duminică, 17 februarie 2008

Razboiul cu spectatorul

Că Tom Hanks poate să ducă un film de unul singur ştiam de când cu „Naufragiatul”. Din nefericire „Războiul lui Charlie Wilson” (Charlie Wilson's War, Regie: Mike Nichols.
Cu: Tom Hanks, Amy Adams, Julia Roberts, Philip Seymour Hoffman, etc.) este un film cu mulţi alţi actori şi multe alte personaje. Subiectul este unul interesant, şi anume politica, cu tot cinismul şi imoralitatea ce o însoţeşte. Însă personajele sunt multe şi foarte puţin caracterizate, motivaţiile lor sunt puţine, părţi din poveste se pierd pe drum, deşi scandalul drogurilor în care a fost implicat congresmanul Charlie Wilson (Tom Hanks) pare să fie important pentru cariera acestuia, nimeni nu îl urmăreşte. Pentru că în fapt realizatorii filmului uită de tema principală (cum se face în realitate politica) şi bat aceleaşi clişee: America care salvează lumea, tragedia refugiaţilor năpăstuţi, eşecul politicii americane în lumea musulmană (deşi probail realizatorii s-au gândit că finalul cu acest eşec e unul inteligent, nu e decât un alt clişeu). Tom Hanks îşi cunoaşte meseria, face bine rolul, era loc şi de mai bine, dar povestea filmului ratează personajul (care probabil era suculent ca intenţie) ca să se transforme într-o docudrama despre implicarea americanilor în războiul din Afganistan pe vreamea invaziei sovietice acolo. Julia Roberts la fel de plată cum o ştim (o spun şi probabil o voi mai spune fiind o convingere personală puternică: nu cred ca există vreun actor mai suprapreciat ca Julia Roberts şi care să fie în fapt atât de mediocru). Nici o chimie între Tom Hanks şi Julia Roberts, deşi ar trebui să presupunem că o mare parte a motivaţiei lui Charlie Wilson este datorată relaţiei cu bogătaşa întruchipată de Julia Roberts. Aşa că Charlie Wilson's War este doar un război cu spectatorul.

Hors de prix

Fără preţ. Adică aşa veţi considera cele câteva minute pe care le veţi petrece privind pe drăgălaşa Audrey Tautou în „Hors de prix” (regia Pierre Salvadori, cu Audrey Taoutou, Gad Elmaleh). Comedie pur şi simplu şi un singur mesaj dragostea face toţi banii.
O comedie a confuziilor, Audrey Tautou joacă rolul unei femei întreţinute, Irene, care se învârte cu cinism în lumea unor domni în vârstă şi foarte bogaţi, şi care confundă pe un modest barman de hotel (Jean - Gad Elmaleh) cu un posibil „sponsor”. Când eroarea este descoperită Jean este părăsit fără nici un fel de regrete. Lucrurile însă continuă dincolo de de ceea ce poate ne-am aştepta, şi Jean, foarte îndrăgostit, va face totul pentru a o cuceri pe Irene, adică devine la rândul său gigolo. Finalul, dragostea învinge, este cu atât mai credibil cu cât filmul vorbeşte de doi oameni pragmatici care ştiu bine cât costă alegerea lor. Totul povestit cu doi actori care „umplu” ecranul, frumoşi, fără nici un fel de pretenţii moralizatoare, dar cu multă ştiinţa de a arăta şi profita de luxul hainelor de firmă a interioarelor unor locaţii celebre ale Coastei de Azur.

Un pariu câştigat

Mărturisesc că am fost să văd filmul „În slujba regelui Angliei” ( Obsluhoval jsem anglickeho krale, regia Jiri Menzel, cu Ivan Barnev etc)
împins de curiozitatea de cititor al romanului lui Bohumil Hrabal „L-am servit pe regele Angliei”, precum şi de pasiunea mea pentru scriitorii cehi. Trecând de traducerea nefericită a titlului filmului care se vrea neaparat originală faţă de traducerea corectă şi deja în circulaţie datorată cunoaşterii operei lui Hrabal şi de către publicul român prin intermediul traducerilor măiestre ale lui Jean Grosu, îmi rămânea o teamă pe care o resimt de fiecare dată când intru la un film pe care îl ştiu a fi o ecranizare a unui roman valoros. A ecraniza un mare roman, iar cei care au avut curiozitatea să-l citească pe Bohumil Hrabal cu „L-am servit pe regele Angliei” ştiu că e vorba de o operă extraordinară este un pariu deosebit de riscant limbajul cinematografic fiind de multe ori neputincios faţă de puterea de sugestie a cuvântului meşteşugit de un mare romancier. Aşa că, într-o proporţie însemnată astfel de ecranizări sunt dezamăgitoare.
De această dată este un pariu câştigat. Jiri Menzel, unul dintre cei mai premiaţi regiszori cehi, prinde esenţialul şi chiar şi acolo unde naraţiunea cinematografică trădează textul literar ca fir al poveştii acest lucru nu va fi simţit deloc, ba dimpotrivă ajută filmului eliminînd ceea ce din punct de vedere al spectatorului de film ar fi doar lungimi supărătoare.
Este redată cu un realism atroce combinat cu o atmosferă de fantasmă barocă, totul împachetat într-o comedie burlească demnă de marele mut, o lume care trece de la nebunia anilor 30 la ocupaţia germană, pentru a se înfunda în absurditatea unei lumi în care domneşte dictatura proletariatului. Totul văzut prin ochii unui chelner, Jan Dite (interpretat de bulgarul Ivan Barnev cu o măiestrie demnă de Chaplin), o privire lucidă şi ironică asupra devenirii unei lumi. O comparaţie cu „Forest Gump” poate fi făcută, însă numai din perspectiva tehnicii de a privi istoria şi devenirea unei naţiuni din colţul unui individ insignifiant, pentru că, dacă pentru americani asumarea naivă a marilor idealuri poate să să fie un discurs credibil, Hrabal a scris, iar Jiri Menzel a regizat din punctul de vedere al unui popor central european pentru care supravieţuirea ţine loc de mari idealuri, faptele de vitejie se rezumă la a boicota clienţii germani din restaurant, iar umorul este necesar ca sursă a izbăvirii. De aceea este un film pe care publicul român îl poate vedea cu multă plăcere, experienţa istorică şi modul de percepţie a lucrurilor fiindu-ne foarte apropiate.

Un alt pariu câştigat este „Rambo IV”. Am putea spune că e un film de autor Sylvester Stallone fiind regizor, producător,scenarist şi evident, eroul principal. Rambo rămâne acelaşi erou romantic al adolescenţei. Hecatombele pe care le produce prin acţiunile lui ţin loc replici filosofice, aşa că nimeni nu se va reţine să nu răsufle cu emoţie la finalul victorios, ca după o dramă shakespeareană. Rambo învinge din nou şi, mai mult, se împacă cu sine însuşi şi cu America şi se întoarce acasă. Un film pentru băieţii din anii 80 care acum au crescut mari. Poate e cazul ca şi ei să se mai aşeze şi să-şi vadă de alte lucruri, ca şi eroul lor, dar pot trece să-l mai vadă pe Rambo (al patrulea). Nu vor fi dezamăgiţi. Un alt pariu cîştigat.

vineri, 1 februarie 2008

Nemuritor …pentru o lungă perioadă de timp

Gali, romani, galo-romani, Aterix, Obelix, greci, prinţesă, dragoste, Idefix, Jocuri Olimpice, Cezar, Brutus, Depardieu, Cyrano, săbii laser, Shumacher, Zidane, Mme. Karambeau, Ferrari, războiul stelelor, clanul sicilienilor, chiar şi glume reuşite.
Cam acesta este Asterix la jocurile olimpice. Multe lucruri amestecate, buget mare, mândria galică impune, şi un ochi aruncat peste atlatic la franciza de succes “Scarry Movie”. Trăgând linie peste această harababură postmodernistă cum îi stă bine unui film ce se vrea intelegent, divertisment agreabil.
Dar mai ales un film făcut pentru Alain Delon, care apare în rolul lui Cezar, însă putem la fel de bine spune că în film Cezar îl joacă pe Alain Delon. Autoreferinţele sunt destule, şi cinefilii vor avea plăcerea să le descopere, Delon este la fel de şarmant la 72 de ani (Cezarul nu îmbătrâneşte ci devine mai înţelept, iar părul nu încărunţeşte ci devine strălucitor) şi cred că s-a prins cu plăcere în jocul autoironic pe care i l-au proprus producătorii şi scenariştii, explicând astfel o revenire excepţională pe ecran după ce anunţase că se retrage definitiv. Poate chiar cu motivaţia unui adieu cu zâmbetul pe buze.
Ca să parafrazam filmul: Domnule Delon sunteţi nemuritor… pentru o lungă perioadă de timp.( Asterix la jocurile olimpice/Astérix aux jeux olympiques. Regizor:Frederic Forestier, Thomas Langmann, cu Clovis Cornillac, Gerard Depardieu, Alain Delon, Benoit Poelvoorde etc.)