Primul horror românesc, dacă nu punem la socoteală filmele cu şantierele socialismului, este o o reușită. Regizorul a ştiut să găsească expresia cinematografică potrivită pentru un horror în manieră romantică, cu lumini şi umbre, totul bine secondat de muzică. Mircea Eliade cu pasiunea sa pentru puterea miturilor nu este uitat, filmul ştie să le sublinieze, fără a afecta povestea cinematografică, fără a pierde spectatorul în filozofie improprie filmului.
Un horror de calitate, care trebuie văzut.
Scăderi? Veşnica problemă a lipsei de naturalețe a actorilor romăni, care declamă parca s-ar afla pe o scenă de teatru. În general problema e ţinută în frâu de regizor, însă în partitura lui Istodor, extrem de generoasă, cerea mai mult de la actor decât acesta a putut să ofere.
Finalul, în stil horror american, cu nelipsita ţepuşă care omoară vărcolacii, trebuia abordat poate altfel, dacă nu ca soluție narativă, cel puţin ca stil, pentru a se potrivi cu atmosfera romantică a filmului.
Un comentariu:
dintre nuvelele lui Eliade este a doua ca preferinta dupa Sarpele. Abia astept sa merg si eu sa-l vad, caci am vazut ca e la Studio (o atmosfera mai potrivita pt un film romanesc)
Trimiteți un comentariu