Lucretiu Patrascanu - fisa de comunist

Lucretiu Patrascanu (stanga) se intertine cu Teohari Georgescu in
tribuna oficiala la manifestatia de 1 Mai 1946
Fototeca online a comunismului românesc
cota 7/1946

Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) este unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România.  Provine dintr-o familia bine situată de intelectuali. El însuși a făcut studii juridice încununate cu un doctorat la Universitatea din Leipzig.

În perioada interbelică este unul dintre principalii activişti ai Partidului Comunist Român. În 1931 este ales ca deputat în Parlamentul României din partea Blocului Muncitoresc Ţărănesc, o organizație paravan pentru comuşti, al căror partid era declarat ilegal. Din 1932 până în 1935 activează la Moscova,  în Comintern.

A fost de mai multe ori condamnat pentru activitatea sa de extrema stângă,  dar, datorită conexiunilor de familie, obţine condamnări relativ uşoare raportat la alţi lideri comunişti, sau condiţii de executare a pedepsei preferențiale. Această stare de lucruri conduce la apariţia unei atmosfere de neîncrede faţă de el printre ceilalți liderii comunişti, care, proveniţi din medii sărace, şi fără educație,  nu se bucurau de astfel de tratament favorabil.

Tot prin legăturile sale de familie este contactat de reprezentanții Regelui pentru a participa la organizarea ieşirii României din războiul alături de Germania nazistă, ca reprezentant al Partidului Comunist din Romănia.

La 23 august 1944 este numit ministrul al justiţiei. În această calitate pleacă imediat după 23 august la Moscova, pentru a încheia convenţia de armistițiu a României cu URSS şi Aliaţii.  Aici dezamăgește conducerea comunistă deoarece, în loc să accepte fără discuții condițiile impuse de sovietici, aşa cum se aştepta de la  un bun comunist, încearcă să obţină clauze mai bune pentru România.

Privit cu neîncredere de către ceilalți lideri comunişti din România, şi provocând nemulțumirea sovieticilor, poziția sa în cadrul Partidului Comunist din România  va fi din ce în ce mai izolată, personaje ca Gheorgiu -Dej sau Ana Pauker preluând conducerea. Îşi menţine rolul de ministru al justiției fiind organizatorul Tribunalelor Populare prin intermediul cărora comuniştii au condamnat pe nedrept pe adversarii lor politici.

Lucreţiu Pătrăşcanu va exprima şi în continuare puncte de vedere inacceptabile pentru ideologia stalinistă, precum un discurs ţinut în 1946 la Cluj, unde spunea că înainte de a fi comunist, este român, ceea ce i-a atras critici că este naţionalist, în contradicție cu linia internaţionalistă a comuniştilor.

În 1948 este arestat şi judecat împreună cu soţia şi cu alţi colaboratori ai săi. Procesul se desfăşoară după modelul proceselor staliniste care se inițiaseră deja în Cehoslovacia (Vladimir Clementis și Rudolf Slánský), Ungaria (László Rajk), Bulgaria (Traicio Kostov) sau Albania (Koči Xoxe). Din 1951 desfășurarea procesului trenează.  După moartea lui Stalin, survenită în 1953, probabil speriat de exemplul din Polonia unde Gomulka, un lider de partid condamnat sub Stalin, a fost pus şef al partidului comunist din Polonia de către noua conducere de la Kremlin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful comuniştilor români, va acţiona pentru condamnarea rapidă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu la pedeapsa capitală, acesta fiind executat prin împuşcare.

Cazul Lucreţiu Pătrăşcanu va fi utilizat ca armă politică după 1965 de către noul şef al comuniştilor români, dictatorul Nicolae Ceauşescu, care, sub pretextul reabilitării comuniştilor pe nedrept condamnaţi, va îndepărta din conducerea Partidului Comunist Român pe mulţi vechi lideri, care ar fi putut să-i conteste poziţia de conducător, sub motivul că aceştia sunt compromişi prin participarea la condamnarea lui Pătrăşcanu. Din aceeași perioadă provine o literatură "eroică" privindu-l pe Lucreţiu Pătrăşcanu. (Robert Levy, AnaPauker:The Rise and Fall of a Jewish Communist, University of California Press, 2001, şi, Vladimir Tismaneanu, From Arrogance to Irrelevance, Avatars of Marxism in Romania, în The Road To Desillusion: From Critical Marxism to Post-communism in Eastern Europe, M.E. Sharpe, 1992)