Deoarece recenta decernare a Globurilor de Aur a relansat disputele in jurul filmului lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 saptamani, 2 zile” (na! că am reuşit să scriu titlul întreg), am dat fuga la cinema să văd şi eu de ce se ceartă lumea.
O să încep cu impresia finală: când pleci din sală duci cu tine o senzaţie de disconfort, şi dacă autorul asta a urmărit din acest punct de vedere filmul îşi atinge scopul.
Permisă să-mi fie comparaţia, poate extravagantă, dar acelaşi lucru l-am trăit după ce am văzut “Munchen” al lui Spielberg. Şi acolo toţi fac ceea ce trebuie (sau poate că nu!), sunt şi compromisuri şi stângăcii, dar în final eroul e “Erou”, şi-a făcut treaba. Însă rămâne o nelinişte, personajele (şi spectatorul) se fac părtaşele unui mare păcat, care nici nu poate fi numit în cuvinte, dar care apasă. Cam aşa şi la Mungiu şi toate acestea mă fac să spun că filmul e unul bun.
Că are şi scăderi… e foarte adevărat. În primul rând, o primă problemă vine de la scenariu, motivaţia (sau mai bine zis disperarea) Găbiţei de a face avortul nu este fundamentată de nimic, un tată care o să vină, sigur e o motivaţie, dar subţire şi puerilă, şi toate acţiunile celor două tinere par, prin urmare, destul de false, nu înţelegi, decît dacă faci un efort de a reînvia o istorie personală, cum era privită o femeie singură cu un copil, şi de aici drama şi resortul care pune în mişcare toată acţiunea. Însă, repet, scenariul nu ne oferă niciun indiciu în acest sens, şi numai un spectator foarte ataşat de realităţile României anilor 80, poate trece peste impresia că cele două personaje Găbiţa şi Otlia sunt pur şi simplu stupide că nu pun punct unei poveşti care se derulează în mod evident prost.
Dialogurile, asta e o boală generală a filmului românesc, sunt în general foarte teatrale, adică se potrivesc bine pe o scenă de teatru, şi din punct de vedere al conţinutului şi al modului în care sunt jucate, dar în film nu ies prea bine. Filmul e totuşi altceva decât teatrul şi probabil atunci când vom avea autori de dialoguri mai experimentaţi (adică cu multe filme în spate) şi actori care să joace în primul rând film (la noi actorii joacă în primul rând teatru, pentru că producţia de film este subţire) probabil că vom scăpa de această afecţiune.
Pentru străinii care văd filmul subtitrat probabil, însă, că impactul negativ este diminuat. Ajuns şi la străini nu pot să nu recunosc că probabil filmul a fost supraapreciat în străinătate având în vedere că el cade într-o dezbatere actuală acolo, şi anume legalitatea avortului şi a fost sesizat ca film cu mesaj, iar la Cannes de multe ori s-a premiat mesajul şi mai puţin filmul
La capitolul actori Vlad Ivanov este absolut magistral în rolul lui Bebe, realizator de avorturi ilegale la cerere. Cine va avea curiozitatea să vadă filmul va înţelege de ce.
Plusul scenariului este cât de bine surprinde acea continuă negociere (şi umilinţă cuprinsă) al fiecărui aspect al vieţii, căci, ca să îţi asiguri un minim al existenţei, trebuie permanent să negociezi şi să te compromiţi, de la studentul arab care vinde ţigări împreună cu o invitaţie impertinentă ( de altfel cea mai mică dintre umilinţile pe care le vor îndura cele două personajele), într-un crescento până la avortul care se face plătit nu numai cu bani, ci şi cu favoruri sexuale.
Foarte impresionant este modul în care este redată atmosfera. Mişcarea camerei, întunericul şi luminile, reproduc acel sentiment al unei lumi care seamănă cu lumea normală dar este altfel, camera de hotel este cameră de hotel dar este altfel, restaurantul este restaurant, chelnerul este chiar politcos, dar este altfel, străzile sunt străzi, dar sunt străzile şi lumea Romaniei anilor 80, o lume pe care poţi să o numeşti prin cuvinte pe care le foloseşti şi astăzi, dar care atunci cuprindeau în ele şi frig, foame, mizerie, întuneric, frică şi mai ales multă umilinţă.(Scenariu şi regia: Cristian Mungiu, cu:Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, etc.)
O să încep cu impresia finală: când pleci din sală duci cu tine o senzaţie de disconfort, şi dacă autorul asta a urmărit din acest punct de vedere filmul îşi atinge scopul.
Permisă să-mi fie comparaţia, poate extravagantă, dar acelaşi lucru l-am trăit după ce am văzut “Munchen” al lui Spielberg. Şi acolo toţi fac ceea ce trebuie (sau poate că nu!), sunt şi compromisuri şi stângăcii, dar în final eroul e “Erou”, şi-a făcut treaba. Însă rămâne o nelinişte, personajele (şi spectatorul) se fac părtaşele unui mare păcat, care nici nu poate fi numit în cuvinte, dar care apasă. Cam aşa şi la Mungiu şi toate acestea mă fac să spun că filmul e unul bun.
Că are şi scăderi… e foarte adevărat. În primul rând, o primă problemă vine de la scenariu, motivaţia (sau mai bine zis disperarea) Găbiţei de a face avortul nu este fundamentată de nimic, un tată care o să vină, sigur e o motivaţie, dar subţire şi puerilă, şi toate acţiunile celor două tinere par, prin urmare, destul de false, nu înţelegi, decît dacă faci un efort de a reînvia o istorie personală, cum era privită o femeie singură cu un copil, şi de aici drama şi resortul care pune în mişcare toată acţiunea. Însă, repet, scenariul nu ne oferă niciun indiciu în acest sens, şi numai un spectator foarte ataşat de realităţile României anilor 80, poate trece peste impresia că cele două personaje Găbiţa şi Otlia sunt pur şi simplu stupide că nu pun punct unei poveşti care se derulează în mod evident prost.
Dialogurile, asta e o boală generală a filmului românesc, sunt în general foarte teatrale, adică se potrivesc bine pe o scenă de teatru, şi din punct de vedere al conţinutului şi al modului în care sunt jucate, dar în film nu ies prea bine. Filmul e totuşi altceva decât teatrul şi probabil atunci când vom avea autori de dialoguri mai experimentaţi (adică cu multe filme în spate) şi actori care să joace în primul rând film (la noi actorii joacă în primul rând teatru, pentru că producţia de film este subţire) probabil că vom scăpa de această afecţiune.
Pentru străinii care văd filmul subtitrat probabil, însă, că impactul negativ este diminuat. Ajuns şi la străini nu pot să nu recunosc că probabil filmul a fost supraapreciat în străinătate având în vedere că el cade într-o dezbatere actuală acolo, şi anume legalitatea avortului şi a fost sesizat ca film cu mesaj, iar la Cannes de multe ori s-a premiat mesajul şi mai puţin filmul
La capitolul actori Vlad Ivanov este absolut magistral în rolul lui Bebe, realizator de avorturi ilegale la cerere. Cine va avea curiozitatea să vadă filmul va înţelege de ce.
Plusul scenariului este cât de bine surprinde acea continuă negociere (şi umilinţă cuprinsă) al fiecărui aspect al vieţii, căci, ca să îţi asiguri un minim al existenţei, trebuie permanent să negociezi şi să te compromiţi, de la studentul arab care vinde ţigări împreună cu o invitaţie impertinentă ( de altfel cea mai mică dintre umilinţile pe care le vor îndura cele două personajele), într-un crescento până la avortul care se face plătit nu numai cu bani, ci şi cu favoruri sexuale.
Foarte impresionant este modul în care este redată atmosfera. Mişcarea camerei, întunericul şi luminile, reproduc acel sentiment al unei lumi care seamănă cu lumea normală dar este altfel, camera de hotel este cameră de hotel dar este altfel, restaurantul este restaurant, chelnerul este chiar politcos, dar este altfel, străzile sunt străzi, dar sunt străzile şi lumea Romaniei anilor 80, o lume pe care poţi să o numeşti prin cuvinte pe care le foloseşti şi astăzi, dar care atunci cuprindeau în ele şi frig, foame, mizerie, întuneric, frică şi mai ales multă umilinţă.(Scenariu şi regia: Cristian Mungiu, cu:Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, etc.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu