luni, 24 martie 2008

Restul e tăcere

„Vino neamule, ia biletul la comedie, ce n-a mai văzut Parisul, Londra şi reeestul universului. Armia română se dă în spectacol pe pânză cu umbre mişcătoareee…” M-am dus şi eu la comedie şi zău că mi-a plăcut. Ce adică domle numai amercicanii au filme din alea cu eroi, ce pe la noi nu nasc oameni? Nasc cum să nu… După modelul lui Ştefan cel Mare (şi mai nou şi Sfânt)…mic la stat, dar mare la sfat. Adică Grig (adică Vizante) regizor de superproducţii autohtone la început de secol XX pe vremea când Griffith încă nu făcuse vreun film de măcar o oră ca să-l huiduie publicul americănesc. Ce Hollywood, Văscăuţii din Vale, acolo s-a născut cinemaul! Superproducţie cu figuranţi mulţi şi cu subvenţii de stat de la rege (luat un pic în băşcălie, dar ce vreţi, bătrânul, când se făcea filmul „Războiul de independenţă”, adică 1911-1912, era la fel de ramolit ca şi generalii lui care făcuseră războiul la 1877). Una peste alta curaj nebun la Nae Caramfil să preia o temă foarte americană , ceva gen urmează-ţi visul, într-un film românesc. Până la urmă e un semn de normalitate, cinematograful nostru arată că trece de pubertate, şi era şi timpul, pentru că publicul s-a cam săturat de drame despre comunism, sau dilemele tranzaţiei. De departe cel mai bun regizor al nostru, Caramfil a simţit că e nevoie de o astfel de schimbare, să facem şi noi film ca americanii, despre visele noastre, despre cât de buni putem fi, despre victorii şi înfrângeri personale. Şi nu în ultimul rând, fiind vorba de un film care omagiază prima producţie de film românească „Războiul de independenţă”, un film despre bucuria de a face film ceea ce este victoria personală a regizorului însuşi. Succesul de public al lui Caranfil (încasări bune) în comparaţie cu un film foarte bine primit afară dar rezervat primit acasă (mă refer la 4,3,2) mă face să emit astfel de judecăţi. Publicul românesc s-a săturat de filmul tezist, vrea, ca şi publicul american, ca şi publicul oricărei ţări intrate în normalitate, să vină la film pentru a trăi visul. Probabil că o vreme se vor mai produce, mai ales pentru festivaluri străine, film cu comunism cu avorturi cu prostituate de export etc., dar Nae Caranfil a aruncat mănuşa şi a arătat că se poate şi altfel. Adică cu români care fac visul realitate, într-o poveste foarte românească, cu boieri filantropi (şi nu prea – a se vedea conul Leon interpretat cu multă pricepere de Ovidiu Niculescu), cu un pic de şmecherie românească care înlătură concurenţa franţuzească, cu o jumătate de happy-end (e totuşi România, toate victoriile sunt relative). Adică un film la care să te simţi bine şi să te gândeşti că ar fi momentul să îndrăznim cu toţii mai mult. Căci, iată, se poate chiar pe plaiuri mioritice. Restul e tăcere.

duminică, 9 martie 2008

Dragoste in vremea holerei

„Dare-ar holera în tine să dea” aşa blestema bunica când o mai chinuiau orătăniile din ograda prea mare pentru puterile-i puţine. Nu mă întrebaţi dacă e corect „dare-ar”, că bunica nu avea prea multă şcoală, iar de domnul Simion de la academie sigur nu a auzit . Altminteri era om întreg.

Dar cum „Amintirile din copilărie” au ajuns să plictisească pe majoritatea cititorilor de pe la vârsta primului chiştoc, iar pe alţii destui chiar mai devreme de a întoarce prima pagină din cartea lui Creangă, iar eu, ca talent, nici prin gând nu-mi trece să mă măsor cu hâtrul moldovean, nu despre bunica vreau să vă povestesc, ci despre „Dragoste în vremea holerei” film nou-nouţ pe pânzele bucureştene.

Totuşi ţinînd seama că am aflat încă de la primele secvenţe că papagalii sunt periculoşi de moarte mai ales când vorbesc măscări, îmi dau seama că ceva dreptate bunica tot avea. Apoi când prin film ni se spune că dragostea e o boală ca şi holera, am ajuns să trag concluzia că bătrâna în fapt nu împrăştia către nevinovatele necuvântătoare decât urări de bine şi de înmulţire grabnică.

Prin film personajele principale sunt preocupate cât se poate de mult de înmulţire, ea, eroina, mai ales în cadrul domestic, el, eroul, mai pe lângă cadrul domestic, uneori chiar în cadrul domestic al altora. Partea pozitivă a lucrurilor e că eroul e chiar Javier Bardem, al cărui fizic dă bine pe ecran, mai ales decând o făcea pe psihopatul, dar asta e din alt film.

Dacă acţiunea nu s-ar întâmpla undeva departe într-un loc exotic unde sângele oamenilor e fierbinte peste măsură, nici romantismul în crinolină nu ar salva povestea de la ridicol. Altfel încercăm să fim indulgenţi. Adică să presupunem că doi indizivi, ea şi el, ea evident o damă bine care ştie care-i este interesul, suficient de inteligentă ca să aleagă pe doctorul de succes, frumos şi plin de maniere şi şarm, el, un târârie-brâu cu ceva protecţie de la un unchi bogat, care şi-a pus în gând să nu scape nimic din jumătatea feminină a oraşului, se întâlnesc după cincizeci şi ceva de ani şi hotărăsc să se iubească pentru că au ratat să facă asta în restul vieţii. Credeţi? Nţţţ! V-am spus eu! Aşa că mai bine puneţi mâna pe o carte şi citiţi-l pe Garcia Marquez! Dacă după aceea mai vreţi să vedeţi şi fimul, treaba voastră. (Dragoste in vremea holerei/Love in the Time of Cholera Regie: Mike Newell. Cu: Benjamin Bratt, Gina Bernard Forbes, Giovanna Mezzogiorno, Javier Bardem, Marcela Mar.)

marți, 4 martie 2008

No country ...

Dragi tovarăşi capitalişti,

Babacul se îmbracă în fiecare zi în negru, are burtică şi plete ca la cenaclul Flacăra. Altfel e un băiat de gaşcă care îţi ia şi cămaşa de pe tine pentru câţiva dolari. Dar, deobicei, este un om darnic cu suflet larg care dă fără nici o răsplată. Dă gloanţe la tot poporul. Nu prea am înţeles eu ce meserie are, umblă cu un apărat din ălă din care ni l-a recomandat Comisia Europeană ca să eutanasiem porcii de şorici, dar nu sunt prea sigur dacă e chiar măcelar, căci nu a venit nici măcar cu o ciozvârtă, un „adidas” pentru răcituri, ceva, acolo... Dar în schimb am văzut sânge.

Jur pe cravata de pionier că nu îmi place când văd un nenea care când găseşte o servietă cu dolari imperialişti nu se duce la miliţie, pardon sheriff, să o declare ca un cetăţean politically correct al Republicii Socialiste America. Aşa că nu îmi pare rău că nenea a sfârşit-o rău. Şi iarăşi am văzut sânge.

Mai era şi o tante drăguţă pe acolo, o ştiam dintr-un film cu nişte capitalişti scoţieni drogaţi, frumuşică, dar se pare că nici ei nu i-a fost bine. Cred că de ea le-a plăcut şi la unchii Coen, că de data asta unchii nu au măzgălit-o cu sânge.

Ca un băieţel cuminte aş putea să vă povestesc şi de nişte moşnegei care se învârt în povestea ce o spuneam despre babacul şi nenea cel cu dolarii, dar tot ce contează pentru tovarăşi, e că pensionarii au supravieţuit, ori dacă nu au supravieţuit sunt singurii la care li s-a făcut înmormântare creştinească. Fără sânge.

Semnez,

Un spectator cuminte care s-a dus să vadă „No cou ntry for old men” – Traduceţi dumneavoastră cum vreţi dar numai ca în cinematograf, nu. (Nu există ţară pentru bătrâni/No Country for Old Men, SUA, 2007.Regie: Ethan Coen, Joel Coen. Cu: Tommy Lee Jones, Javier Bardem, Josh Brolin, Woody Harrelson, Kelly Macdonald.)