duminică, 30 martie 2014

Grudge Match


Grudge Match, SUA 2013, regia Petre Segal, cu Robert De Niro, Sylvester Stallone, Kim Basinger

Film făcut pentru a mai scoate vedetele bătrâne de la naftalină.
Cei doi protagoniști, adversari în ringul de box, se întâlnesc pentru un ultim meci revanșă la bătrânețe. Prilej de comedie destul de reușită, cu trimiteri ironice la clasicul Rocky.
Stallone e bun pentru acest gen de filme, e credibil, și în același timp parcă îți face cu ochiul că nu trebuie să-l iei prea în serios, îți este simpatic, și ține filmul în spate. De Niro se cunoaște că pentru el e doar  un alt film în care bifează un rol.
Poate fi entertainment agreabil dacă nu aveți altceva de făcut.

47 Ronin


47 Ronin, USA 2013, regia Carl Rinsch, cu Keanu Reeves

Asta e un film pentru obsedații de samurai și pentru admiratoarele lui Keanu Reeves.
Există o poveste reală cu cei 47 de samurai,deveniți ronini, care și-au răzbunat stăpânul, după care și-au făcut elegant seppuku. Dar povestea reală nu e decât un pretext pentru acest film, care pe alocuri intră pe domeniul fantasticului.
Intenția e bună, costumele sunt stilizate frumos, cadrele sunt reușite, scenele de luptă arată bine.
Însă realizatorii au amestecat prea multe în poveste, nu e nici film fantastic asumat până la capăt (și folclorul japonez le-ar fi oferit destule surse de inspirație), nu e nici o poveste serioasă cu samurai, nu e nici romance, așa că aspectele bune ale filmului devin cam indigeste în această tocăniță.

miercuri, 26 martie 2014

The Grand Budapest Hotel




The Grand Budapest Hotel, USA, Germania 2014, regia Wes Anderson, cu Ralph Fiennes, F. Murray Abraham, Mathieu Amalric, Adrien Brody, Williem Dafoe, Harvey Keitel, Jude Law, Bill Murray, Edward Norton, Léa Seydoux, Tilda Swinton, Tom Wilkinson, Owen Wilson,

Filmul este o bijuterie de stil. Wes Anderson se joacă cu imaginile, redescoperind iamgistica şcolii de film cehe de prin anii 1950-1960. Inspirat de filmele lui Karel Zeman, care au făcut şcoală, Wes Anderson crează o lume suprarealistă, în care personajele schiţate în tuşe grosier realiste, sunt măşti ale unor simboluri, care joacă în drama unui umanism ameninţat de barbarie. Şi pentru că e un film în care se opun umanitatea şi brutalitatea o reverenţă către Chaplin cu al său Dictatorul nu poate lipsi din film. 
Dacă imaginea cinematografică este una din Centrul Europei, Wes Anderson nu ratează nici să prindă spiritul Mitteleuropa. Inspirat în povestea sa de scrierile lui Stefan Zweig, model de umanism universal provenit din Centrul Europei, regizorul construieşte o poveste despre salvarea umanului în vremurile barbare.
"Uman" reprezentat de un concierge de hotel, Gustave, jucat de Ralph Fiennes, care marchează un rol memorabil.
Despre jocul actorilor nu pot decât să remarc luxul pe care şi l-a permis Wes Anderson de avea în filmul său toată crema actoriei britanice, plus câţiva americani din cei care în ultima vreme au apărut mai mult cu producţii Europene decât în cele Americane. Când Owen Wilson vine să joace un rol banal de recepţioner de hotel (dar ce e banal în acest film?), puteţi să realizaţi că practic fiecare apariţie din film este acoperită de câte o vedetă. Şi fiecare vedetă a vrut să fie remarcată în acest film.
Veţi râde, veţi râde inteligent, pe un subiect serios: umanitatea versus barbarie.

duminică, 16 martie 2014

Nebraska

Nebraska, USA 2014, regia Alexander Payne, cu Bruce Dern,

Fiind un film de Alexander Payne implică o călătorie.  Un bătrân pleacă să ridice un iluzoriu premiu de 1 milion de dolari.
Ocazie pentru a pune lucrurile în ordine, cu ceilalți şi mai ales cu sine însuși.
Un film cu o imensă tristețe a crepusculului, a zădărniciei. Apoteoza se construiește din lucruri mărunte dar semnificative pentru noi,  care sunt tot ce rămăne. În rest sunt cioturi şi buruieni.

marți, 11 martie 2014

Closer to the Moon

http://www.mandragoramovies.com/

Closer to the Moon, USA, Romania, Polonia, 2014, regia. Nae Caramfil, cu Vera Farmiga, Mark Strong, Anton Lesser

Nae Caramfil a ajuns să facă film în America. Şi în mod sigur merită. Cred că e singurul regizor de pe la noi care a dovedit că ştie să facă filme bune pentru public şi nu pentru festivaluri.

Closer to the Moon foloseşte ca poveste de fundal isprava marelui jaf bancar din perioada comunistă şi felul cum comuniştii au înţeles să facă un film "educativ" în care să reconstituie jaful. Dacă ne gândim bine lui Nae Caramfil îi place să facă filme despre filme.

Însă nu vă aşteptaţi la un film despre comunism. Povestea şi atmosfera de comunism de anii 50 sunt doar un fundal şi un pretext. Filmul este unul despre liberatate, în stilul filmelor americane care preamăresc libertatea asumată în toată splendoarea ei, fie şi cu preţul vieţii. Plus un film despre cum se face un film, ca joc al aparenţelor, şi autoironic, căci filmul reconstituire comunist se face fără regizor, care e mai tot timpul beat.

Bine jucat, vedetele Vera Farmiga şi Merk Strong îşi intră bine în rol, cu o menţiune pecială pentru Anton Lesser (îl ştiţi de pe la seriale BBC) care joacă excepţional rolul de Securist român încât mai tot timpul m-am întrebat ce actor român o fi ăsta (mimica şi atitudinea sunt atât de româneşti, încât nu am putut să cred că un strâin le poate surprinde atât de bine).

Să sperăm că Nae Caramfil va vinde bine acest film în America, are toate şansele să fie aşa cu o promovare adecvată, şi va mai avea şanse să facă şi alte filme, captând în acelaşi timp şi mai multă încredere de la producătorii de peste ocean.

sâmbătă, 8 martie 2014

La grande bellezza


La grande bellezza, Italia 2013, regia Paolo Sorrentino, cu Toni Servillo

Dintre filmele care au marcat la Oscar anul acesta observ că am ratat pe câştigătorul la categoria film în altă limbă decât engleza. Am reparat această scăpare.

La grande bellezza e un fel de La dolce vita după 40 de ani. Aşa că dacă aţi văzut La dolce vita şi v-a plăcut, o să gustaţi şi pe La grande bellezza. Dacă nu v-a plăcut clasicul lui Fellini (sau nu aţi avut curiozitatea să -l vedeţi) probabil nu o să vă placă acest filma a lui Sorrentino.

Asemănarea constă în ritm, în decor (Roma), şi mai ales în căutarea esteticului. Filmul este o experiență estetică, de aceea uşor deconcertant, linia narativă fiind subordonată unor imperative estetice şi nu logicii şi credibilității narative.

Asemănările se opresc aici, Sorrentino e din altă generaţie faţă de Fellini. În La dolce vita esteticul este eticheta unei clase, farmecul discret (şi găunos) al burgheziei. Totul văzut prin ochi de paparazzo, care este un comunicator, înţelegător şi critic, între lumea lor şi lumea noastră, a celor care privim filmul.

Sorrentino adoptă esteticul ca mod de viață,  ca singurul mod de viață autentic, în faţa barbariei societății contemporane. Un estetic asumat ca scop în sine. Arta pentru mase, produsă pentru consum, nu e decât un circ ieftin care nu poate stârni decât amuzamentul (a se vedea scena cu happeningul ce constă în a da cu capul într-un zid).
Fiecare experiență este una estetică. Participarea la o înmormântare are un cod estetic pe care personajul principal, scriitorul Jep Gambardella, scriitor doar pentru că a scris ceva în tinerețe,  abandonând scrisul apoi, ni-l dezvăluie cu umor.

Însăşi apariția ciudată şi hidoasă a călugăriţei care aduce un moment de retrospecţie în această lume care parcă nu se opreşte din petrecere, este tot una estetică, o estetică pe dos, o estetică a urâtului.

Chiar și finalul, cu întoarcerea la rădăcini,  deși pare că aduce o morală, în definitiv nu este decât o experiență estetică absolută.

Pentru că, aşa cum spune personajul principal, în final, partenerei de dans, rememorând parcursul în viața,  faptul că încă nu au făcut dragoste împreună,  este un bun motiv pentru a trăi mai departe.
Este filmul unei generaţii de intelectuali care a abandonat orice iluzie legată de rolul intelectualului în societate. Cultura şi arta sunt doar o cale de a trăi frumos,  o salvare individuală în lumea de astăzi,  fără vreo ambiție de a mai schimba ceva în realitatea materială şi socială.

sâmbătă, 1 martie 2014

Captain Phillips


Captain Phillips, USA 2013, regia Paul Greengrass, cu Tom Hanks, Barkhad Abdi

Filmul este despre povestea, adevărată, a piratării unei nave sub pavilon american în largul coastelor Somaliei.

Este un film de personaje. Deoparte Tom Hanks, căpitanul, jucat cu aceeași pricepere din totdeauna, un amestec de forţă şi vulnerabilitate. Marea surpriză vine de la rolul negativ al şefului piraţilor. Un debutant, Barkhad Abdi, emigrant cu originea în Somalia, care face un rol care deja a primit multe premii şi e un candidat serios la un Oscar pentru rol secundar masculin. Piratul trebuie să fie acel gen de personaj, destul de prezentat în filme, infractorul ajuns infractor din motive sociale. Care e în fond destul de uman, dar în acelaşi timp trebuie să fie rău şi violent, pentru că altă cale nu are ca să supraviețuiască. Descrierea în cuvinte nu sună foarte complicat. Însă nu cred că am văzut un actor mai credibil în acest rol decât pe acest norocos debutant, până mai ieri şofer de limo, acum vedetă.

Filmul ratează cu puţin să fie unul de istorie a cinematografului, datorită faptului că regizorul insistă parcă mai mult decât ar trebui pe acţiunea de salvare, ocazie în care cade în păcatul unor clişee din filmele de acţiune cu militari americani care salvează tot. Oricum e de văzut.

The Book Thief


The Book Thief, Hoţul de cărţi, USA, Germania 2013, Regia Brian Percival, Cu Geoffrey Rush, Emily Watson,

Naraţiunea este una absolut banală, formată din orice clişeu vă vine în minte despre filmele cu Reichul German şi holocaust, cenzură , rasism.

Totul ar trebui văzut prin ochii de copil al eroinei principale, dar şi aici ratarea este deplină, pentru că nu se reuşește să se construiască nimic din "lumea copilăriei" atât de delicioasă în contrapunct cu lumea oamenilor mari. Filmul "Pistruiatul", în ciuda poveştii cretine cu ilegalişti comunişti, este o capodoperă pe lângă această producție americană multlăudată.

Faptul că Geoffrey Rush joacă cald şi "uman" , cum numai el ştie să o facă,  nu salvează cu nimic filmul.