sâmbătă, 31 martie 2012

Dr. Seuss' The Lorax

Dr. Seuss' The Lorax, SUA 2012, Regia: Chris Renaud, Kyle Balda, cu Danny DeVito, Zac Efron, Ed Helms, Taylor Swift, Rob Riggle, Betty White, Sherry Lynn


În primul rând filmul nu e deloc pentru cei care preţuiesc fitness-ul. Lorax are o burtică portocalie şi impozantă. Nu e deloc un erou trendy. Şi zboară ridicându-se graţios cu mâna de capătul de codiţă.

Dacă credeţi că o să râdeţi în hohote, iaraşi greşiţi, umorul e discret şi vine dintr-o fantezie dezlănţuită. Peştişorii seamănă cu nişte cuţu şi cântă armonic pe trei voci, nu, nu sunt „muţi ca peştii”.

Mesajul e simplu şi direct: natural e bun, artificial e prost. "How bad caaaan I beeeee?" cântă în film. Dacă eşti pentru artificial şi corporaţiile care ti-l bagă pe gât: „Really bad”.

Dr. Seuss autorul poveştii adaptate, este autorul cult alt literaturii anglo-saxone pentru copii, pentru inventivitatea sa. Filmul se întrece în a construi o lume suprarealistă. Dar asemănătoare cu realitatea! Colorată şi fără nicio linie dreaptă. Un fel de amestec între Horton (altă ecranizare  Dr. Seuss) şi Despicable Me, succesul recent al regizorului.

luni, 19 martie 2012

Mirror, Mirror

Mirror, Mirror/ Oglindă, oglinjoară, SUA, 2012. Regie: Tarsem Singh. Cu: Lily Collins, Sean Bean, Julia Roberts, Armie Hammer, Nathan Lane


Dacă nu v-aţi dat seama, e vorba de Albă ca Zăpada. Despre cei şapte pitici nu pot să spun decât că fac cinste oricărei trupe de circ profesionist. În general sunt simpatici, chiar şi atunci când sunt cam villain. Doar da aia e Albă pe acolo, ca să îi facă simpatici. Care Albă se îmbracă ceva între muşchetar şi costumul clasic din animaţia Disney. Plus fundă. 
Plus glume politice (ce vreţi, e criză, bine că mai putem râde). 
Plus o mutriţă ingenua a la Audrey Hepburn, Mic dejun la Tiffany. Plus prinţul cu pieptul lat şi păros. Bărbatul obiect al dorinţei, şi nu invers. Şi bineînţeles adorabil, obiect dispută între regina cea rea şi Alba. Mai ales că e deobicei în izmene. De vină sunt piticiii.

Am ajuns şi la Julia Roberts. În rol de regină rea şi mamă vitregă. Prima dată pot să spun că Julia Roberts joacă bine. Este detestabilă cât cuprinde. Dar nu destul de detestabilă ca să nu înţelegi slăbiciunile unei femei trecute de prima tinereţe. Sau mai bine zis ale unei vedete de la Hollywood. Căci filmul este plin de trimiteri ironice la adresa Hollywood-ului şi obiceiurilor sale. Scena tratamentului de întreţinere este de antologie.
Într-un cuvânt mai rar poţi vedea îmbinate cu atâta măestrie, temele romantismului din vremea când fraţii Grimm au cules basmul cu Alba ca Zăpada, exuberanţa baroc- exotică a regizorului  Tarsem Singh, referinţe culturale până şi în ultima piesă de vestimentaţie (costumele şi decorul sunt superbe),şi umor de calitate.
Cu un final pe măsură cu muzică şi dans ca la Bollywood.

duminică, 11 martie 2012

John Carter

 Regia:

Andrew Stanton, Cu:  Taylor KitschLynn Collins and Willem Dafoe

Deoarece am vazut ca e un film regizat de Andrew Stanton, care a făcut minuni în animaţie (Finding Nemo, Wall-e) mi-am spus: Forţa fie cu tine, şi am intrat la această producţie care după trailer părea un cocktail Star Wars, Avatar şi Dune. 
Nu a fost chiar atât de dramatic pentru nervii mei, cât ar fi putut să fie. În cele două ore şi ceva cât are filmul, am reuşit să nu casc, deşi cam totul era deja vu, la fel de interesant ca emisiunile de după revelion "Dacă doriţi să revedeţi".

Se pare că în materie de creativitate, SF-ul cinematografic suferă de retard mintal la nivelul vremurilor când Lucas scotea Star Wars. 
Geaba se scrie peste tot că e un film tribut marelui Burroughs, şi romanului său A PRINCESS OF MARS, apărut acum fix 100 de ani, personajul e gol precum confratele său Tarzan care umbla numai în chiloţi.
Partea bună e că John (Taylor Kitsch- numele Kitsch e o predestinare pentru astfel de roluri) ţopăie tot filmul ca o lăcustă, iar Lynn Collins are ochii albaştri. Carter e puternic (cât permit efectele speciale) şi tandru, iar Mark Strong e chel de-a binelea, dar ne manifestăm  înţelegerea că numai cu salariul din filmele europene nu poţi să trăieşti decent la Londra, aşa că faci un ban cinstit în dudele de peste ocean).