sâmbătă, 26 ianuarie 2008

De la foarfece la brici


Probabil că în următoarele săptămâni o să-mi las o barbă impozantă. Şi nici nu o să mai mănânc plăcintă cu carne.
Dacă nu aţi priceput de ce, mărturisesc că am fost să văd „Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street”.
Când mergi la un film semnat Tim Burton te aştepţi la orice. „Orice” de această dată a fost un musical horror.
Desigur e o alegere şocantă. Musicalul e un gen cu o priză îndoielnică la publicul contemporan. Desigur „Sweeney Todd” nu poate fi decât un musical pentru publicul american. Eroul, sau mai degrabă antieroul, căci vorbim de un criminal în serie, face parte din folclorul anglo-saxon, iar din 1979 este un mare succes pe Broadway în versiunea adaptată de Stephen Sondheim a unei piese cu acest nume scrisă de Cristopher Bond. Pentru publicul român aceste conotaţii sunt străine.
Astfel că, deşi Tim Burton s-a străduit să mai scurteze pe ici pe colo spectacolul de pe Broadway pentru a-l face mai potrivit pentru varianta cinematografică, nu vă veţi reţine să nu vă foiţi nerăbdători în scaun să treacă mai repede câteva pasaje muzicale.
Tim Barton face un film care este în primul rând un film „negru”, şi deşi accentele comice (comedie neagră bineînţeles) nu lipsesc, este prea puţin ca să justifice lirismul muzicii, care pare uneori din alt film. Probabil, şi comentariile altora mai avizaţi privind varianta de scena confirmă, versiunea pentru scenă este mult mai umoristică.
În rest vedem tot ce ştim despre Tim Burton: atmosferă barocă, imagine tratată în culori palide aproape alb negru unde doar roşul sângelui este evident, Johnny Depp, în rolul principal mănuind briciul aproape la fel cum mânuia şi foarfecele în „Edward Scissorhands”, Helena Bonham Carter, în rolul partenerei de crime a lui Sweeney Todd, un fel de replică în carne şi oase a eroinei animate din „Corpse Bride”.
Şi multe gături tăiate şi sânge. Dacă Tim Buton a vrut să ne şocheze a reuşit. Dar nu mai mult. Că poate să facă musical din orice deja demonstrase în „Charlie and The Chocolate Factory”, că poate să scoată un erou dintr-un personaj „ciudat” ştiam, şi mă întorc la acelaşi „Edward Scissorhands”. Am primit tot ce ştiam că poate să facă. Adică un film de Tim Burton în maniera lui Tim Burton. Fără a se depăşi pe sine nici cu un milimetru, filmul dezamăgeşte, iar ideea centrală, nebunia răzbunării, se pierde în amănuntele şocante, în spaimele pe care ni le stîrneşte prin scenele cu briciul care taie gâturi în serie, sau cele de canibalism colectiv în care victimele sunt consumate în formă de nevinovate plăcinte. Fără a spune că este un eşec, eu prefer pe Tim Burton cel care a făcut „Big Fish”.

miercuri, 16 ianuarie 2008

Lars von Trier în căutarea lui Gambini

Desigur vă veţi întreba cine este Gambini din titlu şi ce treabă are el cu Lars von Trier. Pentru aceasta este nevoie să vedeţi noul film al lui LvT (nou în cinematografele noastre, în fapt o producţie 2006), “Seful şefilor” (Direktoren for det hele).

Da, LvS (regizor şi scenarist) face şi comedie, iar la “Şeful şefilor” puteţi râde cu poftă şi din toată inima, căci dacă vom trece şi pe “Idioţii” la capitolul comedii, trebuie să recunoaştem că în faţa acestuia din urmă menţionat film al lui LvT eram în primul rând uluiţi de totala ruptură cu limbajul cinematografic tradiţional.

De această dată povestea este una, la prima vedere, mai convenţională. Un patron de firmă – Ravn (Peter Gantzler), care scoate untul din angajaţii săi, inventează un mare şef în cârca căruia aruncă toate deciziile neplăcute care se iau în firmă. Dorind să vândă firma unui investitor islandez (acţiunea se petrece în Danemarka), la dorinţa investitorului de a negocia doar cu şeful cel mare, este nevoit să-l materializeze pe acest mare şef care până atunci îşi făcea cunoscută existenţa doar prin e-mail-uri venite din America sub numele Svend E.. Astfel, angajează un actor, Kristoffer (Jean Albinus), care devine şeful şefilor. Urmează o spumoasă comedie de situaţii, în care şeful şefilor, este implicat în problemele de afaceri, dar mai ales personale ale angajaţilor, fără să ştie nimic despre ele, deşi ceilalţi presupun că el cunoaşte toată istoria şi dramele firmei. În final, actorul pare să se implice emoţional de partea angajaţilor (care în urma vânzării firmei ar urma să rămână fără slujbă) şi intervine în favoarea acestora. La acestea se adaugă şi alte teme comice precum cea a resentimentelor islandezului împotriva foştilor stăpânitori danezi, care izbucnesc pe parcursul filmului în cele mai nepotrivite şi hilare modalităţi.

Desigur nu este o poveste foarte originală şi fiecare dintre noi este capabil să citeze cel puţin un film în care acest schemă generatoare de situaţii comice a mai fost folosită.

Mulţi admiratori ai lui LvT după ce o văzut “Dogville” se vor declara dezamăgiţi de acest film cu buget redus făcut în patria de origine a regizorului.

Şi totuşi este un film de LvT. În fapt această poveste plină de haz nu este decât un pretext pentru regizor de a se juca cu propriile reguli cinematografice şi a realiza o meditaţie asupra relaţiei actor spectatori. Filmul este desigur autoreferenţial şi chiar un personaj din film ne spune că “viaţa nu este ca Dogma”. LvT chiar din generic ne atrage atenţia că e gata să-şi încalce regulile expuse în Dogma 95, şi se creditează ca şi regizor al filmului (ceea ce nu face deobicei). Mai mult LvT intervine în film, îl vedem reflectat în suprafaţa de sticlă a imobilului în care se petrece acţiunea, chiar la începutul filmului, şi participă ca voce din off, ca un adevărat povestitor din dramele lui Shakespeare, reamintindu-ne că cea ce vedem este ficţiune.

Elementul cheie al filmului este faptul că substitutul de mare şef este un actor. Astfel, că întreaga desfăşurare se tranformă într-un veritabil workshop teatral în care actorul îşi experimentează tehnicile de manipulare a publicului – un public care este format din cei şase manageri ai firmei, public care este la rândul lui chemat să joace câte un rol. Nici relaţia regizor –actor nu este uitată pentru că Ravn , patronul, este cel care pune la dispoziţie textul şi dă indicaţiile, la început autoritar, pe urmă din ce în ce mai contestat şi manipulat la rândul lui de către actor. Textul suferă critici şi actorul începe să joace liber, să-şi facă personajul. În final îl face chiar pe Ravn să recunoască în faţa celor şase manageri că este autorul întregii maşinaţiuni care este gata să distrugă carierele angajaţilor. (oare LvT să se fi simţit dator - ca şi Ravn - să se recunoască oficial ca regizor al filmului după o autoidentificare cu Ravn, cine ştie?)

Despre modul de filmare, cadrele sunt filmate fără vreo preocupare pentru continuitate, încadrări aproximative, sunet doar dinspre cameră. Am înţeles că a montat la cameră un sistem automat supravegheat de computer care realiza cadrele, un nou pas spre idealul cinematografului realizat cu intervenţie umană minimă.

Ei bine, dar cine e Gambini? Actorul substitut de mare şef are, pe parcursul întregului film, o obsesie, piesele de teatru ale lui Gambini. Obsesia este atât de puternică încât numele lui Gambini va provoca un final surpriză.

Din cercetările mele printre diversele trivia reiese că acest Gambini este pur şi simplu inventat, un nume citit de LvT pe un camion în timp ce traversa Franţa. Adevărat sau nu, LvT ne avertizează cu această şaradă să nu luăm lucrurile prea în serios, iar finalul total neaşteptat, şi eliberat de orice morală, ne spune că, în definitiv, filmul este (sau trebuie să fie) “artă pentru artă”.

marți, 15 ianuarie 2008

4,3,2, sau Drumul spre Golgota

Deoarece recenta decernare a Globurilor de Aur a relansat disputele in jurul filmului lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 saptamani, 2 zile” (na! că am reuşit să scriu titlul întreg), am dat fuga la cinema să văd şi eu de ce se ceartă lumea.

O să încep cu impresia finală: când pleci din sală duci cu tine o senzaţie de disconfort, şi dacă autorul asta a urmărit din acest punct de vedere filmul îşi atinge scopul.

Permisă să-mi fie comparaţia, poate extravagantă, dar acelaşi lucru l-am trăit după ce am văzut “Munchen” al lui Spielberg. Şi acolo toţi fac ceea ce trebuie (sau poate că nu!), sunt şi compromisuri şi stângăcii, dar în final eroul e “Erou”, şi-a făcut treaba. Însă rămâne o nelinişte, personajele (şi spectatorul) se fac părtaşele unui mare păcat, care nici nu poate fi numit în cuvinte, dar care apasă. Cam aşa şi la Mungiu şi toate acestea mă fac să spun că filmul e unul bun.

Că are şi scăderi… e foarte adevărat. În primul rând, o primă problemă vine de la scenariu, motivaţia (sau mai bine zis disperarea) Găbiţei de a face avortul nu este fundamentată de nimic, un tată care o să vină, sigur e o motivaţie, dar subţire şi puerilă, şi toate acţiunile celor două tinere par, prin urmare, destul de false, nu înţelegi, decît dacă faci un efort de a reînvia o istorie personală, cum era privită o femeie singură cu un copil, şi de aici drama şi resortul care pune în mişcare toată acţiunea. Însă, repet, scenariul nu ne oferă niciun indiciu în acest sens, şi numai un spectator foarte ataşat de realităţile României anilor 80, poate trece peste impresia că cele două personaje Găbiţa şi Otlia sunt pur şi simplu stupide că nu pun punct unei poveşti care se derulează în mod evident prost.

Dialogurile, asta e o boală generală a filmului românesc, sunt în general foarte teatrale, adică se potrivesc bine pe o scenă de teatru, şi din punct de vedere al conţinutului şi al modului în care sunt jucate, dar în film nu ies prea bine. Filmul e totuşi altceva decât teatrul şi probabil atunci când vom avea autori de dialoguri mai experimentaţi (adică cu multe filme în spate) şi actori care să joace în primul rând film (la noi actorii joacă în primul rând teatru, pentru că producţia de film este subţire) probabil că vom scăpa de această afecţiune.

Pentru străinii care văd filmul subtitrat probabil, însă, că impactul negativ este diminuat. Ajuns şi la străini nu pot să nu recunosc că probabil filmul a fost supraapreciat în străinătate având în vedere că el cade într-o dezbatere actuală acolo, şi anume legalitatea avortului şi a fost sesizat ca film cu mesaj, iar la Cannes de multe ori s-a premiat mesajul şi mai puţin filmul

La capitolul actori Vlad Ivanov este absolut magistral în rolul lui Bebe, realizator de avorturi ilegale la cerere. Cine va avea curiozitatea să vadă filmul va înţelege de ce.

Plusul scenariului este cât de bine surprinde acea continuă negociere (şi umilinţă cuprinsă) al fiecărui aspect al vieţii, căci, ca să îţi asiguri un minim al existenţei, trebuie permanent să negociezi şi să te compromiţi, de la studentul arab care vinde ţigări împreună cu o invitaţie impertinentă ( de altfel cea mai mică dintre umilinţile pe care le vor îndura cele două personajele), într-un crescento până la avortul care se face plătit nu numai cu bani, ci şi cu favoruri sexuale.

Foarte impresionant este modul în care este redată atmosfera. Mişcarea camerei, întunericul şi luminile, reproduc acel sentiment al unei lumi care seamănă cu lumea normală dar este altfel, camera de hotel este cameră de hotel dar este altfel, restaurantul este restaurant, chelnerul este chiar politcos, dar este altfel, străzile sunt străzi, dar sunt străzile şi lumea Romaniei anilor 80, o lume pe care poţi să o numeşti prin cuvinte pe care le foloseşti şi astăzi, dar care atunci cuprindeau în ele şi frig, foame, mizerie, întuneric, frică şi mai ales multă umilinţă.(Scenariu şi regia: Cristian Mungiu, cu:Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, etc.)

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Elizabeth In Love

Dorind să fug de nămeţi şi de plictiseala m-am împotmolit într-o sală de cinematograf unde se întîmpla ceva ce semăna a drama istorică.
În fapt regizorul Shekhar Kapur comite un film despre Regina Elizabeta I a Angliei; după ce a rupt gura târgului acum ceva ani în urmă cu “Elizabeth : The Virgin Queen”, nu rezistă tentaţiei unui sequel şi astfel avem în cinematografe pe “Elisabeth : The Golden Age”. De altfel regizorul însuşi nu se abţine să nu folosească o secvenţă din primul film, într-unul din pasajele de viziune retrospectivă al reginei.
Personajul principal, regina, este întruchipat, ca şi în primul film, de Cate Blanchett care confirmă că e un mare actor, fiind cât se poate de regală şi credibilă în rolul său.
Însă interpretarea sa nu salvează filmul de la mediocritatea generală. Nu e locul de comentat prea mult asupra fidelităţii faţă de evenimentele istorice, filmul e film, şi nu lecţie de istorie, doar concluzionăm că evenimentele din film sunt departe de evenimentele istorice. Scenariul se zbate între o poveste siropoasă între Elizabeta şi Sir Walter Releigh (Clive Owen) – cine ştie că, istoric vorbind, la momentul cînd se desfăşurau evenimentele, Elizabeta avea binişor peste 50 de ani iar Releigh vreo 30 poate să se distreze cu atît mai mult faţă de această intrigă romanţioasă lipsită de orice credibilitate - şi o intrigă politică extrem de simplificată până la ridicol, în care regina vorbeşte ca din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar Filip al II-lea, regele Spaniei, adversarul său, este cu atât mai detestabil cu cât se comportă absolut neecologic şi taie copacii ţării, peste care se pompează ceva scene de acţiune legate de bătălia navală dintre englezi şi spanioli, în care Sir Walter Releigh se comportă mai ceva ca piraţii din Caraibe. (Faptul istoric indică anume că la momentul bătăliei personajul a stat bine mersi pe uscat). În film mai apare şi Samantha Morton ca Maria Stuart, un rol bine susţinut, dar conflictul dintre cele două regine şi încărcătura sa emoţională se pierde printre celelalte dulcegării. Pentru cei amatori de atmosferă de epocă trebuie notate costumele care sunt absolute fabuloase.
Cum evenimentul confruntării flotelor spaniole şi engleze s-a petrecut pe la 1588 iar regina Elzabeta I a mai domnit până la 1603 ar mai fi loc de făcut şi un al treila film, căci au fost vremuri intresante (de pildă atunci a început să scrie Shakespeare), dar avertizăm că, pe la noi, cei care nu au ştiut să pună capăt la timp “Epocii de aur” au sfîrşit-o prost. (“Elizabeth:Epoca de Aur/Elizabeth : The Golden Age”, regizor Shekhar Kapur, cu Cate Blanchett, Clive Owen, etc.)