marți, 22 aprilie 2008

Persepolis

Nu am crezut că un desen animat în alb şi negru poate să cuprindă atâtea emoţii. Mă voi referi şi eu la „Persepolis” în alb şi negru.

Alb. „Persepolis” este în primul rând o poveste cât se poate de personală a unei femei independente. Că este vorba de o femeie, Marjane Satrapi, care se naşte în Iran, şi trăieşte drama acestei ţări este doar fundalul acestei poveşti. Marjane Satrapi ştie să spună intim, cald şi direct povestea sa. Probabil cele mai frumoase momente sunt acelea în care Marjane este cu bunica sa, cea care îşi pune iasomie în sân pentru a mirosi frumos, şi de la care eroina învaţă să se respecte pe sine înseşi ca individ şi ca femeie. Însă, feminismul lui Marjane nu este acela al feminismului occidental, lozincă a egalităţilor, este doar expresia unui parcurs în a se descoperi pe sine însăşi, şi a învăţa, alături de aceste personaj cheie care este bunica, să se exprime pe sine însăşi. Personajele masculine sunt puternice, tatăl mereu protector, unchiul model de militant. Pe fundal un Iran în care este greu să trăieşti dar care rămâne patria la care tânjeşte.
Apoi este modul în care această poveste se transpune pe ecran. Un desen animat inspirat de comics-urile de bună calitate în maniera franţuzească (să ne amintim de Pif), într-un alb şi negru care nu ne lasă să ne abatem cu ceva de la esenţial, naraţiune pură cu imagini.

Negru. Filmul, din păcate, derapează uneori în momente de discursuri teziste despre Iran şi politică, drepturile omului, cu alunecări stângiste, care sunt totuşi salvate de scena cu accente ironice în care eroina se întâlneşte în vis cu Dumnezeu şi Marx. Deşi Dumnezeu este omniprezent nu aflăm mare lucru despre religia din Iran şi nici despre opţiunea lui Marjane în această privinţă. Este un aspect peste care autoarea păstrează tăcerea şi în tonul intim general al poveştii această reţinere crează un disconfort. Marjane pare să aibă un Dumnezeu personal şi probabil încă doreşte să fie noul profet al acestuia aşa cum cu naivitate declara la vârsta copilăriei.

Trecând însă peste aceste scăpări ale filmului, rămânînd atenţi doar la experienţele atât de persoanale ale autoarei, un film deosebit, un spectacol fascinant pentru orice spectator, şi, probabil, cu un plus de ataşament pentru spectatoare. Păcat că atunci când am văzut filmul, l-am văzut într-o sala în care am numărat cu mine cu tot şapte spectatori.

duminică, 13 aprilie 2008

Horton sau cum sa mai fim copii

Vă mai amintiţi cum eram copii şi ne retrăgeam în colţul nostru unde cu mai multe sau mai puţine jucării (după norocul fiecăruia) funcţiona o lume aparte numai a noastră. Despre aceasta povesteşte Dr. Seuss (alias Theodore Geisel) în nuvela sa „Dr. Seuss Horton hears a Who!” (Horton a auzit un „Cine” de Doctor Seuss). Astfel că elefănţelul Horton este pretextul pentru cei mari de a deveni copii reînvăţînd cum să ne jucăm iar pentru cei mici o poveste despre o lume în care se regăseşte copilăria fiecăruia. Într-o lume care seamănă pe alocuri cu cea reală, elefănţelul Horton găseşte o firmitură purtată de vând pe care există o altă lume, microscopică. Iar Horton se hotărăşte să-i poarte de grijă. Prilej pentru o aventură, pentru că evident pericole sunt peste tot pentru microscopica lume. Realizatorii au fost atenţi la textul original (sunt folosite chiar versurile din carte), motivele educative sunt bine subliniate, totul cu o animaţie excelentă (în spatele acesteia se află producătorul Blue Sky realizatorul lui Ice Age). Un spectacol agreabil, presărat cu umor, iar vocea lui Jim Carrey se potriveşte excentricului elefănţel. Cei obişnuiţi cu producţiile de gen din ultima vreme care se adresează mai mult adulţilor, trebuie să ştie că „Horton” revine la tradiţia care spune că un film de desene animate este un spectacol în primul rând pentru copii. Aşa că dacă o să observaţi că autorii au depus strădanii un pic prea evidente de a transforma o poveste de 10 minute într-un film de 80, nu fiţi foarte critici, pentru că cei mici se vor bucura oricum de aventurile elefenţelului şi prietenilor lui. (Horton/DR. SEUSS' HORTON HEARS A WHO! Fox/A Blue Sky Studios production Regie: Jimmy Hayward, Steve Martino, voce Horton: Jim Carrey)

duminică, 6 aprilie 2008

Jaful din Baker Street

Baker Street nu poate decât să vă ducă cu gândul la o poveste poliţistă, decând miticul Sherlock Holmes a binevoit să-şi fixeze imaginara reşedinţă în această stradă. Şi totuşi e ceva mai mult decât atât. Deşi şi poliţiştii sunt prezenţi, cum altfel, e totuşi vorba de un jaf la o bancă londoneză, aceştia nu sunt decât un element într-o lume foarte colorată care este Londra anilor 70. Cu lorzi perverşi, cu militanţi idealişti care fac trafic de droguri, printese dezmatate, cu producători de filme porno, cu poliţişti cinstiţi, cu poliţişti corupti, cu un pic de servicii secrete, cu un pic de morgă ce dă bine unui „Sir”, o lume în care micii escroci care sunt autorii jafului fac figură de oameni normali, şi simpatizăm imediat cu ei. Jason Statham renunţă la rolurile de super erou, revine la ceea ce ştie să facă bine, să fie un londonez nu tocmai onest dar simpatic şi asta dă un plus de credibilitat acestui tablou unic. (The Bank JobRegie: Roger Donaldson.Cu: Jason Statham, Saffron Burrows, Stephen Campbell Moore, Daniel Mays, James Faulkner.)

Puncte de vedere/Vantage point

Sunt unii care după ce văd Rashomon şi Kagemusha simt că le curge prin artere fluid inspiraţiei divine şi se pun să facă film. Cam aşa şi cu Pete Travis care doreşte să ne surprindă cu inteligenţa sa făcînd Vantage Point (tradus la noi „Fiecare vede altceva”). Însă ca să faci un film mare bazat pe nişte tehnici narative extrem de pretenţioase îţi trebuie un pic de muc şi sfârc cum se exprima cineva pentru că altfel nu reuşeşti să depăşeşti impresia de ridicol. De când Kurosawa a făcut Rashomon toată lumea a priceput că povestea cinematografică se identifică cu subiectivitatea umană, iar această temă a fost exploatată în cele mai diferite feluri. Astfel că a face un film despre asasinarea unui preşedinte amercican văzută din opt puncte de vedere nu e deloc original. Când afli că de fapt a fost asasinată dublura te întrebi dacă nu cumva ai greşit sala, şi de fapt e vorba de o parodie. În rest toţi sunt salvaţi până la sfărşit, mai puţin nervii spectatorilor plictisiţi să vadă de opt ori aceeaşi poveste. (Regie: Pete Travis. Cu: Dennis Quaid, Matthew Fox, Forest Whitaker, Bruce McGill, Edgar Ramirez.)

10000 BC

Zău dacă nu mi-a plăcut! Vrăjitoarea tribului cade în transă când trebuie. Sălbaticii dansează aşa cum ştim din filmele cu Tarzan de la 1900. Ea e frumoasă şi cu ochi albaştri. El e viteaz. Fiarele sunt cât se poate de preistorice. Sălbaticii sunt cât se poate de negri. Dar şeful este alb. Băieţii răi au chipuri cât se poate de semitice. Totul făcut cât se poate pe calculator. Actorii sunt cât se poate de anodini. (altfel costau prea mult şi nu mai era buget pentru calculator). Nu-i nimic, partea a doua e va face fără actori, tehnica evoluează. Şi despre film? Care film? ( 10,000 BC Regie: Roland Emmerich.Cu: Steven Strait, Camilla Belle, Cliff Curtis, Joel Virgel, Affif Ben Badra.)

Nimic despre porno

Badea Ion e cătrănit că Safta l-a lăsat şi s-a dus cu tot cu plod la unchiul Gheorghe în ogradă. Că unchiul Ghoerghe e fruntea satului, are casă din aia mare cocoţată pe deal şi vite multe şi cornute. Şi e săritor şi bun la suflet cum altul nu-i. Dar povestea nu e despre Gheorghe, ci despre Ion. Ion era el cătrănit nici boii nu prea îi mergeau că de altfel nici el nu prea se omora el cu firea nici la arat nici la semănat. Şi cum sta el cu băieţii la crâşma satului se tot gândea cum să facă el şi el un ban (se pare că pe acolo nu se obişnuia să pleci la ciordeală prin alte zări ca să te scoţi). Şi cum satul era plin de dezmăţate (unde le-or fi bărbaţii nu ştiu, poate că tot la cules de căpşuni?) se puse pe făcut un film din ălă cu prostele în căpiţă şi altele de care nu vreau să pomenesc că mă pune iar părintele să dau mătănii de nu mai ştiu să le număr. Ceva mai târziu am aflat că nici popa nu e uşă de biserică şi că nici nu se ţine cu vreo preoteasă mândră şi bălaie, ci tot cu băieţii. La sfârşit toată lumea e bine, badea Ion a făcut filmul, toţi bîieţii de la crâşmă şi-au cumpărat maşină mică şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Înlocuiţi voi locul poveştii cu undeva în America, puneţi un pic de Jeff Bridges, şi aflaţi cum vine treaba cu filmul Moguls tradus pentru dumneavoastră în speranţa că spectatorul va da buzna în cinematograf “Rătăciţi în … porno”.( Regie: Michael Traeger.Cu: Jeff Bridges, Tim Blake Nelson, Joe Pantoliano, William Fichtner, Lauren Graham.)