duminică, 29 iunie 2008

Caligula


Caligula, Anthony A. Barrett, All, Bucuresti,2008.

Anthony A. Barrett este profesor de istorie si arheologie romana la University of British Columbia din Vancouver.

Cu echidistanta si metodic se incearca sa se distinga ce este mit si realitate in istoria acestui personaj controversat al istoriei, a carui imagine genarala este aceea a cruzimii dezlantuite, o imagine atat de negativa incat doar si mai faimosul Nero o intrece.

Istoricul nu poate sa nu remarce ca la scara istoriei domnia lui Caligula in fruntea Imperiului Roman a fost scurta 37-41 d. C. si ca informatiile sunt neconcludente.

Imaginea sa extrem de ingrosata fata de importanta reala a domniei sale este data de contextul extrem de particula: este primul imparata roman care sfarseste asasinat.

Astfel ca urmasii sai au avut un dublu scop in construirea imaginii acestui imparat: sa justifice asasinatul dar in acelasi timp sa nu afecteze ideea imperiala.

Astfel ca intreaga propaganda imperiala s-a straduit sa construiasca o imagine cat mai negativa acestui imparat pentru a arata ca nemultumirile supusilor nu provin din sistemul imeprial (sistemul imperial a facut de fapt posibile excesele lui Caligula) ci sunt doar expresia unui imparat bolnav mintal.

Se poate spune: Caligula a fost produsul unui sistem de putere, nici mai bun nici mai rau decat alti imparati, poate suficient de nedibaci in a-si conserva domnia.

Totusi nu putem sa nu remarcam anecdota retinuta de istorie cu Domitius Afer care acuzat de imparatul Caligula in Senat si-a construit apararea laudand calitatatea discursului acuzator al imparatului. O astfel de pervertire a constiintei si ratiunii este tipica unui regim de teroare, si oricate circumstante si explicatii vom gasi actiunilor lui Caligula, probabil contemporanii au avut destule motive sa se planga de acesta.

Drillbit Taylor


Drillbit Taylor, SUA, 2008.Regie: Steven Brill.Cu: Nate Hartley, Troy Gentile, Ian Roberts, Owen Wilson, Casey Boersma.

Cum elevii au intrat in vacanta, iata si un film de sezon, de vacanta. Nu va asteptati la vreun mesaj deosebit, prietenie, fii tu insuti etc, transmis prin trei eroi liceeni care au probleme cu durii liceului.Fiind un film de vacanta trimiteti-va si simtul critic in vacanta, pentru ca altfel nu veti reusi deloc sa gustati glumitele usurele ale lui Owen Wilson. Si cam atat.

Fantomele lui Goya


Fantomele lui Goya/Goya's Ghosts SUA-Spania, 2006. Regie: Milos Forman.Cu: Javier Bardem, Natalie Portman, Stellan Skarsgard, Randy Quaid, Blanca Portillo.

Desi titlul si poate si primele secvente va vor face sa credeti ca este un film despre pictorul Francisco Goya, proiectul la care s-a angajat prin acest film Milos Forman este unul mult mai ambitios. Filmul este in primul rand un film despre fantomele lui Goya.

Filmul debuteaza cu cateva secvente in care pictorul Francisco Goya evolueaza la curtea regala spaniola, din pozitia privilegiata de pictor al curtii, secvente care ne amintesc oarecum de fina impertinenta a unui Amadeus constient de superioritatea geniului sau. la fel si Goya isi permite sa fie crud cu membrii familiei regale in portretele pe care le face ingrosindu-le imperfectiunea, bucurandu-se insa de toleranta monarhilor.

Insa povestea nu va fi a lui Goya ci a lui Ines (Natalie Portman) , o tanara care ii serveste ca model lui Goya, care cade prada atotputernicei Inchizitii, si fratele Lorenzo (Javier Bardem) memebru al Sfantului Oficiu. Si mai ales este ilustrarea unei istorii agitate pe fundalul careia se misca acesti eroi, o Spanie sfasiata de fundamentalismul Inchizietiei, dar si de excesele filosofie libertatii aduse de baionetele soldatilor lui Napoleon, intre tentatia modernitatii sidorinta de libertate nationala.

Este acea lume pe care Goya a descris-o in Capricii cu subtitlul Somnul ratiunii naste monstri.

Si istoria dovedeste ca a luat o pauza de la ratiune. Fundamentalismele se confrunta trasnformand fie si cea mai nobila idee in instrument al josniciei umane. Deoparte excesele bisericii in numele unei credinte prost intelese, de cealalta filosofia drepturilor trasnformate in lozinca vulgara pentru mobilizarea unor mase dezlantuite si interese murdate.

A supravietui in aceasta lume inseamna fie tradarea constiintei de catre individ, fie tradarea individului de catre constiinta (nebunia). Destinele sunt strivite de aceasta istorie careia i-a pierit ratiunea.

Rolul artistului nu este deloc unul activ, el nu poate decat sa descrie ceea ce vede cu sensibilitatea sa. Actiunile lui Goya chiar pline de cele mai bune intentii nu conduc decat la esecuri.

Totusi filmul nu reuseste sa fie o capodopera a lui Forman. Actiunea este rupta prin mari distante in timp si nu reuseste sa-si gasesca continuitatea. Faptul ca filmul este jucat in engleza si nu spaniola (dar figurantii vorbesc spaniola) da o nota falsa, mai ales cu cat Bardem, in ciuda eforturilor nu poate fi la fel de expresiv in engleza ca in limba materna, mai ales acolo unde dialogul este esential.

Pe ansamblu filmul insa nelinisteste, indeamna la meditatie fata de individul raportat la istorie, mai ales in lumea actuala in care fundamentalismele ne asalteaza din toate partile.



Hulk

Incredibilul Hulk/The Incredible Hulk, SUA, 2008. Regie: Louis Leterrier. Cu: Edward Norton, Liv Tyler, Tim Roth, William Hurt.

Inca un film cu supereroi. Oare cand se va plictisi publicul de astfel de productii?

Totusi Hulk beneficiaza de doua plusuri fata de productiile obisnuite ale genului.

Filmul incepe bine in peisajul favelelor braziliene in genul acelor filme de actiune nelinistitoare din seria Identitatea lui Bourne. Din nefericire acest inceput bun nu este continuat si filmul se indreapta previzibil spre un final din acela stupid de asa zisa superactiune in care CGI inlocuieste actori, decor, regizor etc.

Un alt aspect pozitiv al filmului este acela ca producatorii au reusit sa-si asigure participarea unui actor de prima mana pentru a-l intruchipa pe Hulk. Edward Norton este un actor care poate juca cu pasiune si plin de semnificatii chiar si rolul servitorului care duce paharul cu apa regelui. Astfel ca avem un Hulk credibil (bineinteles ma refer Hulk atunci cand nu este doar un efect CGI).

Una peste alta un alt film cu supereroi, la care daca va cara copilul, sau vreun amic veti putea rezista pina la sfarsit fara un atac de apoplexie din motive de stupiditate a filmului.

sâmbătă, 21 iunie 2008

Arheologia terorii


Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ed. a III-a, Curtea Veche, Bucureşti, 2008


Probabil că cel mai bine comunismul românesc poate fi descris de o butadă reluată de mai multe ori în cartea sa de Vladimir Tismăneanu, butadă rostită în 1946, ce vine de la un important personaj al comunismului românesc, Belu Zilber, care ulterior a fost şi el epurat din partid : „Socialismul în România va purta pecetea geniilor combinate ale lui Iosif Visarionovici Stalin şi Ion Luca Caragiale.”


Autorul în efortul său de a descoperi specificul regimului comunist din România insistă asupra acestei butade ca fiind poate cea mai reuşită descriere.


Arheologia terorii este o carte scrisă înainte de 1990 când comunismul se afla la putere în România. Acest fapt constituie şi un avantaj dar şi un minus pentru carte.


Ca minus, nu trebuie uitat că la momentul respectiv, anii 80, sursele de documentare asupra istoriei comunismului erau ca şi inexistente, iar regimul comunist o realitate palpabilă, şi de majoritatea populaţiei detestată, astfel că uneori, argumentaţia ştiinţifică este înlocuită de epitetul acuzator.


Contemporaneitate cu regimul comunist este însă şi un mare avantaj pentru carte. Este o istorie vie, care răspundea unei nevoi de raţionalizare a percepţiei unui regim care pentru cei mai mulţi români era sesizat ca un fenomen iraţional, aproape ca o catastrofă naturală. Nici o carte, orcât de savantă şi bine documnetată scrisă astăzi nu va putea să regăsească incisivitatea acestor eseuri scrise în anii 80 de către Vladimir Tismăneanu.


Este o istorie vie şi datorită angajamentului lui Vladimir Tismăneanu pentru acel tip de istorie ca rezultat al voinţei oamenilor, care se constituie din biografii ale unor personaje care au acţionat conştient pentru a construi şi susţine un regim politic care nu a adus decât suferinţă poporului român. O istorie construită doar pe marile forţe impersonale ale istoriei, ar fi mult prea aseptică pentru a putea descrie ce a însemnat în fapt regimul comunist în România. Astzfel că, deşi Tismăneanu nu ignoră deloc aceste elemente de istorie lungă, autorul dă prioritate unei istorii văzurtă ca dramă şi confruntare între personaje care au acţionat conştient şi i-au asumat (sau nu) răspunderea acţiunilor lor.


În fine, pentru cititorul de astăzi deosebit de interesantă, prilej de meditaţie asupra realităţii schimbării ce a survenit după ceea ce convenţional numim revoluţia din decembrie 1989, este capitolul asupra pregătirii venirii la puterea lui Nicu ceauşescu (fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu). În aescta descoperim o serie de nume interesante în gruparea care se pregătea să vină la putere alături de Nicu Ceauşescu. Constantin Boştină, Ion Sasu, Tudor Mohora, Octav Cozmâncă sunt nume binecunoscute după 1990.


În concluzie o carte obligatorie pentru cei care vor să descifreze universul regimului comunist în România.





Supereroi



Comedie cu supereroi/Superhero Movie Regie: Craig Mazin.
Cu: Drake Bell, Sara Paxton, Christopher McDonald, Leslie Nielsen, Kevin Hart.

Succesul seriei Scary Movie a făcut ca, în mod inevitabil, unii din participanţii la acel proiect să încerce filme în acelaşi registru cu speranţa unui succes asemănător. Din nefericire lucrurile nu prea au ieşit aşa, publicul fiind pus în faţa unor "chifle" din care cităm pe cea mai recentă "Meet the Spartans".

Craig Mazin, regizor dar şi scenarist al "Comediei cu supereroi", fost scenarist şi la Scary Movie", dovedeşte că este unul dintre epigonii acestui stil care şi-a însuşit temeinic lecţia, şi astfel avem un film care poate sta fără jenă alături de succesele iniţiale ale celebrei serii.

Avem acelaşi umor vivace, ştiinţa de a se întâmpla ceva în fiecare scenă, iar ceea ce se întâmplă este întotdeauna cu totul altceva decât te-ai fi putut aştepta. Filmele cu cu supereroi care au invadat ecranele în ultima perioadă, în principal seriile "Spiderman" şi "X Man" sunt subiect de satiră burlească.

Fără să facă exces de subtilitate a umorului, un film la care se râde garantat.

joi, 19 iunie 2008

Viva



Viva, Regie:Anna Biller, cu: Anna Biller, Bridget Brno, Jared Sanford
Cum sala Elvila Popescu ne oferă ocazia să vedem o selecţie din filmele partcipante la TIFF 2008 am profitat de ocazie să văd o producţie cel puţin intrigantă: Viva.
Povestea este despre un cuplu model al începutului de ani 70 din Los Angeles, unde soţia, cam neglijată de un soţ mult prea ocupat de afecrile sale, experimentează lumea revoluţiei sexuale care cuprinsese America din a doua parte a nilor 60. Din păcate filmul probabil că nu va circula în cadrul cinematografelor comerciale, povestea fiind prilejul multor scene cu nuditate, astfel că doar amatorii de festivaluri cinematografice sau fericiţii care vor prinde un DVD îl vor putea vedea. Sau cu ceva indulgenţă d ela CNC poate va trece şi în cinematografe dar cu programare la ore târzii.
Este genul defilm pe care fie îl deteşti, fie îl apreciezi pe creativitatea sa. Pentru că această poveste banală este ocazia pentru regizoare de a satiriza toate locurile comune, convenţiile, dacă vreţi, kitch-ul producţiilor erotice de sfârşit de anii 60 început de anii 70.
Veţi (re)descoperi frizurile pline de fixativ, machiajul extravagant, costumele din material sintetic.
O satiră bine construită, prin refacerea până la detaliu a unei lumi şi a convenţiilor sale. Din momentul în care accepţi regula jocului pe care îl propune autoarea (să ne jucăm de-a filmul erotic din aii 70) filmul va place. Dacă nu ...nu.

duminică, 15 iunie 2008

Insurecţia din Varşovia din 1944


Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, Ed. Rao, Bucureşti, 2008

Publicată în aceeaşi colecţie ca şi istoriile lui Antony Beevor, "Stalingrad" şi "Berlin. Căderea", cartea reţine atenţia aşteptându-te la un nivel asemănător al calităţii.

Norman Davies este în mod sigur un istoric care îndrăgeşte cauza poloneză, şi a scris această carte (de altfel extrem de voluninoasă şi în mod sigur presupunând un mare efort) cu multă pasiune.

Pe scurt, amintesc aici că în august 1944 mişcarea poloneză de rizistenţă în faţa ocupaţiei germane a declanşat în Varşovia o insurecţie împotriva ocupantului german, pe fondul apropierii ofensivei sovietice. Speranţele unei conlucrări cu sovieticii însă s-au năruit, sovieticii nu au înaintat suficient de repede pentru a se uni cu forţele insurecţiei poloneze, condiţii în care germanii au putut să o reprime şi apoi să distrugă integral Varşovia. Întârzierea sovieticilor a născut multiple acuzaţii că a fost un gest deliberat din partea acestora, care nu doreau să împartă cu vreo forţă locală conducerea Poloniei postbelice.

Pasiunea lui Norman Davies pentru cauza polonezilor nu este însoţită şi de o ştiinţă a transpunerii acestei drame în aşa fel încât să ne ataşăm ei. Autorul este foarte preocupat de a descrie diversele "trădări" ale cauzei poloneze, bineînţeles în primul rând cea a lui Stalin şi sovieticilor, dar şi a puterilor occidentale, încât povestea în sine a insurecţiei se pierde în acest discurs care adună dovezi peste dovezi ale "trădării".

Autorul se considseră a fi în primul rând un judecător al istoriei din pperspectiva sa post factum, şi rămâne prea puţin loc pentru a descrie ce au trăit în sine bărbaţii şi femeile acelui timp, ce au gândit ei atunci, fără să-i judecâm din perspectiva noastră care are avantajul unei jumătăţi de secol de decantări.

Concluzia apocaliptică precum că insurecţia din Varşovia ar fi însemnat începutul războiului rece este destul de forţată.

Un alt aspect deranjant, mai ales că vine de la un autor care evident iubeşte Polonia şi pe polonezi, este că nu transcrie integral numele peronajelor poloneze, motivând că ele sunt imposibil de reţinut şi pronunţat de către cititor. Trecând peste involuntara insultă adusă inteligenţei cititorilor săi, personajele istorice ale insurecţiei, care ar trebui să umple cartea şi să ne stârnească imaginaţia, se ascund în urma unor abrevieri anodine, fapt care nu serveşte cu nimic (ba chiar dimpotriva) dorinţei autorului de a impresiona cititorul cu eroismul polonezilor în acele momente de cumpănă.

Autorul, totuşi, rămâne cu meritul de a fi pus la dispoziţia publicului universal o monografie despre unul din momentele dramatice ale istoriei unui popor din Europa de Est, fapt mai rar întâlnit, ţinând seama de relativul dezinteres al istoricilor pentru această zonă a Europei. În plus autorul face mai mult decât să descrie insurecţia din Varşovia din 1944 ci şi urmăreşte destinele, foarte sugestive din perspectiva ulterioară, a principalilor participanţi.

duminică, 8 iunie 2008

Indiana Jones



Indiana Jones si Regatul craniului de cristal/Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull, regia Steven Spielberg, cu Harrison Ford, Cate Blanchett s.a.
Indiana Jones a imbatranit cu 19 ani. Cam atat a trecut de la ultima serie Indiana Jones. Din nefericire nu numai tamplele lui Harrison Ford sunt mai argintii sub palaria inconfundabila, dar si ideile creatorilor s-au imputinat pe masura.
Autorii (Spielberg, Lucas &Co) s-au folosit de o poveste inspirata parca din cartile lui Daniken cu extraterestri care au civilizat rasa umana. Ca povestea nu este deloc credibila, si dupa atatea Coduri ale lui Da Vinci, cam obosita, nu e chiar un pacat, nici seriile anterioare nu straluceau la acest capitol. Partea neplacuta este aceea ca actiunea treneaza, rasturnarile de situatie de la o secventa la alta caracteristice seriilor anterioare lipsesc, prin film apare si o fosta iubita a lui Indiana ba chiar si un mostenitor (probabil vor urma si Indiana 5 si 6 cu mostenitorul) aparitii care sparg ritmul si pe de alta parte nici nu sunt exploatate ca teme ce ar da ceva substanta personajului decat superficial. Dialogurile curg lung in ghicitori complexe pe care cred ca nimeni nu le urmareste.
Sigur cateodata ne amintim de ce poate Lucas&Spielberg, vezi scena de lupte cu adversarii sovietici din jungla, calchiata dupa cea din Star Wars III. De altfel referintile si autoreferintele precum cele la stilul Bond sau James Dean sunt usor de identificat. Cate Blanchett in rolul de agenta sovietica ar fi fost o partenera Bond excelenta intr-un film de anii 60.
Dar in final, daca nu esti fan al lui Indiana Jones, nu intelegi deloc ce este in plus fata de alte filme de aventuri care abunda pe ecrane.

Napoleon III cel neiubit


Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, Humanitas, Bucuresti, 2008


Lucian Boia ramane in primul rand un pasionat al istoriei istoriilor. Cunoscut pentru explorarile sale in istoria imaginarului si mentalitatilor, starnind senzatie cu "Istorie si mit in constiinta romaneasca", abordeaza acum o tema care i se potriveste ca o manusa, si anume pe Napoleon al III-lea imparatul Frantei.


Napoleon al III-a este in primul rand un personaj de controversa istorica majora. Aflam, tot de la Lucian Boia, ca nici pina astazi imaginea sa in istoriografia francaza "oficiala" nu este clarificata.


Un astfel de subiect incita pe un autor ca Lucian Boia care scrie mai putin o biografie a imparatului, si mai mult un studiu al acestei controverse istoriografice. Caci in functie de distanta in timp, de abordarile politice ale unui moment sau altul, istoria lui Napoleon al III-lea s-a scris in cele mai divese tonuri, de la detractare absoluta, un politician lipsit de scrupule care a condus Franta la momentul unei catastrofe - infrangerea in fata germanilor la Sedan, pana la adulatie, e drept mai rara, a unui vizionar care a luat-o inaintea timpului sau. Aceasta istorie a istoriilor despre Napoleon al III-lea constituie substanta cartii lui Lucian Boia, si partea cea mai pasionanta.


O alta contributie intresanta a lui Lucian Boia, si de o originalitate de necontestat, este raportul dintre crearea Statului Roman, cu momentul sau culminant 24 ianuarie 1859, si politica lui Napoleon al III-lea. Astfel crearea Statului Roman este analizata din perspectiva de proiect al lui Napoleon al III -lea, si mai ales plecand de la constatarea ca acest proiect a fost ,poate, unicul care se apropie de o reusita integrala a controversatului imparat. In consecinta, daca Napoleon al III-lea este un personaj care si-a "castigat" o posteritate indoielnica la el acasa, in mod explicabil, dar intrigant fata de ciudateniile istoriei, se bucura de admiratia constanta in randul unui popor indepartat, a romanilor.

duminică, 1 iunie 2008

Razboiul civil din Spania

Antony Beevor este un autor binecunoscut publicului românesc datorită traducerilor a două din cărţile sale şi anume „Stalingrad” şi „Berlin – căderea 1945”.

Este genul de autor de carte de istorie care a reuşit să abordeze acest gen, din ce în ce mai puţin gustat, cu un succes de public greu de egalat fără să facă compromisuri faţă de calitatea ştiinţifică a lucrărilor sale.

Probabil, una din explicaţiile acestui succes, este şi concepţia sa despre istorie. Istoria este în primul rând o creaţie a omului, un rezultat al deciziei indivizilor, care acţionează fiecare la nivelul său, şi Beevor nu ignoră pe nimeni de la cei mai potenţi conducători până la decizia indivudului obişnuit. Astfel că istoria apare ca o dramă în care se confruntă voinţe şi caractere, iar o astfel de prezentare a istoriei nu poate fi decât pasionantă atunci cînd întâlneşte şi un talent scriitoricesc cum este cel al lui Antony Beevor.

Nu trebuie însă să se înţeleagă că se face rabat la calitatea ştiinţifică. Deşi analiza istorică se face într-o serie de planuri care conerg spre acest dramatism nicmic nu este inventat. Analiza riguroasă a cadrului istoric, a ceea ce numim elemente de istorie lungă, nu lipseşte.

În ce priveşte evenimentul asupra căruia se apleacă cercetarea nu trebuie uitat că el este, mai ales pentru un cititor din România, un domeniu aproape necunoscut. Războiul civil din Spania în perioada comunistă era invocat dar exclusiv la un nivel de generalităţi propagandistice. Un alt mod de a lua contact cu evenimentul era literatura (în primul rând Hemingway) de unde o imagine romantică. Dar nici o monografie serioasă nu a fost disponibilă.

Cea mai importantă observaţie a lui Beevor este că Războiul civil din Spania este un caz puţin obişnuit pentru istoriografie, în care istoria acestui război, spre deosebire de ceea ce se întâmplă deobicei, a fost scrisă de către învinşi. Acest lucru a fost posibil în condiţiile particulare în care, dreapta condusă de Franco, deşi victoriaoasă în războiul civil, pe plan internaţional, prin asocierea sa cu tabăra puterilor Axei, a cunoscut o respingere mediatică.


Astfel avem o istorie a Războiului civil din Spania văzută ca o înfruntare în care republicanii apar ca nişte eroi romantici care numai datorită unui context istoric inexorabil i-a făcut să piardă. Astfel pentru înfrângere sunt vinovaţi întotdeauna alţii, în primul rând puterile Axei (Franco este doar o marionetă a unei intervenţii fasciste cu mijloace materiale şi umane covârşitoare), apoi puterile vestice care în miopia lor nu au făcut nimic împotriva acestei intervenţii, şi poate, în unele lucrări mai „curajoase”, trădarea lui Stalin care nu ar fi fost până la urmă un internaţionalist adevărat.


Beevor demontează toate aceste mituri, fără a cruţa nici miturile fondatoare ale franschismului (salvarea Spaniei de comunism, Franco investit cu voinţa unei Spanii profund catolice).


Astfel, diferenţa marcantă între tabăra dreptei conservatoare şi republicani a fost în primul rând priceperea lui Franco de a se impune ca un lider necontestat şi suficienta inteligenţă politică pe termen lung a celorlalţi lideri de dreapta de a se ralia în jurul lui Franco, fără defecţiuni majore. Beevor urmăreşte evoluţia lui Franco care dintr-un general respectat şi cunoscut, dar fără a se bucura de charismă şi vreo recunoaştere specială, care la data insurecţiei armatei împotriva republicii poate fi privit cel mult ca un prim între egali între ceilalţi generali insurgenţi, devine într-un termen foarte scurt un dictator autoritar şi necontestat. Astfel a fost asigurată, o unitate de comandă politică şi militară, care a asigurat victoria. De cealaltă parte, Spania republicană, a fost susţinută mai ales de acea Spanie a autonomiilor şi regionalismelor, în mod inevitabil supusă unor forţe centrifuge, şi chiar conflictelor interne. Nici chiar atunci când consilierii societici şi antenele NKVD-ului au încercat să impună supremaţia partidului comunist nu se poate vorbi de aceeaşi unitate de comandă politică şi militară ca în cazul dreptei.

Pe plan militar, departe de a fi un război romantic care să valorizeze acţiunea indivisuală, războiul civil din Spania a fost un imens carnagiu purtat după toate regulile războilui tipic primului război mondial cu atacuri în masă şi în linie care au condus la pierederi de vieţi omeneşti foarte mari proporţio0nal la numărul de combatanţi. Dacă unele inovaţii în purtarea războiului s-au făcut simţite acestea s-au văzut doar în tabăra franchistă care a experimentat străpungerile de front bazate pe concentrări punctuale însoţite de cooperare cu atacurile aeriene şi a utilizat tactici specifice guerillei pe care le stăpâneau trupele aduse din Marocul spaniol. De cealaltă parte generalii republicani au acţionat cu o lipsă de ingeniozitate militară flagrantă, irosind toate resursele republicanilor în atacuri în linie soldate cu pierederi de oameni şi material imense dar cu câştiguri tactice şi strategice minore sau chiar inexistente. Ca notă, Republica nu s-a aflat într-o totală inferioritate ca dotare militară aşa cum în general s-a vehiculat, de exemplu a fost superioară ca dotare la capitolul blindate, însă acestea au fost atît de neinspirat folosite încât acest avantaj a fost anulat.

Pe ansamblu, deşi sprijinul extern nu este un factor de neglijat, cauzele rezultatului războiului civil, cu victoria dreptei conduse de Franco, trebuie căutate în primul rând în plan intern.

Iubire cu gust de afine

Placinta cu afine poarte fi un bun motiv pentru a face un film despre iubire. Fie şi o plăcintă cu afine şi îngheţată.
Filmul lui Wong Kar Wai poate fi descris excat în aceşti termeni, o prăjitură bună inundată de o îngheţată rece şi puţin comestibilă.
Iubire cu gust de afine este o poveste despre şi de dragoste picturală şi intimă. Este un In te mood of love, cel mai mare succes al regizorului, de această dată povestea petrecîndu-se în America, şi pentru a fi o poveste americană cu un inevitabil happy-end. Imaginea este probabil cel mai bun lucru din film aceeaşi atenţie la cel mai delicat gest, la cea mai măruntă expresie. Darius Khondji directorul de imagine trebuie să primească o menţiune specială. Lucrurile bune se opresc însă aici.
Povestea se derulează până la urmă banal într-o serie de secvenţe cu alte poveşti la care eroina asistă într-un aşa zis parcurs iniţiatic de la o iubire trădată la o nouă poveste de dragoste. Poveştile însă sunt atât de diverse încât nu reuşesc să transmită nimic în plus firului naratic principal aşa încât asistăm mai mult la trei filme de scurt metraj care au fost cumva lipite în unul singur ca să dea un film întreg.
În film sunt câţiva actori de primă mână dar care nu par să intre în pielea personajelor. Jude Law în rolul lui Jeremy un barman al unei mici cafenele new-yorkeze are o prezenţă mult prea puternică pentru a fi doar un îndrăgostit care a renunţat la orice vis doar pentru a aştepta să se întoarcă marea dragoste, sau, de ce nu, să apară o nouă dragoste.
Această nouă dragoste apare în persoana lui Elizabeth, interpretată de Norah Jones, şi se declară spectatorului în scena sărutului în care Jeremy culege cele căteva fire de îngheţată de pe buzele lui Elizabeth adormită după o zi cu prea multe emoţii. Prilej pentru o scenă picturală în stilul Wong Kar Wai. Cu o singură notă, camera atentă la detalii ar trebui să aibă suportul actorului pentru a avea ce detalii să surprindă. Din păcate Norah Jones e departe de un joc atât de expresiv. În film apare de mai multe ori în postura de chelneriţă şi nu poţi să nu remarci că o figurantă pentru acelaşi rol ar umple mai bine scenele respective. În film este şi Natalie Portman în rolul unei jucătoare de poker înrâite. Din păcate pentru film, actriţa nu poate fi atât de malefică cât ar trebui, astfel că şi presupusa tensiune dintre blajina Elizabeth şi sufletul scufundad în neîncrederea viscerală a jucătoarei de poker se diluează.
Astfel că primul film al lui Kar Wai Wong realizat în limba engleză nu reprezintă şi o realizarea de primă mână. (Iubire cu gust de afine/My blueberry nights, 2007, Regie: Kar Wai Wong. Cu: Jude Law, Norah Jones, Chad R. Davis, Katya Blumenberg, John Malloy.)