duminică, 31 martie 2013

Domestic

Domestic, Romania 2012, Regia Adrian Sitaru, Cu Adrian Titieni, Gheorghe Ifrim, Ioana Flora, Clara Voda, Sergiu Costache

Deoarece filmul promitea sa fie un film despre oameni si nu despre chinuitoare probleme ale umanitatii mioritice cum ne-a obisnuit mult premiata noastra cinematografie la care nu intra nimeni in sala de cinema, am avut curajul sa merg la Domestic.

Filmul se vrea o radiografie socio-emotionala a tipului mediu din Romania de astazi, adica cel care supravietuieste in colectivitatea impusa de locuirea in detestatele blocuri comuniste. Un fel de episod din serialul "La bloc", care, fara sa renunte la umor, se vrea mai serios si mai dramatic. Daca e o "poza" reusita sau nu ramane sa hotarati dupa ce vizionati filmul. In mod sigur fiecare se va recunoaste si va simpatiza cu ceva din acest film. 

E un film de caractere si relatie intre pesonaje, amintind oarecum de Altman, nu isi propune sa dezbata proleme grave ale umanitatii, nici ale Romaniei de tranzitie. Firul narativ nici nu prea conteaza. Animalele de pe afis tin loc de intriga si aparitia lor deus et machina in film genereaza momente dramatice in care personajele evolueaza unele raportat la altele si se dezvolta. Prin subtext se simt niste idei despre niste experiente formatoare, dar filmul, asa cum am pus, nu vrea sa raspunda la vreo problema complicata, ci doar sa urmareasca evolutia unor oameni. Oricum nu e un film despre oameni si animale, acestea din urma sunt doar simple pretexte.

Actorii isi fac bine numarul, desi jocul oarecum fals-exagerat de telenovela se mai simte pe ici pe colo. Peste medie e  Ghoerghe Ifrim cu taximetristul sau. O remarca si pentru scenografie care recompune in detaliu si veridic cadrul vietii la bloc.

O sa radeti, o sa va intristati, deci e un film care merita banii de bilet.

miercuri, 27 martie 2013

Viva Riva

Viva Riva, Congo (fost Zair) 2010, regia Djo  Munga

Festivalul filmului francofon- Special Africa

Daca sunteti curiosi sa vedeti un film de actiune varianta Africa, Viva Riva e numai bun. O poveste cu un traficant de benzina luata din Angola si adusa in Kinshasa, care se indragosteste de Nora care este amanta unui alt mafiot. Asta in timp ce pe urmele sale sunt alti traficanti din Angola.
Prilej pentru impuscaturi, batai, mult sange, si mai ales sex, mult sex. Un film nu cu mult deosebit de orice film american de actiune, insa cu un parfum particular. In primul rand este evidenta influenta unei culturi macho, filmul parca este incarcat de steroizi. Nu degeaba Zairul a avut un presedinte ce se autonumea Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu Wa Za Banga, ceea ce insemna "Razboinicul care merge din victorie in victorie", dar gurile rele spun ca se putea traduce si "cocosul care calca toate gainile".
Pe de alta parte este autenticitatea sociala. In filmele occidentale, chiar si cand incearca sa descrie mizeria, aceasta este curata si ordonata. Regizorul african este autentic, este o saracie care invadeaza totul, chiar si atunci cand personajele se dedau la un lux desantat. Numai in acest context se poate intelege ce gest de mare bogatas este sa ceri la hotel o cada cu apa calda in Kinshasa.

luni, 25 martie 2013

Memoriile unei fete cuminti

Simone de Beauvoir, Memoriile unei fete cuminti, Humanitas

Desigur numele lui Simone de Beauvoir este inseparabil de cel al lui Sartre si de existentialism.

Aceste memorii privesc doar copilaria, adolescenta pina la 21 de ani.

In mod sigur veti remarca un eu foarte puternic, si ca aceste memorii sunt un adevar "reconstruit". Pentru ca nu se poate sa nu remarcam schema faptelor care corespunde esentei gandirii "existentialiste": libertatea ca dat al existentei, si de aici un parcurs de la copilaria docila la afirmarera unei tinere cu o gandire si existenta eliberata, in primul rand fata de constrangerile gandirii familiei burgheze din care provine, negarea divinitatii, existenta fiind premergatoare oricarei idei-existenta.

Totusi cartea are un merit care trebuie subliniat si face lectura ca fiind una obligatorie, indiferent daca subscriem sau nu la schema existentialista: cartea este o carte a formarii geniului la genul feminin. Daca literatura memorialistica a geniilor culturale barbati este abundenta, mai rar avem versiunea feminina despre formarea geniului.


Un homme qui crie, Un barbat care striga

,
Un homme qui crie, Un barbat care striga, Franta, Belgia, 2010, regia Mahamat Saleh Haroun

Zilele filmului francofon - Special Afrique

Daca despre Piroga spuneam ca e un film care evita tezismul facil pentru a fi un film genial, Un barbat care striga e un film care e afun da in tezism si simboluri cautate. Desi are un premiu al juriului la Cannes, filmul nu m-a convins. Batranul Adam, fost campion de inot, si care acum este responsabilul piscinei unui hotel de lux din Ciad, este inlocuit de fiul sau in post, situatie care nu prea ii pica bine. Peste aceasta drama generala, un razboi civil undeva in zonele indepartate ale tarii. In plus guvernul stoarce bani cum poate de la populatie pentru a finanta razboiul, cine nu plateste va fi inrolat. Desi putea sa fie o placuta drama sociala, varsta a treia si problemele ei in Africa, filmul se vrea un fel de parabola "biblica" (ghilimelele se impun pentru ca e vorba de musulmani) sacrificiul fiului pentru pacatul tatalui. Fiecare scena se vrea un simbol, o chintesenta a dramelor africane, insa prin asta le lipseste orice umanism, sunt inecate de artificialitate. 


duminică, 24 martie 2013

Tsofa, Soferii

Tsofa, Soferii, Congo, Romania 2012, Regia Rufin Mobou Mikima

Zilele filmului francofon - Special Afrique

Tsofa este un documentar foarte potrivit pentru un  festival al filmului African in Romania. Cei care calatoreau cu taxiul de la aeroportul Otopeni spre Bucuresti isi amintesc ca acum cativa ani o companie de taxi folosea soferi din Congo.

Documentarul prezinta povestea lor. Este povestea comuna tuturor emigrantilor din Africa spre Europa, speranta unei vieti mai bune, intretinuta de mitul unei Europe prospere. In acest caz mitul e destul de departe de realitate pentru ca Romania este o tara cu problemele ei multe, o margine a Europei. Unii dintre cei 34 de soferi emigranti au fost expulzati, altii au fugit spre tari mai "occidentale". Cativa au ramas in Romania, si ne marturisesc alegerea lor: e o tara sigura, fata de tara de unde au venit, iar oamenii sunt destul de aprope de convivialitatea cu care sunt obisnuiti acasa, "Romania e ca Africa" marturiseste unul dintre personaje. Doar frigul le mai face probleme.

Probabil nu cel mai bine facut documentar , dar extrem de interesant din perspectiva romaneasca, cum este vazuta Romania din perspectiva unei culturi aflata la mare distanta geografica, si, cel putin ca ipoteza de start, desi se pare infirmata, la mare distanta culturala.

La pirogue, Piroga

La pirogue, Piroga, Senegal, Franta 2012, Regia Moussa Toure

Zilele filmului francofon - Special Afrique

Filmul Piroga a deschis festivalul organizat de institutul francez din Bucuresti dedicat filmului francofon, care in acest an se apleaca asupra filmului african.
Si merita pe deplin aceasta onoare. 
Piroga este un film cu o structura narativa simpla, un grup de oameni din Senegal precum si din tari vecine, manati de mirajul Europei, vor sa ajunga ilegal in Spania cu o piroga. Datorita fortelor naturii potrivnice incercarea lor esueaza, si multi dintre ei vor plati cu viata.
Filmul, deigur, a mizat pe sensibilizarea publicului la o drama cat se poate de reala si contemporana noua , cea a emigrantilor din Africa spre coastele Europei in cautarea unei vieti mai bune.
Insa autorul se fereste de un film tezist, pentru ca nu acolo se afla calitatea filmului. E un film despre oameni intr-o situatie limita care se lupta in primul rand sa-si pastreze umanitatea. Desi ramasi fara apa si mancare, in deriva pe ocean, in mainile lui Dumnezeu, nimic nu se intampla. Desi sunt din natii diferite, iar tensiunea tribala este prezenta, nu se ajunge la niciun act disperat, nu se vor lupta pentru hrana. Desi sunt de conditii sociale diferite, iar organizatorul acestui voiaj este, ceea ce am numi in termenii nostri, un smecher de cartier, care profita de ceilalti, nici o revolta nu se intampla. E o acceptare a sortii care vine dintr-o intelegere profunda a lui Dumnezeu, fie ca sunt mahomedani sau animisti. Poate aceasta este intr-adevar Africa si intelepciunea ei reprezentata de imaginea, care revine obsedant in film, a baobabului.

Filmul este cu atat mai meritoriu cu cat este facut cu amatori, asa cum ne-a spus regizorul, prezent la proiectie. Acesta ne-a marturist ca a ales figurile bazandu-se pe flerului lui de realizator de documentare. Si intr-adevar a facut o alegere inspirata, fiecare cadru cu figurile actorilor din film este, in sine, o poveste.
Un film mai bun si mai autentic decat "Life of Pi".

sâmbătă, 16 martie 2013

Mucenici (moldovenesti)


Pentru că au fost mucenicii mi-am încercat şi eu talentele de bucătar pentru o porţie de mucenici moldoveneşti.

Ingrediente:

  • 500 g făină
  • 3 ouă,
  • 4 linguri de zahăr
  • 1-2 linguriţă de sare
  • 25 g drojdie (un cub mic)
  • 125 ml lapte
  • 50 unt
  • 100 g nucă pisată
  • miere pentru uns
Cantităţile sunt suficiente pentru 8 mucenici.

Intr-un castron se amestecă făina cu sarea şi zahărul.

Separat se topeşte untul. Se încălzeşte foarte puţin laptele (uşor călduţ dar nu fierbinte).
Se amestecă untul topit, laptele călduţ cu drojdia sfărmată şi cu cele trei ouă. Amestecul astfel obţinut se toarnă peste făină. Cu mâna se amestecă şi se frământă până când se obţine un aluat relativ elastic şi nelipicios.
Aluatul se lasă la crescut o oră, acoperit.

Se ia aluatul şi se împarte în 16 bucăţi. Prin rulare pe suprafaţa de lucru cu mîna se obţin 16 "fire" lungi de aluat. Acestea se împletesc câte două şi apoi se unesc la capete ca să se obţină un fel de covrig. Din covrig, prin răsucirea unei jumătăţi se obţine forma de 8 tradiţională.

Se mai lasă cam 15 minute pentru ca aluatul să se odihnească.

Se încălzeşte în prealabil cuptorul la 180 grade.

Se dau la copt pentr 25-30 de minute. Dacă se rumenesc prea tare se dă focul ceva mai mic.

Se scot, se lasă să se răcească până când devin "manipulabili" si se ung cu miere (eventual ca să fie mai lichidă adăugaţi puţină apă caldă). Apoi se tăvălesc prin nucă.

Cei din poză nu au supravieţuit prea mult!

Shadow Dancer, Dansatoarea din umbra

Shadow Dancer, Dansatoarea din umbra, Marea Britanie 2012, Regia James Marh, Clive Owen, Andrea Riseborough,

Nu cred că am văzut prea multe filme despre problemele Irlandei de Nord unde comunitaţile protestantă şi catolică se află în război, mai deschis sau mai mocnit până şi astăzi.

Deşi realizat cu mijloce modeste, e o producţie BBC făcută economic în stilul filmelor de televiziune, filmul redă destul de bine atmosfera unui cerc al violenţei, unde intenţiile bune nu lipsesc, în care oamenii fac ceea ce trebuie, dar unde oricare ar fi alegerile rezultatul nu este decât cel al suferinţei şi al pierderilor umane. Cei care propun pacea apar ca nişte voci lipsite de substanţă, într-o lume care îşi numără morţii în modul cel mai personal cu putinţă.

Greul filmului este pe umerii Andreei Riseborough, care este în rolul de memebra a IRA, care trebuie sa trădeze, să devin informator al serviciilor britanice, pentru că trebuie să fie mai întâi mamă. Un rol dramatic puternic, un conflict bine exprimat actoriceşte, şi în ciuda unei naraţiuni nu prea spectaculoase, filmul are, astfe,  tensiune.

vineri, 15 martie 2013

Sorgul rosu

Mo Yan, Sorgul rosu, traducere Dinu Luca, Humanitas, 2012

Pentru că am făcut pasiune după cărţile lui Mo Zan, iată şi câteva cuvinte despre Sorgul Roşu.

Sorgul Roşu este o epopee. Personajele principale sunt Bunica, negustoare de rachiu de sorg şi Zu Zhan ao, cărător de lectică devenit bandit.
Este o epopee demnă de mare balade. Important nu este să ştim destinul eroilor, şi Homer ne spune că Achile e cel-iute-de-picior şi ştim cum va muri, cunoscându-i singura vulnerabilitate, ci important este să cântăm faptele lor. Aşa şi  Mo Yan ne creionează de la început destinul tragic al eroilor, fără ca asta să ne afecteze cu nimic curiozitatea despre faptele de basm ale acestora. Eroi care se nasc, cresc, fac dragoste şi mor în sorgul roşu.

Literatura la superlativ.

Şi un mic fragment

 " Tata se bălăcea în Râul Negru şi era un înotător înnăscut. Bunica spunea că era mai nerăbdător să vadă apa decât să-şi vadă mama. La cinci ani se scufuda ca răţuştele, cu gaura roză a curului îndreptată spre cer şi picioarele ridicate în sus."

joi, 14 martie 2013

Oz:The Great and Powerful, Grozavul si puternicul Oz

Oz:The Great and Powerful, Grozavul si puternicul Oz, SUA 2013, Regia Sam Raimi, Cu Mila Kunis, Rachel Weisz, Michelle Williams, James Franco

Superb colorat, cu o inventivitate adecvata basmului, povestea vrajitorului Oz, recent aparuta pe ecrane este un spectacol care nu trebuie ratat.

Filmul se vrea un prequel al filmului clasic "Vrajitorul din Oz", o poveste inainte de poveste, care ne explica cum a ajuns vrajitorul in tinutul cu orase de smarald.

O mentiune speciala pentru James Franco, care arata ca poate mai mult decat roluri usurele din filme de actiune, care este un Oz cat se poate de simpatic bun cat trebuie sa fie un personaj pozitiv din basme, desi nu lipsit de slabiciuni umane.

Filmul rateaza "la mustata" sa fie o capodopera, pentru ca Sam Raimi, cunoscut pentru succesele cu Spider-Man, nu rezista tentatiei unui final rezolvat dupa toate regulile filmelor de actiune cu supereroi, adica dupa o portie consistenta de inventivitate cinematografica, un final cu plictiseala unei cafteli intre bine si rau. Cu toate acestea e un film de vazut. 

sâmbătă, 9 martie 2013

Obosit de viata, obosit de moarte

Mo Yan, Obosit de viata, obosit de moarte, Humanitas Fiction, 2012

Categoric, Mo Yan face parte din aceeaşi line de scriitori cu Marquez sau Llosa. Priceperea sa în a mânui cuvântul pentru a construi lumi narative într-o viziune halucinantă, alături de descrieri ale faptelor de un realism şocant poate fi apreciată fără reţinere ca fiind genială.

În Obosit de viaţă, obosit de moarte, paralela cu Marquez poate fi dusă mai departe prin asemănările cu rmanul Un veac de singurătate. 

Mo Yan construieşte povestea unei familii sub comunismul chinez, de când acesta s-a instaurat şi până în anul 2000.  Unitatea poveştii este dată de reîncarnările lui Ximen Nao, moşierul întemeietor al familiei, ucis de comunişti ca duşman al poporului. Acesta îşi contemplă urmaşii, şi parcursul lor, reîncarnat ca măgar, bou, porc, câine, maimuţă. O evoluţie care are ca sens iertarea, detaşarea de patimi, pentru ca în final a se reîntoarce ca om, purificat, în ultimul descendent al său născut odată cu noul mileniu.

"Ceva trebuia să se petreacă. Tocmai pe când Jinlong, mânat de o furie cruntă. îi replica aşa lui Yang, insignei (cu Mao Zedong, liderul counist al Chinei) aceleia uriaşe de porţelan de la pieptul său i s-a desprins şi i-a căzut cârligul, iar ea a picat în latrină. Jinlong a înlemnit. Yang a încremenit. Până când frate-meu să se limpezească şi să dea să se arunce grabnic înăuntru săpescuiască insigna, s-a limpezit Yang. L-a înhăţat pe frate-meu de piepţii hainei şi s-a pus să ţipe tare:
- Am prins un contrarevoluţionar! Am prins un contrarevoluţionar activ!
Frate-meu a fost, ca Hong Taiyue şi ceilalţi, moşierii, chiaburii, contrarevoluţionarii, elementele rele şi caitaliştii, pus la muncă supravegheată."

Prima casa cu balcon din Bucuresti

Atunci când descriam centrul vechi al Bucureştiului, remarcam pasiunea pentru balcoane a burgheziei înstărite ce şi-a făcut casele în aceasta zonă a capitalei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Pasiune cu atât mai furibundă, cu cât cu nici o generaţie înainte balcoanele erau total necunoscute în arhitectura Bucureştiului.

Prima casă cu balcon din Bucureşti a fost construită pe la 1827 de boierul Constantin Bălăceanu pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, casă ce astăzi nu se mai păstrează. Constantin Bălăceanu fusese mare ban, deci făcea parte din marea boierime a vremii.

Îndrăzneala sa arhitecturală a dat naştere şi la un incident juridic păstrat în actele vremii. În Bucureşti erau oprite prin poruncă din vremea domnului Constantin Ipsilanti să se facă streşini prea mari şi cicmale. Cicmalele erau zidiri făcute deasupra parterului ieşite mult în afară, obişnuite în arhitectura oraşelor orientale, mai ales la Istanbul. (cine a văzut oraşul vechi din Nesebar ştie cum arătau). Bucureştiul fiind un oraş cu uliţe strâmte acestea umbreau strada şi împiedicau trecerea carelor, producând multe neplăceri, de aceea au fost interzise.

Vecinii boierului Bălăceanu văzând grinzile pregătite pentru amenajarea balconului au făcut plângere la domnul Grigore Ghica, că boierul Bălăceanu vrea să încalce rânduielile.
Domnul Grigore Ghica a dat poruncă să se oprească lucrările şi a numit o comisie de 20 de boieri care să cerceteze cazul.

Raportul boierilor arată că e vorba de un balcon, şi balconul  "împodobeşte şi înfrumuseţează politia, după cum se văd în cele mai mari şi frumoase politii ale Evropii, ...,  că balconurile nu sunt nicicum poprite". Boierii recomandau reguli de înalţime şi de scurgere a apei a fi respectate pentru ca să nu se aduce atingere intereselor vecinilor şi celor ce treceau pe stradă.

Astfel boierul Bălăceanu a putut să construiască primul balcon din Bucureşti.