duminică, 31 august 2014

A Million Ways to Die in the West, Urma scapa turma


A Million Ways to Die in the West, Urma scapa turma, USA 2014, regia Seth MacFarlane, cu Seth MacFarlane, Charlize Theron, Liam Neeson,

Filmul se doreste unul din cele care fac bascalie de celebrul vest salbatic. Care nu era chiar asa "cool", ci mai degraba stupid dupa standardele  noastre de astazi.

Umorul este grosier pe alocuri, chiar scatologic, dar curge firesc si nu poti sa nu te amuzi. In plus, aproape fiecare scena se termina cu moartea unui peronaj, moarte cat mai stupida si mai gratuita fata de actiunea in desfasurare. Trimiterile la filme cult fac cu atat mai agreabil spectacolul.

All Is Lost


All Is Lost, USA 2013, regia J.C. Chandor, cu Robert Redford

All Is Lost este un film incomod, o provocare. Este un film cu un singur personaj, fara dialog. Poate fi un astfel de film dramatic si sa tina spctatorul cu sufletul la gura?

Filmul dovedeste ca se poate. Este povestea unui navigator solitar, jucat de Robert Redford, magnific, pe un mic velier, in mijlocul oceanelor. Care trebuie sa supravietuiasca in fata unui univers neprieten. Drama este in conflictul dintre civilizatie si natura. Navigatorul uzeaza de toate mijloacele si procedeele pe care civilzatia i le pune la dispozitie pentru face fata incercarilor marii.

Sunt ele suficiente? Sau salvarea tine doar de o minune (Dumnezeu)?

Mergeti sa vedeti acest film!

vineri, 29 august 2014

Istoria Poloniei. Terenul de joacă a lui Dumnezeu


Norman Davies, Istoria Poloniei. Terenul de joacă a lui Dumnezeu, traducere Carmen Bartl, Polirom 2014 (2 vol.)


Eu nu cunosc istorii ale Poloniei care sa fi fost traduse in romaneste. Deci e un eveniment sa puteti citi o istorie completa a Poloniei in limba romana.

Nu va povestesc aici Istoria Poloniei. Subtitlul "Terenul de joaca a lui Dumnezeu" va spune deja ca e o istorie care nu duce lipsa de evenimente marcante si rasturanari dramatice. De la marele stat polonez, o mare putere medievala, pina la disparitia Poloniei. Apoi renasterea acesteia in secolul al XX-lea.

In plus este o istorie a unei natiuni din estul european. Intr-un context geografic si cu provocari de multe ori similare cu cele pe care le-am suportat si noi romanii. Adica ocazia de a ne intelege, prin comparatie, propria noastra istorie.

marți, 26 august 2014

The Hundred-Foot Journey (Război în bucătărie)


The Hundred-Foot Journey (Război în bucătărie), USA 2014, regia Lasse Hallström, cu Helen Mirren


Indieni + sat drăgălaş din Franţa + garam masala + curry + pui tandoori + bucătărie franţuzească + sos bechamel + sos hollandaise + Helen Mirren + botox (în cantităţi de coşmar) + muzică indiană + omletă = porn food

marți, 19 august 2014

Petru Groza

11 martie 1945. Abia instalat în funcţia de prim-ministru Petru Groza în vizită la legaţia sovietică.
Fototeca online a comunismului românesc cota 106/1945(102/1945)(101/1945)


Petru Groza a fost şeful primului guvern comunist instalat în România la 6 martie 1945. Dar nu în această calitate îl amintesc aici , ci pentru că a fost urmaşul lui Parhon la conducerea Republicii Populare Române din 1952 până în 1958, când a răposat. Adică Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări naţionale, funcţie echivalentă cu cea de preşedinte pe vremea aia.
Groza a fost în tinereţile sale dornic să facă politică la Partidul Naţional, ca orice ardelean respectabil. Numai că ăştia erau oameni serioşi, Maniu nu înghiţea orice arivist, aşa că „naţionalii” s-au dovedit a nu fi pe măsura ambiţiilor lui Groza, că nu s-a arătat gata să-l facă mare peste bucate. După ce s-a plimbat pe la averescieni, până la urmă, om ambiţios cu dorinţă de a fi şef, şi-a făcut propriul partid, Frontul Plugarilor, partid de buzunar, cu audienţă doar în regiunea Hunedoarei pe unde îşi făcea afacerile şeful.
Şi cum orice partid are nevoie de bani ca să supravieţuiască, lui Petru Groza nu i s-a părut nimic rău în a deveni paravan pentru fondurile prin care Cominternul finanţa Partidul Comunist în România. Aşa a devenit el tovarăş de încredere al comuniştilor.
Care, drept mulţumire, l-au pus şef peste primul guvern comunist din România, că tot aveau nevoie de unul care să dea bine că e guvern de largă concentrare democratică, nu comunist de-a dreptul.
Guvernul acela cu Zaroni despre care Păstorel scris:
Caligula imperator
A făcut din cal senator!
Domnul Groza, mai sinistru,
A făcut din bou ministru!

Sau (tot de Păstorel) :
În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul … în acest guvern!

Asta a ţinut cât comuniştii s-au instalat bine după care nu au mai avut nevoie de el. Cum tocmai înnebunise Parhon, i-au dat lui Groza funcţia de Preşedinte, că oricum nu avea nicio putere acolo.

Altfel, a făcut şi el un bine ţării! Când a răposat a ţinut să fie îngropat cu popi şi tot tacâmul ortodox. Tovarăşii de partid i-au făcut funeralii naţionale,cum se cuvenea unui şef de stat, fotografiate, filmate şi date la jurnalul de actualităţi, aşa că a în anii ăia de cumplit ateism materialist ştiinţific s-au văzut popi la o ocazie oficială. 

luni, 18 august 2014

Legends of Oz: Dorothy's Return

Legends of Oz: Dorothy's Return, USA-India 2013, regia Will Finn, Dan St. Pierre

O animatie care a trecut aproape neobservata. Un film in mod clar subevaluat. Toate criticile negative sunt indreptate impotriva calitatii animatiei. In mod sigur nu e Pixar. Facuta in niste studouri indiene isi arata uneori limitele. Insa realizatorii au mizat, la partea grafica, pe stilizare si nu pe efecte naturaliste. Astfel ca animatia este asa cum trebuie pentru ceea ce filmul si-a propus ca si grafica.

Punctul tare al filmului este povestea. Este stiinta aceea secreta de a spune un basm, de a te transpune intr-o lume de eroi si zane. Cu o multime de personaje, unele pe care le stiam din clasicul Vrajitor din Oz, altele noi, filmul amuza si vrajeste. Si momentele muzicale (e un muzical animat) sunt bine realizate, iar muzica deloc conventionala.

Sunt sigur ca cei mici nu vor fi asa critici cu grafica si se vor bucura de poveste.

luni, 11 august 2014

Our Man in Havana

Graham Green, Our Man In Havana, Vintage Classics, 2001 (ediţia originală 1959)

Este o carte care s-a bucurat de o ecranizare la fel de reuşită ca şi romanul în sine, ceea ce i-a adus o faimă mondială.


E o lectură bună pentru vacanţă, plină de umor. Dar mai ales o recomand celor care suferă de mania conspiraţiilor, şi cred că lumea funcţionează după aranjamentele unor puteri oculte (mai ales cu referire la spioni).

Romanul este povestea unui vânzător de aspiratoare din Havana, căruia nu-i prea merg afacerile, cheltuielile nebuneşti ale fiicei îl presează să facă urgent rost de bani, deci se face un fel de spion.

Spun un "fel de spion", căci, recrutat de serviciile engleze, evident că nu are nimic de oferit acestora şi le trimite ştiri din presă ca fiind mari secrete, şi schiţe de piese de aspirator ca schiţe de arme secrete.

Interesant este mecanismul acceptării acestor pseud informaţii secrete: serviciile secrete lucrează cu secrete, deci ele sunt predispuse să accepte orice ca fiind un material al muncii lor. La aceasta se adaugă carierism, comoditate şi alte păcate umane care fac din modestul vanzator de aspiratoare un agent de bază al serviciilor secrete.

Lucrurile nu rămân la acest nivel. Ritualul muncii de spion, stârneşte pofta serviciilor secrete concurente, care mirosind un secret, deşi nu există niciunul, se amestecă în această poveste. Aşa că ne trezim într-o lume cu asasinate, acţiuni în forţă ale poliţiei, totul evident pentru nimic.

Desigur romanul poate fi citit îşi într-o altă cheie, şi în mod sigur Green a urmărit acest lucru dând câteva indicii în carte. Este şi o carte despre construcţia narativă, care este construită de autor dar şi se "autoconstruieşte", despre pactul ficţional care are nevoie de acceptarea celui care receptează naraţiunea.

Dar trecând de astfel de interpretări, o să vă amuzaţi în mod sigur de toată această tevatură care se declanşează în jurul unor secrete care nu există.

sâmbătă, 9 august 2014

Guardians of the Galaxy

Guardians of the Galaxy, USA 2014, regia James Gunn, cu Chris Pratt, Zoe Saldana,

Trebuie sa recunosc că cei de la Marvel mă impresionează din nou cu standardul înalt pe care şi l-au  propus pentru filmele lor,
După un Captain America bine realizat, un X-Men excelent, iată   că vin acum cu aceşti Gardieni ai galaxiei efectiv o capodoperă. Producătorii de la Marvel au înţeles că nu mai e suficient să pui tipul bun să caftească pe cel rău pe fondul unor efecte speciale,  ci, pe o piață saturată de supereroi, trebuie să trudeşti mult la scenariu şi partea artistică ca să menţii interesul audienţei.
În cazul de față totul merge perfect. Eroii sunt bine conturaţi şi simpatici cât cuprinde, încât nici vreo domniţă emotivă și ecologistă să nu scape de farmecul lor. Peter Quill ( Chris Pratt) erou sexy, viteaz şi cam rocker face pereche cu Gamora (Zoe Saldana) deşi cam verde, nu mai puţin atractivă. Lângă ei, un muşchiulos tatuat fără simţul umorului, şi din acest motiv plin de umor, un raton mutant superinteligent, şi un fel de copac bun la suflet cât cuprinde. Adică respectă regula impusă de capodoperele animate ale lui Disney, prinţul şi prinţesa sunt importanți,  dar povestea funcţionează prin personajele care însoţesc pe cei doi eroi.
Povestea , deşi lineară, zăboveşte suficient pe personaje ca să ne facă să le îndrăgim. Şi mai are o calitate: are umor din belşug.
Evident scenele de acţiune sunt bine lucrate, efectele special sunt de nota 10, fiecare pixel e la locul lui.
Şi nu e tot! Coloana sonoră e o selecție de hituri din anii 70-80 care merge perfect cu designul filmului care aminteşte de anii nubuni cu punk, heavy şi hard metal, cât şi de stilistica SF de la începutul anilor 80 care la rândul ei îndrâznea să preia din grafica benzii desenate din anii 30.
Îl recomand 100%.