Restul e tăcere

„Vino neamule, ia biletul la comedie, ce n-a mai văzut Parisul, Londra şi reeestul universului. Armia română se dă în spectacol pe pânză cu umbre mişcătoareee…” M-am dus şi eu la comedie şi zău că mi-a plăcut. Ce adică domle numai amercicanii au filme din alea cu eroi, ce pe la noi nu nasc oameni? Nasc cum să nu… După modelul lui Ştefan cel Mare (şi mai nou şi Sfânt)…mic la stat, dar mare la sfat. Adică Grig (adică Vizante) regizor de superproducţii autohtone la început de secol XX pe vremea când Griffith încă nu făcuse vreun film de măcar o oră ca să-l huiduie publicul americănesc. Ce Hollywood, Văscăuţii din Vale, acolo s-a născut cinemaul! Superproducţie cu figuranţi mulţi şi cu subvenţii de stat de la rege (luat un pic în băşcălie, dar ce vreţi, bătrânul, când se făcea filmul „Războiul de independenţă”, adică 1911-1912, era la fel de ramolit ca şi generalii lui care făcuseră războiul la 1877). Una peste alta curaj nebun la Nae Caramfil să preia o temă foarte americană , ceva gen urmează-ţi visul, într-un film românesc. Până la urmă e un semn de normalitate, cinematograful nostru arată că trece de pubertate, şi era şi timpul, pentru că publicul s-a cam săturat de drame despre comunism, sau dilemele tranzaţiei. De departe cel mai bun regizor al nostru, Caramfil a simţit că e nevoie de o astfel de schimbare, să facem şi noi film ca americanii, despre visele noastre, despre cât de buni putem fi, despre victorii şi înfrângeri personale. Şi nu în ultimul rând, fiind vorba de un film care omagiază prima producţie de film românească „Războiul de independenţă”, un film despre bucuria de a face film ceea ce este victoria personală a regizorului însuşi. Succesul de public al lui Caranfil (încasări bune) în comparaţie cu un film foarte bine primit afară dar rezervat primit acasă (mă refer la 4,3,2) mă face să emit astfel de judecăţi. Publicul românesc s-a săturat de filmul tezist, vrea, ca şi publicul american, ca şi publicul oricărei ţări intrate în normalitate, să vină la film pentru a trăi visul. Probabil că o vreme se vor mai produce, mai ales pentru festivaluri străine, film cu comunism cu avorturi cu prostituate de export etc., dar Nae Caranfil a aruncat mănuşa şi a arătat că se poate şi altfel. Adică cu români care fac visul realitate, într-o poveste foarte românească, cu boieri filantropi (şi nu prea – a se vedea conul Leon interpretat cu multă pricepere de Ovidiu Niculescu), cu un pic de şmecherie românească care înlătură concurenţa franţuzească, cu o jumătate de happy-end (e totuşi România, toate victoriile sunt relative). Adică un film la care să te simţi bine şi să te gândeşti că ar fi momentul să îndrăznim cu toţii mai mult. Căci, iată, se poate chiar pe plaiuri mioritice. Restul e tăcere.