Muzeul inocenţei

Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei (Masumiyet Müzesi), Polirom 2010

Ulterior momentului în care am terminat Mă numesc Roşu am încercat şi alte cărţi ale lui Orhan Pamuk, fără însă să mai fiu impresionat ca în cazul capodoperei căreia i-am pomenit numele. Fie erau exerciţii stilistice subţirele, fie literatură angajată, mult prea ancorată în cauzele politice şi ideologice pe care şi-a le-a însuşit militant Orhan Pamuk.

În Muzeul inocenţei, Orhan Pamuk îşi regăseşte pana genială şi construieşte o poveste fascinantă, o adevărată capcană narativă pentru cititor. Rezumată în câteva cuvinte este povetsea lui Kemal un tânăr de familie bună din Turcia anilor 70 care se îndrăgosteşte de o tânără de condiţie modestă, Füsun. Dragostea lor încalcă toate convenţiile sociale şi morale ale Turciei din acea perioadă, fie şi dacă vorbim de o Turcie gata să accepte o modernizare superficială în stil occidental. Drama lui Kemal constă în realitatea că însuşi Kemal, deşi conştientizează limitele societăţii sale şi le reneagă, este incapabil în realitate să perceapă propria limită în a aborda povestea de dragoste, în definitiv nu o tratează pe  Füsun decât ca pe un obiect al dorinţei şi nu ca pe o individualitate cu aspiraţii şi pasiuni. La rîndul ei Füsun devine victima unei societăţi pline de constrângeri şi prejudecăţi faţă de femeie şi locul ei în societate. O comparaţie cu romane precum Tess d'Uberville a lui Hardy sau Madame Bovary a lui Flaubert nu este deloc forţată atât ca temă abordată cât şi ca nivel al scriiturii.

Pamuk construind această capcană narativă ne îndeamnă să privim şi la altceva, şi anume să descoperim Turcia frământată de o modernizare în stil occidental în anii critici 70-80. Accesele fetişiste ale eroului principal nu sunt decât ocazia de a expune o relaţie obsesivă a scriitorului cu Turcia, şi prin extrapolare a societăţii turce cu ea înseşi, o relaţie chinuită de asumarea unor valori identitare sesizate a fi înguste şi incertitudinile modernizării.

Ca postscriptum, Orhan Pamuk este pe cale să organizeze un Muzeu al inocenţei la Istanbul unde să adune, asemeni personajului din carte, obiecte care să descrie viaţa Turciei din perioada anilor 70-80.