miercuri, 31 decembrie 2014

Paddington


Paddington, Marea Britanie, Franta 2014, regia Paul King, cu Nicole Kidman, Sally Hawkins,

Paddington e un film tocmai bun sa inchei anul. Are o atmosfera de sarbatoare si basm, in final ninge, ce putea fi mai bun?
Ursuletul gasit in gara Paddington din Londra e celebru in literatura pentru copii anglo-saxona. Ecranizarea avea de raspuns unor astepari mari, si, zic,eu producatorii s-au descurcat bine. Desigur nu originalitatea povestii e punctul tare intr-un film de copii, ci felul cum este spusa. Sunt momente umoristice bune (cel cu ursuletul adapostit intr-o ghereta a soldatilor din garda de la Buckingham este memorabil), sunt momente duioase. Dar mai ales este o grija extraordinara pentru detaliile de scenografie, care par un decor de desen animat, care participa efectiv la emotia filmului. De la casuta colorata a familiei Brown, care il adopta pe ursulet, pina la atmosfera gotica din jurul personajului negativ, intruchipat bine de Nicole Kidman. Muzica participa excelent la actiunea filmului.
Fiti din nou copii si uitati-va la Paddington!

Cozonac

Pentru acest Craciun am facut cozonac. Nu a iesit chiar o capodopera, dupa cum se observa in poza, dar nici rau nu este.

Ingrediente:

10 oua
1 kg faina
300 g zahar (plus 3 linguri pentru crema de nuca)
600 ml lapte
250 g unt
1 pachet de drojdie de 50 g
200 g nuca
esenta de vanilie si rom (vreo 2 lingurite din fieare)
o lingura de coaja de lamai
un praf de sare

Cantitatile sunt pentru 2 cozonaci.

Am separat albusul de galbenus.
Se activeaza drojdia cu doua linguri de lapte caldut si doua de faina amstecate cu pachetul de drojdie.
Galbenusurile se bat cu zaharul spuma. Se aduga apoi 400 ml lapte,  aromele si coaja de lamaie
Se adauga apoi faina si drojdia. La urma se adauga si albusul batut de la 4 oua. Se framanta bine pina cand aluatul incepe sa se dezlipeasca de pe vas. Apoi Sse adauga untul topit si se framanta in continuare pina se incoporeaza bine.

Se lasa la crescut la un loc cald pina isi va dubla volumul.

In acest timp se face crema de nuca. Se prajesc usor nucile vreo 5 minute. Se macina fin. Apoi se incalzeste laptele (200 ml) si se amesteca cu nuca macinata si 3 linguri de zahar si un pic de rom. Se amesteca bine la foc mic cat sa capete o consistenta cremoasa. Se ia de pe foc si se incorporeaza albusul batut de la 3 oua.

Aluatul crescut se intinde pe o suprafata data cu putin ulei se aplica crema si se ruleaza asemanator unei rulade.

Se pune in tava si se lasa din nou la crescut cel putin jumatate de ora.

Se unge la final cu un ou batut si se da la cuptorul incins la 180 grade pentru o ora.

joi, 25 decembrie 2014

De ce iubim femeile

Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile, Humanitas

Pentru ca e vacanta hai sa vedem ce raspuns da Mircea Cartarescu la aceasta infinita intrebare: De ce iubim femeile?
Cum de altfel ma asteptam, cartea nu va da un raspuns decat in termenii unui sondaj al experientei livresc-pseudo-biografice privind carcactere feminine care s-au intersectat cu simtirea de scriitor a autorului.
Caracterele sunt mult prea exemplare ca sa le putem banui de autenticitate, dar Cartarescu povesteste bine, are darul de a spune lucruri cum nu prea exista prin literatura romana, si lectura nu poate fi decat agreabila.

Nightcrawler, Pradator de noapte


Nightcrawler, Pradator de noapte, USA 2014, regia Dan Gilroy, cu Jake Gyllenhaal

In rezumat povestea nu este deosebita: un individ se apuca de meseria de "vanator" de stiri de senzatie, pe care le vinde apoi posturilor de televiziune.
Insa niciun rezumat nu o sa poata sa va spuna ca in fapt este o poveste  in care hotarul dintre ceea ce consideram normal si "dementa" este ... sau mai bine zis nu este.
Asa se construieste una dintre cele mai puternice povesti cinematogafice "antisistem" pe care mi-a fost dat sa vad. Prima tinta este "sistemul" mass-media, dar in definitiv este atacat intreg "SISTEMUL", zugravit in tot ce are el mai dement si imoral (sau amoral).
O nota de10 pentru Jake Gyllenhaal pentru ca a reusit sa dea viata acestui personaj, vanatorul de stiri, la care fiecare gest, desi aparent normal, contine in sine nebunia unei lumi din pacate atat de aproape de cotidianul nostru.

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Yagyū

Alon Adika, http://www.japantimes.co.jp/life/2013/05/05/travel/yagyu-naras-hidden-village-of-the-shoguns-sword-masters/#.VJXccc8R



Musashi a mers spre dealul Kasagi, in valea Yagyū, deoarece dorea sa-l intaneasca pe unul dintre cei mai importanti luptatori ai vremii, pe Yagyū Muneyoshi (sau Munetoshi). Atat de important incat descendentii sai Muneori si Mutsuyoshi au fost maestri de arte martiale ai shogunilor Tokugawa, cei care au condus Japonia dupa 1600.

Musashi va primi o lectie indirect, observand perfectiunea taieturii in tulpina unui bujor facuta de maestrul Muneyoshi. Afland ca Otsu se afla si ea la castelul familieiYagyū, Musashi va abandona insa gandurile de a se lupta cu Muneyoshi. Si isi va continua peregrinarile. Jotaro, abandonat, se va alatura si el lui Otsu.

Domeniul familiei se afla la doar 16 km de Nara. Astazi Yagyū este doar un satuc linistit. Doar un templu fondat de familia Yagyū, in curtea caruia se afla si mormintele celebrilor luptatori, pastreaza cateva relicve tinand de istoria familiei.

Mai multe despre localitate in Japan Times http://www.japantimes.co.jp/life/2013/05/05/travel/yagyu-naras-hidden-village-of-the-shoguns-sword-masters/#.VJXccc8R

duminică, 7 decembrie 2014

The Judge

The Judge, USA 2014, regia David Dobkin, cu Robert Downey Jr., Robert Duvall, Vera Farmiga, Billy Bob Thornton, Vincent D'Onofrio

La prima vedere filmul nu are cu ce sa impresioneze: povestea pare construita din cliseele obisnuite ale filmelor americane despre baiatul cu succes "in the city", care se intoarce in oraselul lui de origine, plus ceva drama judiciara pe placul publicului american. Insa acesta este doar fundalul unei drame de caractere, care se joaca intre personajele principale, judecatorul (Robert Duvall foarte bun, cum deja stiam) si fiul sau (Robert Downey Jr. care dovedeste ca poate fi foarte bun si in altceva decat in rol de supererou). Drama se desfasoara in ritm si tensiune de tragedie greaca, unde hybris-ul fiului de a-si asuma rolul de protector al unui tata (prea) protector nu va ramane nepedepsit, dar zeii sunt milosi si pedeapsa are si partile sale bune.

Magic In The Monlight

Magic In The Monlight, USA 2014, regia Woody Allen, cu Colin Firth, Emma Stone

Woody Allen nu poate sa faca filme care sa iti para rau ca le-ai vazut. Desi nu mai repeta performanta unui film capodopera ca anul trecut in Blue Jasmine, aceasta poveste romantica, cu un magician si o escroaca spiritista,  este despre ceea ce ii place lui Woody Allen sa povesteasca: viata e o scena, iar noi suntem actori in ea. Si evident despre tensiunea dintre rolul pe  care il jucam pe aceasta scena, ceeea ce suntem cu adevarat, si, mai ales, ceea ce am dori sa fim.

Evul Mediu dietetic?


Multi oameni considera Evul Mediu ca o epoca intunecata in care oamenii sufereau de tot felul de lipsuri. 

Lucrurile sunt mai nuatate. Daca ne gandim la mancare lucrurile nu stateau prea rau, cel putin la cantitate, desi am putea aduce unele critici cu privire la continutul in vitamine al dietei medievale. Avem consemnate ratiile unor calugari, care conform canoanelor, ar fi trebui sa manance cu retinere, deci nu ne aflam in fata unor cantitati exceptionale.

Ratia pe zi era de 1,7 kilograme de paine (vreo 5 franzele obisnuite), un litru si jumatate de vin sau bere (no comment!!!) 100 grame de branza, si cam un sfert de kilogram de pireu de linte sau naut. Asta inseamna cam 6000 de calorii, cam dublul la ce dieteticienii recomanda unei persoane active.

In zilele de sarbatoare (si nu erau putine la cati sfinti importanti erau de sarbatorit) primeau unii 6 oua si 2 pasari, altii un kilogram de carne, iar ratiile de branza si piure se dublau.

E adevarat ca nu era prea mult rafinament, painea era principalul aliment, dar cantitatile erau mai mult decat indestulatoare.

Trebuie sa va imaginati si ce garaieli si flatulatii insoteau viata de fiecare zi cu un astfel de meniu...

joi, 4 decembrie 2014

My Life in France


Julia Child, Alex Prud'homme, My Life in France, 2006

Cine este pasionat de gatit stie cine este Julia Child. Pentru toti ceilalti: Julia Child este cea care i-a invatat pe americani sa gateasca  si sa manance si altceva decat barbeque si aspicuri indigeste. A adus bucataria franceza in caminele americane. In fine a fost si prima vedeta de televiziune in domeniul emisiunilor culinare. (pe vremea cand Jamie Oliver nici nu se nascuse).

Cartea va da ocazia sa descoperiti si un om extraordinar.

Julia s-a nascut intr-o instarita familie din California. Partea buna este ca aceasta i-a dat ocazia sa dobandeasca o anumita educatie. Partea proasta era ca era evident destinata unei vieti plate si materialiste specifice mediului sau social. Tinand seama ca era si foarte inalta (1.90) ceea ce cam descuraja eventualii pretendenti, se indrepta, probabil, spre a deveni o domnisoara batrana cu ceva avere si ticuri caracteristice.

Al doilea razboi mondial va schimba aceasta stare de lucruri. Se angajeaza in armata, lucreaza pentru OSS (stramosul CIA, insa nu era vreo Mata Hari, ci doar o secretara care gestiona documente). Astfel calatoreste in lume (Asia) si mai ales il cunoaste pe Paul Child care ii devine dupa razboi sot si un sprijin foarte pretios si intelegator in demersurile sale, chiar si atunci cand pareau fara vreo finalitate practica. Paul Child este prezent în carte prin fotografiile sale, fiind un pasionat al fotografiei, si evident un artist si in acest domeniu.

Paul Child era el insusi o "figura". Artist autodidact, boem al nebunilor ani interbelici, calatorise peste tot in lume (ca marinar), si statuse in Franta o perioada lunga de timp.

Proaspetii casatoriti vor primi "cadou" o numire a lui Paul intr-un post modest pe langa Ambasada SUA din Paris (astazi am spune ca era un fel de angajat in PR).

Si asa incepe aventura frantuzeasca a Juliei Child. Care se indragosteste de mancarea frantuzueasca. Fiind o femeie activa, nu se multumeste  sa fie doar sotie de membru in corpul diplomatic, ci se pune sa studieze temeinic bucataria franceza la renumita scoala Cordon Bleu. 

Dupa absolvire impreuna cu niste prietene frantuzoaice pasionate va incepe sa predea cursuri de bucatarie frantuzeasca in special pentru publicul de expati din capitala Frantei.

Si mai ales incepe marele ei proiect: o carte de bucate care sa faca retetele bucatariei franceze accesibile americanilor. Nu o simpla colectie de retete, ci retete regandite in asa fel incat sa tina seama de ingredientele accesibile unei familii americane, de caracteristicile acelor ingrediente (de exemplu a cercetat cum faina americana se comporta comparativ cu faina frantuzeasca si a descoperit ca indicatiile din retetele franceze sunt de neaplicat in America, si trebuie adaptate, datorita caracteristicilor foarte deosebite), de utilarea obisnuita a unei bucatarii americane (cum sa faci bagheta frantuzeasca acasa, atat timp cat francezii mancau bagheta facuta in brutarii profesioniste, cu cuptoare profesionale). Fiecare reteta trebuia sa fie testata si pasii descrisi in amanunt.

Aceasta carte aparuta in Statele Unite (scrisa impreuna cu prietenele ei din Franta) va fi un mare succes, in ciuda volumului sau apreciabil si pretului destul de piperat.

Dincolo insa de aspectele profesionale ale povestii Juliei, din carte reiese si un observator atent si dibace al oamenilor, al obiceiurilor, un om care comunica extraordinar cu  si iubeste Franta. Cine este indragostit de Franta, mai ales Franta anilor 1950 trebuie sa citeasca neparat aceasta carte.

Dupa ce misiunile in strainatate ale sotului se termina Julia se intoarce in Statele Unite. Isi promoveaza cartea si la TV. In urma unei emisiuni de promovare, postul respectiv primeste scrisori in care este rugat sa o mai dea pe "doamna cu gatitul" si de aici se naste o emisune proprie culinara, care va fi la randul ei un succes, si transforma pe Julia Child in vedeta naţională în America.