marți, 16 august 2011

Siddhartha. Calatorie spre Soare Rasare

Hermann Hesse, Siddhartha. Calatorie spre Soare Rasare, RAO, 2005

Cele doua nuvele sau mini romane sunt scrise in perioda interbelica (1922 si 1932). Romanele apar pe un fundal cultural in cadrul caruia putem reconoaste, mai aproape de spiritualitatea noastra pe Panait Istrati. O generatie care trecuta de prin experienta macelului razboiului mondial, cauta sa gaseasca o motivatie existentei, sa asume un mod de a trai in absolut.

Siddartha este o abordare lirica a acestei nevoi. In ciuda titlului nu este o nuvela reverentioasa fata de o experienta religioasa orientala (budhism), ci tocmai negarea asumarii experientei religioase, ca si cale de salvare si asumare a vietii in absolut. Salvarea nu vine din drumul sugerat de o credinta sau alta, oricat de extraordinar ar fi acesta si oricat de minunate invataturile, ci din descoperirea propriului drum.

Raspunsul in aceasta cautare a propriului drum vine, poate, pentru Hesse, in Calatorie spre Soare Rasare. Calea sa este tocmai literatura in care Eul autorului se mortifica in existenta absoluta si fabuloasa a personajului.

Citind aceste nuvele imi trece prin cap ca succesul postum al scrierilor lui Hermann Hesse se datoreaza unei false receptari. Scrierile sale au fost valorificate de contracultura pop a anilor 60, gasind in Hesse un precursor al negarii valorilor culturii conventionale. Ori Hesse nu este nicidecum un hippie, ci un elitist. El nu proprune o contr/sub/cultură, ci o supracultură. Singura concesie este că, dacă cei mai mulţi autori interbelici care au aderat la cest gen de simţire au fost de dreapta şi implicit damnaţi de această asociere, Hesse a fost un om de stânga şi astfel a putut să fie revalorificat.

Niciun comentariu: