Desigur vă veţi întreba cine este Gambini din titlu şi ce treabă are el cu Lars von Trier. Pentru aceasta este nevoie să vedeţi noul film al lui LvT (nou în cinematografele noastre, în fapt o producţie 2006), “Seful şefilor” (Direktoren for det hele).
Da, LvS (regizor şi scenarist) face şi comedie, iar la “Şeful şefilor” puteţi râde cu poftă şi din toată inima, căci dacă vom trece şi pe “Idioţii” la capitolul comedii, trebuie să recunoaştem că în faţa acestuia din urmă menţionat film al lui LvT eram în primul rând uluiţi de totala ruptură cu limbajul cinematografic tradiţional.
De această dată povestea este una, la prima vedere, mai convenţională. Un patron de firmă – Ravn (Peter Gantzler), care scoate untul din angajaţii săi, inventează un mare şef în cârca căruia aruncă toate deciziile neplăcute care se iau în firmă. Dorind să vândă firma unui investitor islandez (acţiunea se petrece în Danemarka), la dorinţa investitorului de a negocia doar cu şeful cel mare, este nevoit să-l materializeze pe acest mare şef care până atunci îşi făcea cunoscută existenţa doar prin e-mail-uri venite din America sub numele Svend E.. Astfel, angajează un actor, Kristoffer (Jean Albinus), care devine şeful şefilor. Urmează o spumoasă comedie de situaţii, în care şeful şefilor, este implicat în problemele de afaceri, dar mai ales personale ale angajaţilor, fără să ştie nimic despre ele, deşi ceilalţi presupun că el cunoaşte toată istoria şi dramele firmei. În final, actorul pare să se implice emoţional de partea angajaţilor (care în urma vânzării firmei ar urma să rămână fără slujbă) şi intervine în favoarea acestora. La acestea se adaugă şi alte teme comice precum cea a resentimentelor islandezului împotriva foştilor stăpânitori danezi, care izbucnesc pe parcursul filmului în cele mai nepotrivite şi hilare modalităţi.
Desigur nu este o poveste foarte originală şi fiecare dintre noi este capabil să citeze cel puţin un film în care acest schemă generatoare de situaţii comice a mai fost folosită.
Mulţi admiratori ai lui LvT după ce o văzut “Dogville” se vor declara dezamăgiţi de acest film cu buget redus făcut în patria de origine a regizorului.
Şi totuşi este un film de LvT. În fapt această poveste plină de haz nu este decât un pretext pentru regizor de a se juca cu propriile reguli cinematografice şi a realiza o meditaţie asupra relaţiei actor spectatori. Filmul este desigur autoreferenţial şi chiar un personaj din film ne spune că “viaţa nu este ca Dogma”. LvT chiar din generic ne atrage atenţia că e gata să-şi încalce regulile expuse în Dogma 95, şi se creditează ca şi regizor al filmului (ceea ce nu face deobicei). Mai mult LvT intervine în film, îl vedem reflectat în suprafaţa de sticlă a imobilului în care se petrece acţiunea, chiar la începutul filmului, şi participă ca voce din off, ca un adevărat povestitor din dramele lui Shakespeare, reamintindu-ne că cea ce vedem este ficţiune.
Elementul cheie al filmului este faptul că substitutul de mare şef este un actor. Astfel, că întreaga desfăşurare se tranformă într-un veritabil workshop teatral în care actorul îşi experimentează tehnicile de manipulare a publicului – un public care este format din cei şase manageri ai firmei, public care este la rândul lui chemat să joace câte un rol. Nici relaţia regizor –actor nu este uitată pentru că Ravn , patronul, este cel care pune la dispoziţie textul şi dă indicaţiile, la început autoritar, pe urmă din ce în ce mai contestat şi manipulat la rândul lui de către actor. Textul suferă critici şi actorul începe să joace liber, să-şi facă personajul. În final îl face chiar pe Ravn să recunoască în faţa celor şase manageri că este autorul întregii maşinaţiuni care este gata să distrugă carierele angajaţilor. (oare LvT să se fi simţit dator - ca şi Ravn - să se recunoască oficial ca regizor al filmului după o autoidentificare cu Ravn, cine ştie?)
Despre modul de filmare, cadrele sunt filmate fără vreo preocupare pentru continuitate, încadrări aproximative, sunet doar dinspre cameră. Am înţeles că a montat la cameră un sistem automat supravegheat de computer care realiza cadrele, un nou pas spre idealul cinematografului realizat cu intervenţie umană minimă.
Ei bine, dar cine e Gambini? Actorul substitut de mare şef are, pe parcursul întregului film, o obsesie, piesele de teatru ale lui Gambini. Obsesia este atât de puternică încât numele lui Gambini va provoca un final surpriză.
Din cercetările mele printre diversele trivia reiese că acest Gambini este pur şi simplu inventat, un nume citit de LvT pe un camion în timp ce traversa Franţa. Adevărat sau nu, LvT ne avertizează cu această şaradă să nu luăm lucrurile prea în serios, iar finalul total neaşteptat, şi eliberat de orice morală, ne spune că, în definitiv, filmul este (sau trebuie să fie) “artă pentru artă”.
Da, LvS (regizor şi scenarist) face şi comedie, iar la “Şeful şefilor” puteţi râde cu poftă şi din toată inima, căci dacă vom trece şi pe “Idioţii” la capitolul comedii, trebuie să recunoaştem că în faţa acestuia din urmă menţionat film al lui LvT eram în primul rând uluiţi de totala ruptură cu limbajul cinematografic tradiţional.
De această dată povestea este una, la prima vedere, mai convenţională. Un patron de firmă – Ravn (Peter Gantzler), care scoate untul din angajaţii săi, inventează un mare şef în cârca căruia aruncă toate deciziile neplăcute care se iau în firmă. Dorind să vândă firma unui investitor islandez (acţiunea se petrece în Danemarka), la dorinţa investitorului de a negocia doar cu şeful cel mare, este nevoit să-l materializeze pe acest mare şef care până atunci îşi făcea cunoscută existenţa doar prin e-mail-uri venite din America sub numele Svend E.. Astfel, angajează un actor, Kristoffer (Jean Albinus), care devine şeful şefilor. Urmează o spumoasă comedie de situaţii, în care şeful şefilor, este implicat în problemele de afaceri, dar mai ales personale ale angajaţilor, fără să ştie nimic despre ele, deşi ceilalţi presupun că el cunoaşte toată istoria şi dramele firmei. În final, actorul pare să se implice emoţional de partea angajaţilor (care în urma vânzării firmei ar urma să rămână fără slujbă) şi intervine în favoarea acestora. La acestea se adaugă şi alte teme comice precum cea a resentimentelor islandezului împotriva foştilor stăpânitori danezi, care izbucnesc pe parcursul filmului în cele mai nepotrivite şi hilare modalităţi.
Desigur nu este o poveste foarte originală şi fiecare dintre noi este capabil să citeze cel puţin un film în care acest schemă generatoare de situaţii comice a mai fost folosită.
Mulţi admiratori ai lui LvT după ce o văzut “Dogville” se vor declara dezamăgiţi de acest film cu buget redus făcut în patria de origine a regizorului.
Şi totuşi este un film de LvT. În fapt această poveste plină de haz nu este decât un pretext pentru regizor de a se juca cu propriile reguli cinematografice şi a realiza o meditaţie asupra relaţiei actor spectatori. Filmul este desigur autoreferenţial şi chiar un personaj din film ne spune că “viaţa nu este ca Dogma”. LvT chiar din generic ne atrage atenţia că e gata să-şi încalce regulile expuse în Dogma 95, şi se creditează ca şi regizor al filmului (ceea ce nu face deobicei). Mai mult LvT intervine în film, îl vedem reflectat în suprafaţa de sticlă a imobilului în care se petrece acţiunea, chiar la începutul filmului, şi participă ca voce din off, ca un adevărat povestitor din dramele lui Shakespeare, reamintindu-ne că cea ce vedem este ficţiune.
Elementul cheie al filmului este faptul că substitutul de mare şef este un actor. Astfel, că întreaga desfăşurare se tranformă într-un veritabil workshop teatral în care actorul îşi experimentează tehnicile de manipulare a publicului – un public care este format din cei şase manageri ai firmei, public care este la rândul lui chemat să joace câte un rol. Nici relaţia regizor –actor nu este uitată pentru că Ravn , patronul, este cel care pune la dispoziţie textul şi dă indicaţiile, la început autoritar, pe urmă din ce în ce mai contestat şi manipulat la rândul lui de către actor. Textul suferă critici şi actorul începe să joace liber, să-şi facă personajul. În final îl face chiar pe Ravn să recunoască în faţa celor şase manageri că este autorul întregii maşinaţiuni care este gata să distrugă carierele angajaţilor. (oare LvT să se fi simţit dator - ca şi Ravn - să se recunoască oficial ca regizor al filmului după o autoidentificare cu Ravn, cine ştie?)
Despre modul de filmare, cadrele sunt filmate fără vreo preocupare pentru continuitate, încadrări aproximative, sunet doar dinspre cameră. Am înţeles că a montat la cameră un sistem automat supravegheat de computer care realiza cadrele, un nou pas spre idealul cinematografului realizat cu intervenţie umană minimă.
Ei bine, dar cine e Gambini? Actorul substitut de mare şef are, pe parcursul întregului film, o obsesie, piesele de teatru ale lui Gambini. Obsesia este atât de puternică încât numele lui Gambini va provoca un final surpriză.
Din cercetările mele printre diversele trivia reiese că acest Gambini este pur şi simplu inventat, un nume citit de LvT pe un camion în timp ce traversa Franţa. Adevărat sau nu, LvT ne avertizează cu această şaradă să nu luăm lucrurile prea în serios, iar finalul total neaşteptat, şi eliberat de orice morală, ne spune că, în definitiv, filmul este (sau trebuie să fie) “artă pentru artă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu