marți, 15 iulie 2008

Funny Games



Funny Games US, regie Michael Haneke, cu Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Devon Gearhart
Titlul nu are nevoie de nicio traducere. Oricum titlul nu este decat un comentariu ironic, pentru ca nimic in film nu e "funny". Dimpotriva este un thriller in adevaratul sens al cuvantului (adica fara detectivi, urmariri, si banditi fiorosi) insa mai infricosator decat cele mai singeros-vampirice povesti horror.
Pentru ca Michael Haneke (cunoscut pe la noi pentru Pianista, Ascuns) stie sa puna pe ecran o poveste care abordeaza violenta din perspectiva ei psihologica. Intr-o cinematografie care exhiba violenta prin imagini care mai de care mai infioratoare prin risipa de sange si organe dezmembrate, se uita ca in fapt violenta este resimtita in primul rand ca o stare psihica si nu una fiziologica.
Astfel ca in film scenele violente in sine (violenta spectacol) sunt putine si atunci filmate cu pudoare.
Povestea incepe cu o familie imagine a visului american care merge sa se relaxeze in casa de vacanta.
Lucrurile capata turnura dramatica cand sunt vizitati de doi tineri cu figuri angelice, magistral interpretati de Michael Pitt si Devon Gearhart, care isi prind familia victima intr-un adevarat joc in care miza este moartea tuturor celor trei membri ai familiei.
Desi nici o scena nu exceleaza prin efecte violente desfasurarea dramatica este atat de intens violenta incat devine efectiv insuportabila pentru spectator.
Intr-o lume in care violenta spectacol este supralicitata ca solutie de catarsis, regizorul ne aminteste ca violenta este reala, comuna, ba chiar de-a dreptul "domestica".
Filmul este in primul rand un experiment al violentei cinematografice care insa renunta la toate valentele violentei spectacol.
Dar ca orice film mare (sa ma abtin sa spun capodopera) poate fi citit in mai multe chei de lectura.
Povestea se durealeaza prin distrugerea elemnt cu element, demontata bucata cu bucata de catre cei doi sadici oaspeti, a mitului visului american, burghez, care in final elimina si fizic pe cei trei membri ai familiei care se afla in mijlocul actiunii. Desigur prin alte mijloace, filmul ne aminteste de un Luis Bunel in Ingerul exterminator sau Farmecul discret al burgheziei.
Intr-o alta lectura recunoastem o societate disfunctionala, atomizata, ale carei slabiciuni sunt exploatate de cei doi oaspeti spre a-si chinui victimile. Acestea se indreapta spre un sfarsit implacabil intr-o lume in care nimic nu-i poate salva.
In fine poate cea mai interesanta abordare este cea a libertatii. Jocul propus de cei doi calai familiei are ca miza moartea, dar nu in sensul ca ar exista vreo sansa de scapare, sfarsitul este implacabil, ci doar spre a alege cum se va muri. Astfel ca intr-o societate care glorifica libertatea , in fapt cei doi calai sadici, dezvaluie ca libertatea nu este decat o ipocrizie, alegerea fiind fara substanta si miza reala.
Un film care nu este deloc o distractie, dar care merita absolut a fi vazut.

Un comentariu:

magnoliafake spunea...

încă nu am văzut remake-ul, dar funny games din 1997 mi-a lăsat o impresie foarte bună. cum ai scris şi tu, se poate interpreta în mai multe moduri, eu am văzut mereu în filmele lui haneke o încercare de a explica răul, sau măcar un îndemn pentru cei obişnuiţi cu comoditatea societăţii "civilizate" să-i caute sursa. nu primim pe tavă un răspuns, sunt câteva referiri la traume din copilărie dar restul trebuie să îl căutăm noi, în film şi în lumea din jur. la fel, în filmul pianista sunt omise flashback-urile din carte care explică trecutul erikăi, vedem doar produsul finit. ai mare dreptate cu încheierea, merită văzut deşi numai distracţie nu e, dar din păcate prea mulţi cred că filmul, generally speaking, trebuie să fie entertaining şi atât, una din marile chestiuni care mă deranjează.