miercuri, 30 decembrie 2009

Avatar

Avatar,Regie: James Cameron,Cu: Sam Worthington, Zoe Saldana, Sigourney Weaver, Stephen Lang, Michelle Rodriguez
Pentru cei care au stat acasa la o sarma si un pahar de vin fiert si nu au cedat tentatiei reclamei desantate pentru acest film, bine au facut. Multlaudatul Avatar este un fel de Pocahontas se intoarce cu ceva efecte speciale in plus, si cu gingasia productiilor Disney in minus.
James Cameron, desi foloseste aceeasi schema narativa, iubirea imposibila intre doua lumi incompatibile, este foarte departe de realizarea unui nou Titanic.
In primul rand Cameron face o greseala fundamentala pentru genul SF. De la Asimov citire: un SF bun este acela in care lumea fantastica nu este chiar atat de fantastica, ci mai degraba familiara cititorului/spectatorului. Cameron creaza lumea acelor Na'vi si a planetei lor Pandora atat de fantastic de perfecta (un fel de utopie ecologista) incat nu comunica niciun sentiment spectatorului, e doar o pictura frumos desenata. Star Wars nu e un cult movie pentru ca are nave spatiale, ci pentru scene celebre precum cea din barul intergalactic. Filmul lui Cameron nu are niciun echivalent pentru o astfel de scena.
Pe de alta parte aceasta lume utopic de perfecta nu comunica deloc. Sa luam un exemplu pentru comparatie: "Shogun" al lui James Clavell. Si acolo e o poveste de dragoste imposibila pe fundalul unor lumi incompatibile. Japonezii sunt bravi si civilazati in comparatie cu murdarii si mercantilii europeni. Insa eroul Jack Blackthorne aduce cu el, in aceasta civilizatie net superioara, o valoare pretioasa: iubirea si compasiunea. Astfel cartea lui Clavell e un mare succes pentru ca nu e doar o parada a minunatiei unei civilizatii orientale (cea japoneza) ci deschide si un canal de comunicare, sursa de drama dar si de atasament. In Avatar, Na'vi sunt perfecti si nu au nevoie de nimic de la oameni. Foarte bine si frumos, dar nici pe mine ca spectator acesti indivizi nu ma intereseaza daca nu au nevoie de nimic de la mine ca om, si nu particip cu nimic la comunicare.
In plus, ca sa inchei mai vesel, Cameron o incalcat regula Bugs Bunny. Studii foarte serioase au aratat ca personajele cu ochii mari si nasul mic sunt intotdeauna foarte simpatice, precum celebrul iepuras. Poporul Na'vi din Avatar are nasul extrem de mare si de aceea nu ne pot fi simpatici.

joi, 17 decembrie 2009

Ziua care mi-a schimbat viata

Ziua care mi-a schimbat viata/Le premier jour du reste de ta vie, Regie: Remi Bezançon.Cu: Jacques Gamblin, Zabou Breitman, Deborah Francois, Marc-Andre Grondin, Pio Marmai.
Daca nu prindeti bilete la avanpremiera la Avatar, va propun un premiu de consolare, mergeti la "Ziua care mi-a schimbat viata". Singura problema la acest film e ca nu are bugetul de sute de milioane de dolari pentru promovare precum Avatar. In plus veti vedea actori reali (si ce actori!!!) si nu imagini generate pe computer.
Este un film despre o familie, o istorie de familie prinsa in vreo doua decenii. Acest timp se comprima in cateva episoade, prezentate subiectiv din partea fiecarui memebru al familiei.
O familie cu bucuriile si dramele ei, adica un film care poate fi si tragic si amuzant in acelasi timp. Veti rade in hohote, dar veti pleca si cu o lacrima ascunsa pe undeva intr-un colt.
In manifestari pare ca familia se descompune, si fiecare pare sa deteste pe cate cineva daca nu cumva pe toti ceilalti.
Dar filmul nu este despre ce fac si spun, ci mai ales despre ceea ce nu fac si despre taceri si acolo descoperi imensa dragoste dintre acesti oameni. Scena minutului de tacere pe care il impune bunicul (spre plictisul nepotilor mai tineri si care inca nu au ajuns sa inteleaga) este definitorie.
Un astfel de film are nevoie de o apropiere intima din partea aparatului de filmat si aici este meritul regizorului ca a gasit tonul potrivit si de actori sa umple o poveste in care, in definitiv, nu se intampla nimic extraordinar in afara aventurii de fiecare zi a vietii obisnuite. Toti actorii merita aprecieri , cu o nota speciala pentru Jaques Gamblin in rolul tatalui, extrem de discret, dar cu atat mai emotionant. Un plus si muzica filmului cat s epoate de inspirata.