismul în crinolină nu ar salva povestea de la ridicol. Altfel încercăm să fim indulgenţi. Adică să presupunem că doi indizivi, ea şi el, ea evident o damă bine care ştie care-i este interesul, suficient de inteligentă ca să aleagă pe doctorul de succes, frumos şi plin de maniere şi şarm, el, un târârie-brâu cu ceva protecţie de la un unchi bogat, care şi-a pus în gând să nu scape nimic din jumătatea feminină a oraşului, se întâlnesc după cincizeci şi ceva de ani şi hotărăsc să se iubească pentru că au ratat să facă asta în restul vieţii. Credeţi? Nţţţ! V-am spus eu! Aşa că mai bine puneţi mâna pe o carte şi citiţi-l pe Garcia Marquez! Dacă după aceea mai vreţi să vedeţi şi fimul, treaba voastră. (Dragoste in vremea holerei/Love in the Time of Cholera Regie: Mike Newell. Cu: Benjamin Bratt, Gina Bernard Forbes, Giovanna Mezzogiorno, Javier Bardem, Marcela Mar.)

marți, 4 martie 2008

No country ...

Dragi tovarăşi capitalişti,

Babacul se îmbracă în fiecare zi în negru, are burtică şi plete ca la cenaclul Flacăra. Altfel e un băiat de gaşcă care îţi ia şi cămaşa de pe tine pentru câţiva dolari. Dar, deobicei, este un om darnic cu suflet larg care dă fără nici o răsplată. Dă gloanţe la tot poporul. Nu prea am înţeles eu ce meserie are, umblă cu un apărat din ălă din care ni l-a recomandat Comisia Europeană ca să eutanasiem porcii de şorici, dar nu sunt prea sigur dacă e chiar măcelar, căci nu a venit nici măcar cu o ciozvârtă, un „adidas” pentru răcituri, ceva, acolo... Dar în schimb am văzut sânge.

Jur pe cravata de pionier că nu îmi place când văd un nenea care când găseşte o servietă cu dolari imperialişti nu se duce la miliţie, pardon sheriff, să o declare ca un cetăţean politically correct al Republicii Socialiste America. Aşa că nu îmi pare rău că nenea a sfârşit-o rău. Şi iarăşi am văzut sânge.

Mai era şi o tante drăguţă pe acolo, o ştiam dintr-un film cu nişte capitalişti scoţieni drogaţi, frumuşică, dar se pare că nici ei nu i-a fost bine. Cred că de ea le-a plăcut şi la unchii Coen, că de data asta unchii nu au măzgălit-o cu sânge.

Ca un băieţel cuminte aş putea să vă povestesc şi de nişte moşnegei care se învârt în povestea ce o spuneam despre babacul şi nenea cel cu dolarii, dar tot ce contează pentru tovarăşi, e că pensionarii au supravieţuit, ori dacă nu au supravieţuit sunt singurii la care li s-a făcut înmormântare creştinească. Fără sânge.

Semnez,

Un spectator cuminte care s-a dus să vadă „No cou ntry for old men” – Traduceţi dumneavoastră cum vreţi dar numai ca în cinematograf, nu. (Nu există ţară pentru bătrâni/No Country for Old Men, SUA, 2007.Regie: Ethan Coen, Joel Coen. Cu: Tommy Lee Jones, Javier Bardem, Josh Brolin, Woody Harrelson, Kelly Macdonald.)

duminică, 17 februarie 2008

Razboiul cu spectatorul

Că Tom Hanks poate să ducă un film de unul singur ştiam de când cu „Naufragiatul”. Din nefericire „Războiul lui Charlie Wilson” (Charlie Wilson's War, Regie: Mike Nichols.
Cu: Tom Hanks, Amy Adams, Julia Roberts, Philip Seymour Hoffman, etc.) este un film cu mulţi alţi actori şi multe alte personaje. Subiectul este unul interesant, şi anume politica, cu tot cinismul şi imoralitatea ce o însoţeşte. Însă personajele sunt multe şi foarte puţin caracterizate, motivaţiile lor sunt puţine, părţi din poveste se pierd pe drum, deşi scandalul drogurilor în care a fost implicat congresmanul Charlie Wilson (Tom Hanks) pare să fie important pentru cariera acestuia, nimeni nu îl urmăreşte. Pentru că în fapt realizatorii filmului uită de tema principală (cum se face în realitate politica) şi bat aceleaşi clişee: America care salvează lumea, tragedia refugiaţilor năpăstuţi, eşecul politicii americane în lumea musulmană (deşi probail realizatorii s-au gândit că finalul cu acest eşec e unul inteligent, nu e decât un alt clişeu). Tom Hanks îşi cunoaşte meseria, face bine rolul, era loc şi de mai bine, dar povestea filmului ratează personajul (care probabil era suculent ca intenţie) ca să se transforme într-o docudrama despre implicarea americanilor în războiul din Afganistan pe vreamea invaziei sovietice acolo. Julia Roberts la fel de plată cum o ştim (o spun şi probabil o voi mai spune fiind o convingere personală puternică: nu cred ca există vreun actor mai suprapreciat ca Julia Roberts şi care să fie în fapt atât de mediocru). Nici o chimie între Tom Hanks şi Julia Roberts, deşi ar trebui să presupunem că o mare parte a motivaţiei lui Charlie Wilson este datorată relaţiei cu bogătaşa întruchipată de Julia Roberts. Aşa că Charlie Wilson's War este doar un război cu spectatorul.

Hors de prix

Fără preţ. Adică aşa veţi considera cele câteva minute pe care le veţi petrece privind pe drăgălaşa Audrey Tautou în „Hors de prix” (regia Pierre Salvadori, cu Audrey Taoutou, Gad Elmaleh). Comedie pur şi simplu şi un singur mesaj dragostea face toţi banii.
O comedie a confuziilor, Audrey Tautou joacă rolul unei femei întreţinute, Irene, care se învârte cu cinism în lumea unor domni în vârstă şi foarte bogaţi, şi care confundă pe un modest barman de hotel (Jean - Gad Elmaleh) cu un posibil „sponsor”. Când eroarea este descoperită Jean este părăsit fără nici un fel de regrete. Lucrurile însă continuă dincolo de de ceea ce poate ne-am aştepta, şi Jean, foarte îndrăgostit, va face totul pentru a o cuceri pe Irene, adică devine la rândul său gigolo. Finalul, dragostea învinge, este cu atât mai credibil cu cât filmul vorbeşte de doi oameni pragmatici care ştiu bine cât costă alegerea lor. Totul povestit cu doi actori care „umplu” ecranul, frumoşi, fără nici un fel de pretenţii moralizatoare, dar cu multă ştiinţa de a arăta şi profita de luxul hainelor de firmă a interioarelor unor locaţii celebre ale Coastei de Azur.

Un pariu câştigat

Mărturisesc că am fost să văd filmul „În slujba regelui Angliei” ( Obsluhoval jsem anglickeho krale, regia Jiri Menzel, cu Ivan Barnev etc)
împins de curiozitatea de cititor al romanului lui Bohumil Hrabal „L-am servit pe regele Angliei”, precum şi de pasiunea mea pentru scriitorii cehi. Trecând de traducerea nefericită a titlului filmului care se vrea neaparat originală faţă de traducerea corectă şi deja în circulaţie datorată cunoaşterii operei lui Hrabal şi de către publicul român prin intermediul traducerilor măiestre ale lui Jean Grosu, îmi rămânea o teamă pe care o resimt de fiecare dată când intru la un film pe care îl ştiu a fi o ecranizare a unui roman valoros. A ecraniza un mare roman, iar cei care au avut curiozitatea să-l citească pe Bohumil Hrabal cu „L-am servit pe regele Angliei” ştiu că e vorba de o operă extraordinară este un pariu deosebit de riscant limbajul cinematografic fiind de multe ori neputincios faţă de puterea de sugestie a cuvântului meşteşugit de un mare romancier. Aşa că, într-o proporţie însemnată astfel de ecranizări sunt dezamăgitoare.
De această dată este un pariu câştigat. Jiri Menzel, unul dintre cei mai premiaţi regiszori cehi, prinde esenţialul şi chiar şi acolo unde naraţiunea cinematografică trădează textul literar ca fir al poveştii acest lucru nu va fi simţit deloc, ba dimpotrivă ajută filmului eliminînd ceea ce din punct de vedere al spectatorului de film ar fi doar lungimi supărătoare.
Este redată cu un realism atroce combinat cu o atmosferă de fantasmă barocă, totul împachetat într-o comedie burlească demnă de marele mut, o lume care trece de la nebunia anilor 30 la ocupaţia germană, pentru a se înfunda în absurditatea unei lumi în care domneşte dictatura proletariatului. Totul văzut prin ochii unui chelner, Jan Dite (interpretat de bulgarul Ivan Barnev cu o măiestrie demnă de Chaplin), o privire lucidă şi ironică asupra devenirii unei lumi. O comparaţie cu „Forest Gump” poate fi făcută, însă numai din perspectiva tehnicii de a privi istoria şi devenirea unei naţiuni din colţul unui individ insignifiant, pentru că, dacă pentru americani asumarea naivă a marilor idealuri poate să să fie un discurs credibil, Hrabal a scris, iar Jiri Menzel a regizat din punctul de vedere al unui popor central european pentru care supravieţuirea ţine loc de mari idealuri, faptele de vitejie se rezumă la a boicota clienţii germani din restaurant, iar umorul este necesar ca sursă a izbăvirii. De aceea este un film pe care publicul român îl poate vedea cu multă plăcere, experienţa istorică şi modul de percepţie a lucrurilor fiindu-ne foarte apropiate.

Un alt pariu câştigat este „Rambo IV”. Am putea spune că e un film de autor Sylvester Stallone fiind regizor, producător,scenarist şi evident, eroul principal. Rambo rămâne acelaşi erou romantic al adolescenţei. Hecatombele pe care le produce prin acţiunile lui ţin loc replici filosofice, aşa că nimeni nu se va reţine să nu răsufle cu emoţie la finalul victorios, ca după o dramă shakespeareană. Rambo învinge din nou şi, mai mult, se împacă cu sine însuşi şi cu America şi se întoarce acasă. Un film pentru băieţii din anii 80 care acum au crescut mari. Poate e cazul ca şi ei să se mai aşeze şi să-şi vadă de alte lucruri, ca şi eroul lor, dar pot trece să-l mai vadă pe Rambo (al patrulea). Nu vor fi dezamăgiţi. Un alt pariu cîştigat.

vineri, 1 februarie 2008

Nemuritor …pentru o lungă perioadă de timp

Gali, romani, galo-romani, Aterix, Obelix, greci, prinţesă, dragoste, Idefix, Jocuri Olimpice, Cezar, Brutus, Depardieu, Cyrano, săbii laser, Shumacher, Zidane, Mme. Karambeau, Ferrari, războiul stelelor, clanul sicilienilor, chiar şi glume reuşite.
Cam acesta este Asterix la jocurile olimpice. Multe lucruri amestecate, buget mare, mândria galică impune, şi un ochi aruncat peste atlatic la franciza de succes “Scarry Movie”. Trăgând linie peste această harababură postmodernistă cum îi stă bine unui film ce se vrea intelegent, divertisment agreabil.
Dar mai ales un film făcut pentru Alain Delon, care apare în rolul lui Cezar, însă putem la fel de bine spune că în film Cezar îl joacă pe Alain Delon. Autoreferinţele sunt destule, şi cinefilii vor avea plăcerea să le descopere, Delon este la fel de şarmant la 72 de ani (Cezarul nu îmbătrâneşte ci devine mai înţelept, iar părul nu încărunţeşte ci devine strălucitor) şi cred că s-a prins cu plăcere în jocul autoironic pe care i l-au proprus producătorii şi scenariştii, explicând astfel o revenire excepţională pe ecran după ce anunţase că se retrage definitiv. Poate chiar cu motivaţia unui adieu cu zâmbetul pe buze.
Ca să parafrazam filmul: Domnule Delon sunteţi nemuritor… pentru o lungă perioadă de timp.( Asterix la jocurile olimpice/Astérix aux jeux olympiques. Regizor:Frederic Forestier, Thomas Langmann, cu Clovis Cornillac, Gerard Depardieu, Alain Delon, Benoit Poelvoorde etc.)

sâmbătă, 26 ianuarie 2008

De la foarfece la brici


Probabil că în următoarele săptămâni o să-mi las o barbă impozantă. Şi nici nu o să mai mănânc plăcintă cu carne.
Dacă nu aţi priceput de ce, mărturisesc că am fost să văd „Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street”.
Când mergi la un film semnat Tim Burton te aştepţi la orice. „Orice” de această dată a fost un musical horror.
Desigur e o alegere şocantă. Musicalul e un gen cu o priză îndoielnică la publicul contemporan. Desigur „Sweeney Todd” nu poate fi decât un musical pentru publicul american. Eroul, sau mai degrabă antieroul, căci vorbim de un criminal în serie, face parte din folclorul anglo-saxon, iar din 1979 este un mare succes pe Broadway în versiunea adaptată de Stephen Sondheim a unei piese cu acest nume scrisă de Cristopher Bond. Pentru publicul român aceste conotaţii sunt străine.
Astfel că, deşi Tim Burton s-a străduit să mai scurteze pe ici pe colo spectacolul de pe Broadway pentru a-l face mai potrivit pentru varianta cinematografică, nu vă veţi reţine să nu vă foiţi nerăbdători în scaun să treacă mai repede câteva pasaje muzicale.
Tim Barton face un film care este în primul rând un film „negru”, şi deşi accentele comice (comedie neagră bineînţeles) nu lipsesc, este prea puţin ca să justifice lirismul muzicii, care pare uneori din alt film. Probabil, şi comentariile altora mai avizaţi privind varianta de scena confirmă, versiunea pentru scenă este mult mai umoristică.
În rest vedem tot ce ştim despre Tim Burton: atmosferă barocă, imagine tratată în culori palide aproape alb negru unde doar roşul sângelui este evident, Johnny Depp, în rolul principal mănuind briciul aproape la fel cum mânuia şi foarfecele în „Edward Scissorhands”, Helena Bonham Carter, în rolul partenerei de crime a lui Sweeney Todd, un fel de replică în carne şi oase a eroinei animate din „Corpse Bride”.
Şi multe gături tăiate şi sânge. Dacă Tim Buton a vrut să ne şocheze a reuşit. Dar nu mai mult. Că poate să facă musical din orice deja demonstrase în „Charlie and The Chocolate Factory”, că poate să scoată un erou dintr-un personaj „ciudat” ştiam, şi mă întorc la acelaşi „Edward Scissorhands”. Am primit tot ce ştiam că poate să facă. Adică un film de Tim Burton în maniera lui Tim Burton. Fără a se depăşi pe sine nici cu un milimetru, filmul dezamăgeşte, iar ideea centrală, nebunia răzbunării, se pierde în amănuntele şocante, în spaimele pe care ni le stîrneşte prin scenele cu briciul care taie gâturi în serie, sau cele de canibalism colectiv în care victimele sunt consumate în formă de nevinovate plăcinte. Fără a spune că este un eşec, eu prefer pe Tim Burton cel care a făcut „Big Fish”.