La grande bellezza

La grande bellezza, Italia 2013, regia Paolo Sorrentino, cu Toni Servillo

Dintre filmele care au marcat la Oscar anul acesta observ că am ratat pe câştigătorul la categoria film în altă limbă decât engleza. Am reparat această scăpare.

La grande bellezza e un fel de La dolce vita după 40 de ani. Aşa că dacă aţi văzut La dolce vita şi v-a plăcut, o să gustaţi şi pe La grande bellezza. Dacă nu v-a plăcut clasicul lui Fellini (sau nu aţi avut curiozitatea să -l vedeţi) probabil nu o să vă placă acest filma a lui Sorrentino.

Asemănarea constă în ritm, în decor (Roma), şi mai ales în căutarea esteticului. Filmul este o experiență estetică, de aceea uşor deconcertant, linia narativă fiind subordonată unor imperative estetice şi nu logicii şi credibilității narative.

Asemănările se opresc aici, Sorrentino e din altă generaţie faţă de Fellini. În La dolce vita esteticul este eticheta unei clase, farmecul discret (şi găunos) al burgheziei. Totul văzut prin ochi de paparazzo, care este un comunicator, înţelegător şi critic, între lumea lor şi lumea noastră, a celor care privim filmul.

Sorrentino adoptă esteticul ca mod de viață,  ca singurul mod de viață autentic, în faţa barbariei societății contemporane. Un estetic asumat ca scop în sine. Arta pentru mase, produsă pentru consum, nu e decât un circ ieftin care nu poate stârni decât amuzamentul (a se vedea scena cu happeningul ce constă în a da cu capul într-un zid).
Fiecare experiență este una estetică. Participarea la o înmormântare are un cod estetic pe care personajul principal, scriitorul Jep Gambardella, scriitor doar pentru că a scris ceva în tinerețe,  abandonând scrisul apoi, ni-l dezvăluie cu umor.

Însăşi apariția ciudată şi hidoasă a călugăriţei care aduce un moment de retrospecţie în această lume care parcă nu se opreşte din petrecere, este tot una estetică, o estetică pe dos, o estetică a urâtului.

Chiar și finalul, cu întoarcerea la rădăcini,  deși pare că aduce o morală, în definitiv nu este decât o experiență estetică absolută.

Pentru că, aşa cum spune personajul principal, în final, partenerei de dans, rememorând parcursul în viața,  faptul că încă nu au făcut dragoste împreună,  este un bun motiv pentru a trăi mai departe.
Este filmul unei generaţii de intelectuali care a abandonat orice iluzie legată de rolul intelectualului în societate. Cultura şi arta sunt doar o cale de a trăi frumos,  o salvare individuală în lumea de astăzi,  fără vreo ambiție de a mai schimba ceva în realitatea materială şi socială.