duminică, 27 iulie 2008

De cealalta parte



De cealalta parte/Auf der anderen Seite, 2007, Regia: Fatih Akin, cu Tuncel Kurtiz, Baki Davrak,Nursel Kose,Nurgul Yesilcay, Hanna Schygulla
Rareori veti putea vedea un film cu persoanje mai atasante decat acest film al lui Fatih Akin.
Filmul dezvolta povestile paralele ale sase personaje (patru turci, doi germani), povesti care se intersecteaza, dar singur spectatorul va fi cel constient de acest lucru, personajele avand doar o cunoastere partiala a intregului.
Regizorul, de origine turc, dar traind in Germania, se misca cu dibacie in acest context cultural divers, povestea filmului mutandu-se cu usurinta intre Germania si Turcia.
Povestea nu rezerva nici o surpriza spectatorului. Regizorul alege sa previna spectatorul asupra soartei personajelor prin subtitluri inserate in film.
Filmul incepe undeva in nordul Turciei la tarmul Marii Negre si se va termina tot acolo.
Ali (Tuncel Kurtiz) este un batran turc stabilit in Germania care traieste impreuna cu fiul sau Nejat (Baki Davrak) fiu care, datorita si eforturilor de-o viata ale tatalui sau pentru a-i asigura educatia, a reusit sa-si gaseasca un loc bun in societate - este profesor la universitate. Ali viziteaza intr-o zi un bordel unde intalnind o femeie din Turcia - Yeter (Nursel Kose) ii propune acesteia sa-i devina amanta asigurandu-i veniturile pe care le-ar fi castigat din prostitutie. Yeter, amenintata de doi fundamentalisti musulmani, gaseste targul acceptabil si da curs acestei invitatii. Intr-o cearta, accidental, Yeter moare, si de aici curge intriga povestilor, in mare parte a paralele ale lui Ali si Nejat precum si ale lui Ayten (Nurgul Yesilcay) fiica lui Yeter - militantrevolutionara in permanent conflict cu guvernul, Lotte - o tanara germana din clasa de mijloc, prietena lui Ayten si Susanne (Hanna Schygulla) - mama lui Lotte, nemultumita de prietenia fiicei sale cu rebela Ayten. Povesti cu final dramatic pentru unele personaje.
Aceasta intriga, demna poate de o telenovela, este poate mai putin importanta decat persoanjele in sine. Personaje pe care nu ai cum sa nu le iubesti. Ali este conform standardelor morale un batran vicios, dar cata caldura in acest personaj. Susanne pare doar o nemtoica prinsa in stereotipurile burgheze ale unei familii cu o viata confortabila in Germania, dar descoperi un personaj demn de tragedia antica gata sa duca la capat un drum inceput de fiica ei.
Toate personajele accepta viata asa cum este, actioneaza fara nici un fel de de probleme de morala, stiind, sau invatand pe parcurul filmului, ca ordinea lucrului lasata de Dumnezeu nu poate fi schimbata, ca viata nu este decat o margine de Rai, pe care nu este bine sa o tulburam cu pasiunile noastre marunte. Daca exista vreun motiv pentru care sa ne certam cu Dumnezeu (si in film este un minunat dialog intre Nejat si Susanne, care ofera cheia filmului) sunt doar cei foarte apropiati noua, copiii, parintii, persoanele pe care le iubim. Nimeni nu este bun, nimeni nu este rau, nici chiar autoritatile turce, demonizate oarecum pe parcursul filmului, care in final actioneaza intelegator. Astfel ca finalul este cel al iertarii, Susanne iarta pe Ayten, Nejat iarta pe tatal sau, prilej pentru o secventa antologica cu Nejat pe malul marii, care ni se infatiseaza ca parabola a unui infinit al pacii omului cu sine insusi, cu ceilalti si cu Dumnezeu.
Un film cu o multime de premii la marile festivaluri, premii pe care le merita fara indoiala, si care ca toate filmele de arta, circula la noi in putine copii, asa ca nu scapati ocazia de a-l prinde in putinele sali de cinema in care este programat.

marți, 15 iulie 2008

Funny Games



Funny Games US, regie Michael Haneke, cu Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Devon Gearhart
Titlul nu are nevoie de nicio traducere. Oricum titlul nu este decat un comentariu ironic, pentru ca nimic in film nu e "funny". Dimpotriva este un thriller in adevaratul sens al cuvantului (adica fara detectivi, urmariri, si banditi fiorosi) insa mai infricosator decat cele mai singeros-vampirice povesti horror.
Pentru ca Michael Haneke (cunoscut pe la noi pentru Pianista, Ascuns) stie sa puna pe ecran o poveste care abordeaza violenta din perspectiva ei psihologica. Intr-o cinematografie care exhiba violenta prin imagini care mai de care mai infioratoare prin risipa de sange si organe dezmembrate, se uita ca in fapt violenta este resimtita in primul rand ca o stare psihica si nu una fiziologica.
Astfel ca in film scenele violente in sine (violenta spectacol) sunt putine si atunci filmate cu pudoare.
Povestea incepe cu o familie imagine a visului american care merge sa se relaxeze in casa de vacanta.
Lucrurile capata turnura dramatica cand sunt vizitati de doi tineri cu figuri angelice, magistral interpretati de Michael Pitt si Devon Gearhart, care isi prind familia victima intr-un adevarat joc in care miza este moartea tuturor celor trei membri ai familiei.
Desi nici o scena nu exceleaza prin efecte violente desfasurarea dramatica este atat de intens violenta incat devine efectiv insuportabila pentru spectator.
Intr-o lume in care violenta spectacol este supralicitata ca solutie de catarsis, regizorul ne aminteste ca violenta este reala, comuna, ba chiar de-a dreptul "domestica".
Filmul este in primul rand un experiment al violentei cinematografice care insa renunta la toate valentele violentei spectacol.
Dar ca orice film mare (sa ma abtin sa spun capodopera) poate fi citit in mai multe chei de lectura.
Povestea se durealeaza prin distrugerea elemnt cu element, demontata bucata cu bucata de catre cei doi sadici oaspeti, a mitului visului american, burghez, care in final elimina si fizic pe cei trei membri ai familiei care se afla in mijlocul actiunii. Desigur prin alte mijloace, filmul ne aminteste de un Luis Bunel in Ingerul exterminator sau Farmecul discret al burgheziei.
Intr-o alta lectura recunoastem o societate disfunctionala, atomizata, ale carei slabiciuni sunt exploatate de cei doi oaspeti spre a-si chinui victimile. Acestea se indreapta spre un sfarsit implacabil intr-o lume in care nimic nu-i poate salva.
In fine poate cea mai interesanta abordare este cea a libertatii. Jocul propus de cei doi calai familiei are ca miza moartea, dar nu in sensul ca ar exista vreo sansa de scapare, sfarsitul este implacabil, ci doar spre a alege cum se va muri. Astfel ca intr-o societate care glorifica libertatea , in fapt cei doi calai sadici, dezvaluie ca libertatea nu este decat o ipocrizie, alegerea fiind fara substanta si miza reala.
Un film care nu este deloc o distractie, dar care merita absolut a fi vazut.