Minunile lui San Oronzo

Mirosul cafelei îi deştepta lui Vittorio amintiri plăcute. Tatăl său bea cafea în fiecare dimineaţă şi mirosul cafelei îi spunea că toate lucrurile sunt la locul lor.

'Şi bunicul bea cafea în fiecare dimineţă. Oare şi străbunicul? Se inventase espresso pe vremea străbunicului?'

Gândul acesta însă se pierdu undeva, lui Vittorio îi era de ajuns simţământul de stabilitate pe care îl da parfumul cafelei. Vittorio recunoştea, în faţa oricui mai era dispus să-l asculte, că la nouazeci de ani puţine lucruri mai sunt sigure ca parfumul unei cafele băută dimineaţa în faţa monumentului lui San Oronzo.

Şi Sfântul era un lucru sigur, aşa cum binecuvantează el orasul, ţeapăn, din vârful coloanei lui.

'Dar Sfântul nu te încalzeşte precum cafeaua.'

În dimineaţa aceasta problema lui Vittorio era dacă să aprindă a doua ţigară. Asta înseamnă să se certe cu Hercolano.

'Puştii ăştia stau toata ziua pe ruinele din piaţă, oare când dau pe la şcoală? Şi fumează ţigară de la ţigară’, se enervă şi mai tare Vittorio.

'Şi au umplut peticul de iarbă de sub rodie de chiştoace'. Mâinile tremurau mai tare în căutarea pachetului.

‘Pe vremea mea nu se întampla aşa ceva.'

'Hercolano de fapt e băiat bun’, încercă Vittorio să se calmeze.

Erau şi rude cumva, dar la vârsta lui generaţiile din urmă erau mai greu de descâlcit. Hercolano era doctor şi acum vreo patru ani îl salvase pe Vittorio. Cu exces de zel de tânăr doctor se îngrijorase când Vittorio nu venise la un control. L-a găsit prăbuţit pe podea în casă. Poate că era aşa de o zi, de două, cine să ştie. La spital l-au pus pe picioare. Dar lucrurile rele abia au urmat: nu tu alcool, nu tu ţigări, nu tu aia, nu ailalta.

'Unchiule, dacă nu ţii regim te duci imediat. Si mai ales trebuie să iei pe cineva care să aibă grijă permanent de tine.'

De fapt, de aici au început cu adevarat problemele. În definitiv lui Vittorio puţin ţi mai păsa dacă mai traieşte câţiva ani sau nu. Când singurele bucurìi ţi-au rămas cafeua şi ţigara de dimineaţa şi întâlnirea cu San Oronzo cel dăltuit în piatră, de ce să te mai chinuie doctorii cu dietele lor.

Dar de ruşine faţă de Hercolano, 'Suntem rude' ofta Vittorio, acceptă tot ce spunea doctorul.

Aşa a apărut Lena.

Hercolano a studiat medicina in Romania.

'Se spune că au doctori buni acolo', rânjea arţăgos la oricine îndrăznea să comenteze ceva de studiile acestui nepot. Aşa că i-a facut rost de o românca care să aibă grija de el. Era ieftin şi Hercolano l-a ajutat să completeze hârtiile pentru un ajutor suplimentar pentru însoţitor.

Cel mai rău era ca Lena îl cunoştea pe Hercolano. Prima dată când l-a prins fumând, Hercolano a venit mânios acasă şi la certat ca pe un copilaş de faţă cu Lena.

'Auzi, de faţă cu ţiganca asta!' răbufni către un interlocutor imaginar, sperand ca Lena o să-l audă.

Vittorio ştia să deosebeasca între români şi ţigani, dar ştia că de câte ori îi spunea ţigancă, Lena se supăra. Era răzbunarea lui.

Oricum românii erau peste tot. Şi iar a auzit la televizor de o bandă de români care jefuia în special bătrâni italieni singuri.

'Bastarzii.Fii de curve!’

‘Pe vremea mea nu se întâmpla aşa ceva.'

Ştia chiar că o cheamă, de fapt, Ileana, dar îi pocea numele intenţionat, aşa cum făcea cu africanii când era în armată. Era răzbunarea lui.

Acum vederea spre piaţă era obturată de câteva maşini de pompieri. Nu era niciun incendiu, popierii ieşiseră la o acţiune de bună imagine în oraş, oamenii puteau pipăi echipamentul, copii se urcau în maşini. Vedetele erau nişte câini salvatori, şi mai ales progeniturile lor gata a se împrieteni cu orice trecător. Băieţii în uniforma arătau bine şi sigur până de seară ori să-şi stabilească nişte întâlniri galante văzând câte fete lăsaseră bârfele de pe pietrele antice şi deveniseră brusc interesate de activitatea unităţii de pompieri.

Şi Vittorio arăta bine în uniformă cu mulţi ani înainte, pe când lupta în Africa. Pilota un Savoia- Marchetti. Ducele croncănea peste tot 'Avioanele noastre sunt cele mai bune, au zburat cel mai sus, cel mai repede, cel mai mult, cel mai. . .'

'Ptiu' uită Vittorio de ţigară, 'câte prostii spunea şi Mussolini ăstă.'

Avioanelea ălea picau ca muştele în faţa englezilor.

'Eu însumi am fost doborât de doua ori, dar a avut grija de mine Dumnezeu.'

De atunci Vittorio avea obiceiul să nu mai creada ce spun cei care conduc.

De la o masa mai din spate se auziră hohotele unui grup mare.

'Turişti'.

'Germani.'

'Râdeţi voi, dar neamţul ăla nu a râs deloc.'

Asta era altă poveste. Din Africa a fost trimis în Grecia. Acolo l-a prins armistiţiul. Germanii i-au dezarmat şi trimis în lagăr. I-au tratat ca pe evrei, dar să zică că a fost norocos, că alţi camarazi au primit un glonţ de la început fără alte discuţii. Era ianuarie 45, ruşii începuseră ofensiva. Se zvonea că germanii se descotorosesc de prizonieri şi vor fi omorâţi. Vittorio nu a stat să verifice dacă e adevărat, într-o noapte a plecat acasă, cu preţul vieţii unui soldat geman pe care l-a sugrumat cu o bucată de sârmă şterpelită. Dar despre asta nu-i plăcea să-şi amintească.

'Hai, Vittorio, ca la manşă, ia o decizie rapid, încă o ţigară sau nu'

Dinspre stradă se auzi un “Bună ziua!” cu un accent din Moldova.

- Fa, îl mai ştergi mult la cur pe moşul ăsta!

- Da', ţie ţi-o mai trage Antonio?

- Fa, eu îi puneam o perna pe nas. Nu vezi că abia mai suflă?

- Putoarea dracului! Moşul e pâinea mea. Să-i dea Domnu’ ani mulţi înainte.

- Pe-a mă-tii!

- Ba, pe-a mă-tii!

Victoriţa nu era fată rea, se ţinea cu un mafiot, Antonio,cu bani mulţi din surse incerte, îi era ţiitoare şi fată bună la toate, şi asta pe mai nimica, toate în speranţa că Antonio o s-o ia de nevastă.

'Când mi-oi vedea eu ceafa' râse Ileana în sinea ei.

Vittorio în schimb era un domn. Aflase de la Hercolano că fusese aviator în armata, după război primise un post bun in administraţie, avusese o nevastă frumoasă de familie bună, acum rămăsese singur, săracul. Copii şi nepoţii se stabiliseră prin Nord şi nu prea aveau timp de el. Ca militar veteran din razboi, avea o pensie de invidiat, şi ieseau zilnic în oraş la cefenea, el sprijinit de braţul ei, saluta ceremonios pe toata lumea, însă cei pe care-i cunoaştea erau tot mai puţini, şi se vedea că suferă când nu se întalneţte cu nimeni, şi devenea nesuferit sau se apuca să fumeze, sau să cârcotească despre românii care au umplut Italia cu hoţiile lor, şi că în mod sigur şi ea e o hoaţă şi va trebui să o dea afară.

Ţiganii. Bastarzii. Fii de curvă.

Dar nu-şi punea niciodată ameninţările în aplicare. Şi asta pentru că era un om mândru care nu accepta că acum e neputincios, iar Ileana venită de undeva de departe, era o anexa a trupului lui obosit, cu avantajul că nu era din lumea lui obişnuită, deci fără a-i ameninţa mândria. În plus era Hercolano, de care ştia de frică.

În rest era politicos, iar când câţiva amici au făcut câteva glume despre cum sunt româncele la pat, a replicat foarte supărat că el a avut o singură dragoste, Monica, şi toţi dădeau din cap aprobator, ‘Ei, ce senzatie faceau ei tineri pe plaja la San Cataldo!’, şi că e urât din partea lor că fac glume pe seama unor femei amărâte care vin să facă nişte munci grele alungate de sărăcie din ţara lor. Ba chiar îşi amintea de sărbatori să îi dea bani de cadouri pentru cei doi baieţi pe care aflase că îi are Ileana în Romania. Din păcate acest “în rest” devenea cam rar, căci la nouazeci de ani, cand si mersul la toaleta devine o mare problemă, Vittorio avea mai multe motive sa fie ţâfnos decât în toane bune. Şi acum îşi căuta nervos pachetul de ţigări, deşi deja luase o ţigară, maximul pe care îl îngăduise Hercolano.

Ileana avea şi ea o problemă. Începea şcoala. Nicolae merge şi el în clasa Întai. Cu Răzvan, cel mare, şcoala nu fusese prea buna prietenă. Ea era plecată în Italia, barbat'su, Vasile, 'Plesni-i-ar ochii, de beţivan!' a dispărut în lume, de copii se ocupau, sau nu se ocupau, nişte verişori stabiliţi în Bacău. Aşa că nu era de mirare că Răzvan nu se împăca cu şcoala. Dar ar fi vrut sa fie altfel cu Nicolae, să fie cu el măcar acum la început, să-l vadă pornit cu drag de şcoală.

Să-l lase pe Vittorio nu putea, aşa că a venit cu propunerea, să meargă la Bacau şi Vittorio, măcar un timp, are apartament mare acolo. Deşi era în toane bune, moşul s-a cam speriat de propunere, dar a spus că o să se mai gândească. Şi se tot gândea, că uite, începuse şcoala.

- Ţigările nu sunt acolo.

- !!!

- Sunt la mine.

- ???

- Cafenele avem şi la Bacău.

- Sigur, sigur!

- Şi fac cafeaua ca în Italia. De fapt patronul de la cafeneaua din centrul oraşului Bacău a fost chelner în Italia.

- Şi ţigări?

- Câte vrei. Şi mai ieftine ca în Italia.

- Dar San Oronzo?'

- Doar pe San Oronzo nu pot sa ţi-l duc la Bacău! Chiar nu îţi pasă de nişte copii, vrei să ajungă şi ai mei ca ăştia, să zacă toată ziua cu gasşca fără să facă nimic. Chiar aşa. . . , şi se opri ca să nu scape vreun cuvânt pe care să-l regrete mai târziu.

- O ţigară?

-Nuuu. Nu ai voie! Şi o spuse aşa încât capetele de la celelalte mese se întoarseră spre ei.

Vittorio zâmbi dezvelind proteza bine întreţinută.

- Bine. Mergem la Bacău.

- …

- Nu-mi mai mulţumi atât. Şi ţine minte, biletele de avion le plăteşti tu, ca să nu-ţi închipui că m-am ramolit de tot.

Nu, nu se ramolise. Vittorio era deştept. De o vreme începuse să înţeleagă şi româneşte. Şi acum ştia că dacaă vrea Domnu’, cu Lena va mai avea ani mulţi înainte.

Si pe cronicarul hai-hui cu fotoggrafii.