duminică, 25 decembrie 2016

Pulgasari - cinemateca


Pentru că am scris despre cartea Hollywood la Phenian, care povestește despre uimitoarea răpire a regizorului sud-coreean Shing Sang-ok pentru a fi dus să facă filme în Coreea de Nord, comunistă, iată două vorbe despre cel mai celebru film făcut de acest regizor cât s-a aflat în Coreea de Nord.
Pulgasari (scris și Bolgasari sau Polgasari) este un film inspirat pe larg de filmele japoneze din seria Godzilla. De altfel, pentru efectele speciale a fost angajat de nord-coreeni chiar studioul Toho din Japonia, cel care realiza seria Godzilla. Și aceștia au fost semi-răpiți, ei fiind angajați cu promisiunea că vor lucra pentru un film chinezesc, printr-o companie chineză, Abia mai târziu au descperit că lucrează la un film nord-coreean. Astfel că efectele speciale sunt OK pentru anul 1985.
E o poveste cu un monstru invincibil care mănâncă fier, și devine in ce în ce mai mare și mai puternic. Desigur filmul e făcut în cheie marxistă. Pulgasari, adică această Godzilla în versiune Coreea de Nord, are conștiință de clasă și ajută pe niște sărmani fermieri asupriți de lorzii locului în lupta lor de eliberare.
E unul dintre cele mai ciudate filme, un amestec de elemente de film comercial cu propagandă ideologică. Dacă vreți să vă minunați îl găsiți on-line.

Hollywood la Phenian


Paul Fischer, Hollywood la Phenian

Doarece am făcut oarece pasiune pentru povești cu istoria peninsulei coreene nu puteam să ratez această proaspătă apariție.
Cartea este despre uluitoarea răpirea a cineastului sud-coreean Shing Sang-ok și a fostei sale soții, actrița Choi Eun-he, de către nord-coreeni pentru a satisface ambiția, pe atunci tânărului, Kim Jong-il, viitor conducător al Coreeei de Nord, comunistă, după decesul tatălui său Kim Il-sung (cunoscut la noi și în transcrierea Kim Ir-sen). 
Pocestea răpirii se petrece undeva în 1978.
Shing Sang-ok era unul dintre producătorii și regizorii de succes din Coreea de Sud. A fost căsătorit cu Choi Eun-he o actriță renumită în Coreea de Sud, dar la momentul răpirii cei doi erau despărțiți. Ruptura dintre cei doi trebuie însă înțeleasă în termenii mentalității coreene. Actrița nu-i dăruise copii, ceea ce era o mare problemă în societatea coreeană, astfel că un soț care își cauta o soție mai tânără care să-i aducă copii nu era gest văzut ca neobișnuit sau absolut condamnabil în societatea coreeană, și nici chiar de soțiile părăsite în astfel de circumstanțe.
Mai trebuie spus că în anii 1970 succesul lui Shing Sang-ok era apus, producătorul fiind în mari probleme financiare. Asemenea, Choi Eun-he nu mai era tănără, și anii săi cei mai buni se aflau deja în urmă. De aceea există comentatori care spun că povestea răpirii ar fi inventată de cei doi, care de fapt s-ar fi lăsat atrași de promisiuni ale lui Kim Jong-il.
Cert este că Shing Sang-ok a regizat câteva filme în Coreea de Nord într-un stil ceva mai lipsit de șabloanele propagandei oficiale din Coreea de Nord. Cei doi vor reuși să revină în lumea liberă în 1985, păcălind vigilența paznicilor lor în timpul unei vizite în Viena.
Dintre filmele regizate în Coreea de Nord de Shing Sang-ok cel mai celebru este Pulgasari despre care o să vă povestesc două vorbe în Cronicarul de film.

duminică, 18 decembrie 2016

The Art of Vinyasa


Richard Freeman, Mary Taylor, The Art of Vinyasa

Am plăcerea să mă laud că am pus mâna pe ultima carte a lui Richard Freeman, realizată în colaborare cu Mary Taylor. Richard Freeman este unul dintre elevii importanți ai lui Sri K. Pattabi Jois, și unul dintre principalii popularizatori ai Ashtanga Yoga în Statele Unite. În articolul Maestrul. Yoga cu picioarele pe pământ este un videoclip unde Richard Freeman, alături de alți elevi ai lui Pattabi Jois, fac o demonstrație sub ochii maestrului.
Asta era cu mulți ani în urmă. Acum, Richard Freeman, ajuns la o etate venerabilă și el, expune în această carte propria experiență.
Încă din primele rânduri Richard Freeman avertizează că yoga trebuie abordată realist. Trebuie practicată cu perseverență și efort. Nu sunt rezultate garantate și nu se întâmplă minuni. Autorul compară abordarea practicii yoga cu a pune o masă bogată pentru oaspeți. Care s-ar putea să nu vină. Însă trebuie să pui acea masă în fiecare zi în onoarea acelor oaspeți, 

sâmbătă, 17 decembrie 2016

Rogue One


Rogue One, USA 2016, regia  Gareth Edwards,  Felicity Jones, Diego Luna, Forest Whitaker, Riz Ahmed

Rogue One a fost făcut cu țintă sigură nostalgicii seriei Star Wars. Este absolut de admirat efortul realizatorilor de a face un film care să arate cât se poate de mult precum seria originală din anii 1970-1980.
Sub acest aspect, ca unul din cei care am fost încântat în copilărie de imaginația lui George Lucas, nu pot decât să mă declar satisfăcut.
Desigur scenariul nu plesnește de originalitate, și e previzibil chiar dincolo de faptul că e un prequel al cărui deznodământ îl știm din seria originală. Unii își mai amintesc că în primul film al seriei (A New Hope) se vorbește de niște rebeli care s-au sacrificat ca să facă rost de planurile Stelei Morții, arma absolută a Imperiului.. Acest film este povestea lor. Poveste tragică cu o victorie amară, și de aceea realizatorii s-au inspirat mult din imaginile din The Empire Strikes Back. ceea ce nu e rău, căci toți admiratorii seriei consideră acel film ca un vârf artistic pentru Războiul Stelelor. Forța filmului stă în amănunte, în scenele create cu imaginație, și cu un pic de umor adus de un robot imperial capturat de rebeli, plin de sarcasm. Astfel că le iertăm că nu au rezistat modei de a pune ca personaj principal o eroină, cu nota că au adăugat și un personaj principal masculin credibil, astfel că lucrurile funcționează ceva mai bine pe ecran.
După semi-duda din Star Wars: Episode VII - The Force Awakens aș prefera ca povestea Star Wars să fie continuată de echipa din Rogue One, iar J.J. Abrams să fie trimis la plimbare.

vineri, 9 decembrie 2016

Storks, Berzele


Storks, Berzele, USA 2016, regia Nicholas Stoller, Doug Sweetland

Nu am avut mari așteptări de la această producție care vine de studiourile Warner. Așa că am fost plăcut surprins de calitatea poveștii. Berzele s-au reprofilat pe distribuit telefoane. Mai rentabil decât adus copii.
Lucrurile se încurcă, căci totuși o comandă trebuie livrată. Și eu un copil. Misiune dificilă pentru Junior care își vede ruinate speranțele  de promovare (și berzele sunt angajați, să știți). Prilej de multe aventuri năstrușnice, cu o bandă de lupi zănatici care vrea să captureze copilul și un porumbel isteric care o face pe dedectivul în acest caz.
Sunt o mulțime de momente tratate cu haz și inventivitate care se potrivesc perfect cu mesajul general pozitiv  de  a prețui valorile familiei.

Last Dance in Havana


Eugene Robinson, Last Dance in Havana,

Tot despre Cuba bărbosului și acum răposatului Fidel Castro.
E o carte specială pentru că autorul e interesat în primul rând de peisajul  muzical din Cuba. Fără a căuta să caute cu îndârjire semnele prăbușirii regimului.
E o carte despre Cuba anilor 2000 și ceva. E Cuba  perioadei speciale, perioada de după 1990, cînd regimurile comuniste au cazut, iar economia cubaneză s-a prăbușit, lăsând populația practic fără nimic. Totuși suferințele s-au mai domolit. Regimul pare să reziste.
Revoluția e în altă parte. Ea se petrece în muzică și dans.
Rezultă un portret vibrant. Cu multe trimiteri muzicale Los Van Van, Bamboleo, NG La Bamda.
Singura critică ce se poate aduce cărții este că autorul, un afro-american, este exagerat de interesat de problemele rasiale din Cuba, uitând uneori de alte aspecte.

vineri, 2 decembrie 2016

Kubo and the Two Strings

Kubo and the Two Strings, USA 2016, regia Travis Knight

Poveștile japoneze au nevoie de multă gingășie pentru a fi redate. Sunt delicate ca o frunză înroșită de toamnă, suspendată între frumusețea de o clipă în soarele toamnei și iminenta fatalitate a iernii.
Cei de la studiourile Laika, celebri cu Coraline și ParaNorman au primit provocarea.
Într-adevăr imaginile sunt superbe. Jocul cu personaje inspirate din origami este deosebit de reușit. Tot filmul este o pictură japoneză și nu veți regreta că l-ați văzut.
Partea mai slabă este povestea. Scenariștii au încercat să facă dintr-o poveste japoneză o poveste cu acțiune în stil occidental. Și au greșit la capitolul „gingășie” de care aminteam mai sus.

Painici cu merisor


Nu au iesit prea aspectuoase, nu mi-am batut mult capul cu forma, dar sunt foarte gustoase.

Vă trebuie:

500 g făina integrală
100 g merișor deshidratat,
100 ml lapte
100 ml apa
1 plic de drojdie uscată,
1 ou
2 linguri de zahar,
50 g unt topit,

Puneti toate ingredientele în vasul de frământat. Framântați bine până iese un aluat elastic.
Lăsați o oră și jumătate - două ore la crescut.
Eu am făcut opt batoane din această cantitate. Puteți  încerca diverse forme.

Se coc la 180 de grade pentr 20-25 de minute.

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Stalinism de fiecare zi


Sheila Fitzpatrick – „Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930”

Am pornit la lectura acestei cărți cu mari speranțe. Între exagerările scrierilor politice anticomuniste și nostalgii găunoase despre comunism cărțile despre cum trăiau oamenii în comunism sunt absolut necesare pentru a înțelege într-adevăr esența răului societăților comuniste.
Cartea este fără îndoială utilă din această perspectivă.
Totuși am rămas doar pe jumătate satisfăcut. Autoarea se concentrează foarte mult pe aspecte facile ale analizei vieții cotidiene. Se insistă pe economia de penurie și provocările pe care le punea cetățeanului sovietic, condițiile proaste de locuit, lipsa de intimitate, propaganda omniprezentă, discrepanța dintre valorile afișate și realitatea sistemului de relații care asigurau supraviețuirea. Destul de puțin despre viața privată a cetățeanului sovietic, plăcerile acestuia (regimul asigura indubitabil și o cantitate de satisfacție cetățenilor sovietici, ceea ce îi asigura o anumită legitimitate).
Prea mult asupra părții politice a vieții cotidiene, prea puțin asupra aspectelor profunde ale societății sovietice.

Snowden


Snowden, Franța, Germania, USA 2016, regia Oliver Stone, cu Joseph Gordon-Levitt

Pst! Pst! Mă urmăresc? ...!?
Americanii desigur! Agențiile de spionaj de spionaj americane în mod sigur știu că ați citit acest post pe blog.
Dacă mai aveți curajul să continuați, și nu ați închis imediat calculatorul, de frica agenturilor străine, o să vă spun că nu vă recomand să vedeși acest film nici măcar online.
Snowden e celebrul fost spion (acum orice geek cu computer se crede spion dacă lucrează pentru guvern și hacker dacă nu) care a dat pe goarnă că guvernul USA ascultă toate comunicațiile electronice din lume, ba mai mult, pot intra și pe computatorul tău de acasă să vadă ce filme porno ți-ai mai descărcat.
Faptul în sine e destul de nasol, și la vremea sa a trezit multă mânie.
Filmul, dimpotrivă, nu stârnește niciun interes. Scenariul e plin de toate clișeele imaginabile despre cum evoluează personajul de la entuziasmul inițial la problematizarea morală a job-ului pe care îl face, sau cât de rău e guvernul american care lovește tot felul de ținte nevinovate în acțiunile sale.
Oliver Stone putea mai mult pe vremuri decât să facă un fel de docudramă cu buget mare, cum e filmul ăsta.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu


Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, ediție îngrijită de Diana Mandache

Puține personaje din istoria noastră recentă au o imagine mai negativă decât Elena Lupescu (Duduia). Amantă (și într-un târziu soție) a regelui României, Carol al II-lea, este descrisă ca un fel de geniu rău al acestuia.
Scrisorile din cartea de față încep  cu momentul în care Al doilea război mondial se încheia, iar cuplul, trăitor în exil, se stabilește o perioadă în Brazilia, și apoi vin în Portugalia, unde și vor rămâne, la Estoril.
Scrisorile sunt către Tanzi Cosăcescu, soția lui Jean (Ion) Cosăcescu. Acesta, din 1944, era delagatul Societății Naționale de Cruce Roșie a României pentru Suedia, Norvegia, Danemarca și țările Americii de Sud.
Probabil că în atmosfera de după război, cînd cuplul Cosăcescu caută să se stabilească în Occident, relațiile cu un personaj regal prezentau interes. O perioadă corespondența este vie și frecventă. Pe măsură ce familia Cosăcescu își face „un rost” în emigrație, corespondența devine mai firavă. După moartea lui Carol al II-lea în 1953 devine sporadică pentru a înceta cu totul.
Deci nu am putea descrie această corespondență una către o prietenă foarte apropiată a lui Elena Lupescu.
Totuși oricâte restricții impune formalismul epistolar către o persoană care probabil nu este una foarte apropiată, prima impresie este una de plictiseală. Nicidecum nu e vorba de vreo Madame de Pompadour cu ambiții de a face și desface politica. Dimpotrivă, aspirațiile Elenei Lupescu sunt mai pământene. cea mai împlinită parte a existenței pare să fie cea de infirmieră în cadrul unui serviciu American din timpul războiului, și este foarte mândră de examenele susținute pentru a dobândi această calitate.
În rest îngrijorări pentru cei rămași în țară, informații despre cunoscuți. Este exprimat un patriotism românesc în termenii oarecum bombastici ai vremii. O persoană care pare să dorească o viață simplă, obosită de obligațiile protocolare.
În consecință puține lămuriri pentru cei ineteresați de politica mare. În tot cazul, se poate spune cu siguranță că îngrijorările cancelariilor vremii că regele Mihai ar fi pus în pericol de un complot al lui Carol al II-lea de reveni pe tron apar a fi simple fabulații. Tot ce transpare din corespondență este îngrijorarea sinceră a lui Carol al II-lea pentru fiul său, rămas rege într-o țară ocupată de rușii bolșevici.
Sau pot fi un caz de meditație asupra „sorții”. Imediat după război Elena Lupescu o critică în corespondență pe actrița Elvira Popescu (rămasă la Paris sub ocupațoe germană) pentru colaboraționism.
Mai tîrziu, Elvira Popescu ,ajunsă mare vedetă, se bucură de toleranța regimului comunist din România și poate vizita România comunistă, relativ nestingherită. Așa că Elena Lupescu ajunge în poziția de a se ruga de această să-i facă comisioane pentru a trimite ajutoare rudelor rămase în România. Așa se întoarce roata istoriei!

Arrival, Primul contact



Arrival, Primul contact, USA 2016, regia Denis Villeneuve, cu Amy Adams, Jeremy, Renner, Forest Whitaker,

În mod sigur un SF care atrage atenția. În armata de filme cu invazii extraterestre, acest film este un film în care extratereștrii sunt numai un pretext pentru a medita despre noi, oamenii.
E un film care pote fi ”citit” în multe feluri, referințele la Dumnezeu, religie, viață, moarte, timp, semn și semnificat, fiind complexe și bine încadrate în poveste. Așa că trebuie să-i menționez pe Ted Chiang și Eric Heissserer care sunt ”vinovați” de această poveste excelentă.
Cinematografic, filmul mizează pe cadre strânse, meditative, fără multe zorzoane, concentrat pe narațiune. Muzica adaugă acestei atmosfere, sau se remarcă prin absență atunci când este cazul.
Și în final o notă de 10 pentru Amy Adams pe umerii căreia se află acest film emoționant.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Mihai Eminescu, românul absolut


Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Humanitas, 2015

În umila mea opinie e vorba aici de cea mai bună carte publicată de Lucian Boia în ultima vreme. Autorul se întoarce la preocupările sale mai din tinerețe, și anume imaginarul și literatura, căci, să nu uităm, Lucian Boia a fost, mai înainte de iconoclastul miturilor istoriei românești, un cercetător al miturilor din scrierile lui Jules Vernes.

Studiul face istoria receptării lui Mihai Eminescu, de la poetul unei generații care aprecia romantismul poeziei sale, la recuperările sămănătoriste, apoi exagerările naționaliste ale anilor 1930, urmându-le o nouă recuperere proletcultistă, odată cu instaurarea regimului comunist, ajungând din nou la mistificări naționaliste în ultima perioadă a regimului comunist. Democrația de după 1990 nu a adus nimic nou unui mit deja pietrificat, anchilozat și fosilizat, în afară de , poate, teoriile conspiraționiste la modă, care au popularizat idea unui asasinat asupra lui Eminescu.
Concluzia este că, din păcate, receptarea contemporană a lui Eminescu nu prea mai înseamnă nimic în afara unei imagini mitizate. Puțină lume mai citește cu adevărat pe Eminescu în afara obligațiilor școlare.
În schimb Caragiale se joacă mai departe cu casa înschisă. Poate ar trebui să medităm asupra acestui lucru, când alegem să debităm vorbe mari, din izvorul inepuizabil de inepții patriotarde, de circumstanță, care s-au spus despre Eminescu. Și cu umilință, înainte de a ne enerva pe „tupeul” lui Lucian Boia de se atinge de un mit național, să ne întrebăm când am citit ultima data din Eminescu fără a fi obligați de vreo împrejurare „oficială” să o facem.

Hunt for the Wilderpeople

Hunt for the Wilderpeople, Noua Zeelandă 2016, regia Taika Waititi, cu Sam Neil, Julian Dennison

Un film cu circulație de festival care ne amintește că filme bune se fac oriunde, inclusiv la capătul lumii în Noua Zeelandă.

Un copil (Ricky) care poate fi descris ca o pacoste, orfan, trăiește dintr-un plasament familial în altul. Nu e neaparat rău, dar când simți că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, în ciuda grijii reci și funcționărești pe care ți-o poartă statul, îți cam vine să plătești tuturor cu aceeași monedă.
Așa ajunge într-o familie undeva „la țără”, în marginea pădurilor virgine. Aici îl va întălni pe ursuzul „uncle Hec”, și marea aventură în sălbăticie. Prilej de a se întâlni sau confrunta cu diverse personaje, unele bune, altele nu, și chiar ajunge la o anumită celebritate.
Partea cea mai bună a filmului sunt cele două personaje și relația perfect disfuncțională dintre cei doi, care însă va găsi un numitor comun într-o dragoste de libertate dincolo de convențiile lumii noastre „civilizate”.
Totul e tratat cu umor și livrează un mesaj fără diabolizări gratuite: nu vă așteptăți că autoritățile rezolvă totul, în niciun caz nu pot să aducă fericirea.

duminică, 6 noiembrie 2016

Cum s-a românizat România


Cum s-a românizat României, Lucian Boia, Humanitas, 2015

Lui Lucian Boia, ca istoric, îi plac miturile. Românismul României e un alt mit care merita demontat, mai ales că accesele de RRRrrromânism trezesc o hilaritate sănătoasă, și meritau o lecție.
România este departe de a fi fost un stat „național unitar”. Etnii variate populau din vechime acest teritoriu. Și în proporții însemnate. Încă și mai însemnat, în orașe, adică în locurile unde se forjează civilizațiile,  românii erau deobicei minoritari.
Ca să nu mai vorbim că și cei care se pretindeau elita românească erau departe a avea origini etnice așa de pure, fiind deobicei rezultatul unui amestec balcanic.
Miturile însă au forța lor. Tind să transforme realitatea după șabloanele mitului. Mitul românității absolute a României a fost pus în practică. Astfel, astăzi, România este mai românească decât oricând.
Ironic, regimul comunist, internaționalist în teorie, a acționat cel mai eficient în acest sens.
Ceea ce nu a făcut ca „spaimele” naționaliste să dispară. Teme mai vechi, precum iredentismul maghiar agită încă viața politică. Peste acestea se suprapun îngrijorări mai noi, cauzate de imigrația de dată recentă.  Tot atâtea dovezi că mitul are vigarea lui.

Jack Reacher: Never Go Back


Jack Reacher: Never Go Back,USA 2016, regia Edward Zwick, cu Tom Cruise

Dacă primul Jack Reacher a fost un film de acțiune decent, urmarea lansată acum nu multe zile e o făcătură, fără pic de imaginație. Jack Reacher trebuie să salveze pe câte cineva, fie o domniță din armată, care pare că nu prea are nevoie să fie salvată, sau o fiică care se pare că nu este fiică.
Și cum Tom Cruise nu mai e nici el la prima tinerețe ca să țină domnișoarele cu palpitații la fiecare apariție, altfel de emoții filmul nu prea are șanse să aducă.

duminică, 30 octombrie 2016

Daca ai un job de rahat, uita-te la „Runaway Train” - Cinemateca


Filmul e o capodoperă realizată, în 1985, de Andrei Konchalovsky, pe vremea când din mare regizor sovietic devenise mare regizor internațional și făcea filme la Hollywood. Din acea vreme, din creația lui  Konchalovsky, cinefilii țin minte mai ai ales pe savurosul „Tango and Cash”. Dar „Runaway train” ar merita mai multă atenție. E un fel de tragedie greacă grefată pe un film de acțiune cu evadați dintr-o închisoare de maximă siguranță din Alaska.
Ocazie pentru Jon Voigt, Globul de aur pentru acest rol, și Eric Roberts să facă niște momente memorabile.
În fragmentul pe care îl dau aici, îl vedeți pe Voigt într-un discurs care face mai mult decât miile de discursuri motivaționale (toate niște aiureli) pe care le-ați auzit în viața voastră. Savurați....

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Diplomatie chinezeasca


„Ripostând la tratamentul defavorabil la care a fost supus în timpul vizitelor sale la Moscova, Mao (Mao Zedong, liderul comunist al Chinei între 1949-1976) a căutat în mod deliberat să-l pună într-o situație stânjenitoare pe Hrușciov. El a dat ordin ca delegația sovietică să fie cazată la un hotel fără aer condiționat; rușii au transpirat datorită căldurii înăbușitoare ce caracteriza vara la Beijing și au fost mușcați de țânțari. Mao a insistat ca una dintre rundele de negocieri să aibă loc în piscina personală. Mao era un bun înotător; Hrușciov se temea de apă. Totuși, pentru a fi pe placul gazdei sale, Hrușciov a acceptat. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți largi și strâns într-un colac de cauciuc care abia plutea, rotofeiul lider sovietic înainta anevoie și stropea cu apă în timp ce traducătorii alergau în jurul piscinii încercând să dea o noimă răspunsurilor acestuia la întrebările lui Mao. Convorbirile au fost departe de a fi un succes”.

Michael Lynch, Republica Populară Chineză după 1949, trad. Simona Ceaușu, All, 2004, p. 153

Masterminds


Masterminds, USA 2016, regia Jared Hess, cu Zach Galifianakis, Jason Sudeikis, Owen Wilson

Cică făcut după o poveste adevărată, filmul parcă vrea să te convingă că America e o țară de tonți, în frunte cu ăia de la FBI. Nici un jaf de bancă nu mai e ce a fost odată.
Zach Galifianakis își face din nou rolul de copil mare, cam tâmpițel, dar cu intenții bune, pe care îl știm încă de la Hangover. De data aceasta îl face la superlativ. Totuși, după filmul acesta, nu cred că mai poate scoate ceva peste ce  deja a făcut dintr-un astfel de rol și cred că trebuie să facă urgent o schimbare în carieră, pentru că evident lumea se va plictisi.
Owen Wilson este „cel rău”. Il puteți imagina pe Owen Wilson în rolul de „villain”? V-ați prins de poantă!
Surpriza, plăcută, este Jason Sudeikis. El e un asasin plătit. Mai mult nu vă spun, trebuie să vedeți voi.
Dacă regia aducea mai multă creativitate și ritm filmului, așa cum a fost, de pildă Pain &Gain a lui Michael Bay, tot un film cu bandiți, făcut după fapte reale, ieșea chiar un film memorabil.
Totuși, în ciuda ratingurilor slăbuțe de pe diferite site-uri, eu vă zic că o să râdeți cu poftă, și merită să dați banii pe bilet.



duminică, 23 octombrie 2016

India - Yoga cu picioarele pe pamant

Daca citesti 90% din literatura de calatorie despre India ai impresia ca India este o tara in care te impiedici la fiecare colt de stada de cate un practicant al meditatiei si iluminarii intensive. Multi dau fuga sa se pregatesca in tainele yoga in vreo scoala din India, daca se poate cat mai aproape de Varanasi.
Daca il cititi pe Iyengar o sa aflati ca nu e nevoie sa mergeti departe ca sa faceti yoga. Cel mai bine e sa faceti asta acasa intr-un spatiu familiar, unde va simtiti confortabil.
Iar indienii sunt si ei oameni care vor sa traiasca asa cum traiesti si tu, cititorule, normal, inconjurat de confortul occidental.

Iata un hit recent lansat de un film indian.


Miss Peregrine's Home for Peculiar Children



Miss Peregrine's Home for Peculiar Children, USA, UK, 2016, regia Tim Burton, cu Eva Green, Asa Butterfield, Samuel L. Jackson

Tim Burton se joaca in acest film de-a genul fantasy. Aparent e o poveste pentru copii, sau nu asa de copii care redescopera lumea copilariei. Dar e loc destul pentru fantezia lui Tim Burton care face un antifilm cu supereroi, sub aparenta aceasta de poveste de adormit copii.
Scene frumoase - ce poate fi mai erotic decat sa tii cu o funie pe iubita care efectiv zboara? - si un final debordand de energie si creativitate demn de cele mai bune creatii marca Tim Burton.
Samuel L. Jackson aici este "cel rau", dar o sa-l tineti minte pentru aparitiile lui.

marți, 18 octombrie 2016

Cumințenia pământului


O campanie de strângere de fonduri pentru achizitionarea creației lui Brâncuși „Cuminenia pământului” a fost prilejul de a se înșira tot setul de platitudini imaginabile despre sculptorul Brâncuși.

Ca un act de reparație, și pentru a aminti că Brâncuși a fost un artist, cu tot ceea ce omenescul și sublimul acestui cuvânt implică, redau aici un fragment despre Brâncuși așa cum l-a văzut Peggy Guggenheim.

De ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-al lui Brâncuși, dar nu mi-o permisesem. Acum părea să fi sosit momentul pentru această achiziție. Am petrecut luni de zile apropiindu-mă tot mai mult de Brâncuși, înainte ca această vânzare să se producă efectiv. Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem asemenea complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram ca marea noastră pritenie să ușureze lucrurilr. Dar în ciuda acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4.000 de dolari pentru „Pasărea în spațiu”.
Atelierul lui Brâncuși se găsea într-o fundătură. Era un atelier imens, plin cu scalpurile lui enorme, și arăta ca un cimitir, numai că sculpturile erau mult prea mari ca să stea pe morminte. Lângă această încăpere mai era una mică, cea în care lucra efectiv. Pereții erau acoperiți cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. În mijloc se afla un cuptor în care își încălzea instrumentele și topea bronzul. În acest cuptor gătea și mese delicioase, arzându-le intenționat doar ca să se prefacă apoi că fusese o greșeală. Mânca la o tejghea și servea băuturi minunate, preparate cu grijă.
...
Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din nefericire a devenit prea posesiv cu mine și voia să-i dedic tot timpul meu. Îmi spune Peghița și mi-a zis că îi plăcea să facă lungi călătorii, în care înainte dusese cu el și fete frumoase. Acum voia să mă ducă și pe mine, dar eu nu am vrut. Îi plăcea să meargă la hoteluri foarte elegante din Franța și să sosească îmbrăcat ca un țăran, iar apoi să comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese în India, ca să-l viziteze pe Maharajahul din Indore, în a cărui grădină lasase trei „Păsări în spațiu”, una în marmură albă, alta în marmură neagră și alta în bronz. Se întorsese de asemenea și în România, țara lui, unde guvernul îi ceruse să construiască monumente publice. Era foarte mândru de asta. Își dusese mare parte din viață într-un mod foarte auster, dedicând-o în întregime operei sale. Sacrificase totul pentru asta și renunțase în mare parte la femei, până la suferință. La bătrânețe a fost foarte singuratic. Avea mania persecuției și credea încontinuu că oamenii îl spionează. Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el. Laurence Vail mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuși, ca să moștenesc toate sculpturile lui. Am investigat această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei și nu dorea să mă lase moștenitoare. Ar fi preferat să-mi vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.
După cearta aceea, am dispărut timp de câteva luni din viața lui Brâncuși, timp în care am cumpărat o pasăre a lui mult mai veche, numită „Măiastra”, cu o mie de dolari, de la sora lui Paul Poiret. Era a treia lui pasăre și data din 1912. Era o pasăre minunată, cu o burtă enormă, dar eu tânjeam încă după „Pasărea în spațiu”, care arăta foarte diferit. Am rugat-o pe Nellie, căreia el îi spunea Nelița, să se ducă să încerce să aplaneze cearta noastră. Am revenit în atelierul lui și am reluat de la capăt discuția despre vânzare. De data aceasta am stabilit prețul în franci și am economisit o mie de dolari, pentru că i-am cumpăra din New York. Brâncuși s-a simțit păcălit, dar a acceptat banii.
...
Această „Pasăre în spațiu” avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, germanii erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile... am presupus că era din cauza că se despărțea de pasărea lui preferată.


Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, trad. Ciprian Șulea,

Peggy Guggenheim, vlăstar al unei foarte avute familii de oameni de afaceri americani (deși ea nu era din ramura cea mai înstărită a familiei) și-a dedicat averea și eforturile colecționării a ceea ce este astăzi considerată una dintre cele mai bune colecții private de artă modernă din lume. Colecția poate fi admirată astăzi la Veneția.

duminică, 16 octombrie 2016

The Magnificent Seven, Cei șapte magnifici


The Magnificent Seven, Cei șapte magnifici, USA 2016, regia Antoine Fuqua, cu Denzel Washington, Chris Pratt, Ethan Hawke, Vincent D`Onofrio, Byung-hun Lee, Manuel Garcia-Rulfo, Martin Sensemeier, Peter Sarsgaard,

Cum inspirația la Hollywood a murit demult, producătorii s-au gândit că merge și un remake după Cei șapte magnifici. Nu că aș avea nostalgii după originalul din 1960. Și acela era un film mediocru făcut doar pentru ocazia de a înșira pe ecran starurile vremii din filmele western.
Așa cum spune și titlul sunt șapte personaje principale, plus cel rău, inevitabil într-un film de acțiune care se respectă. Adică o provocare pentru orice regizor, căci e practic imposibil să dezvolți atâtea personaje într-un film încât să ajungă ca spectatorul să empatizeze cu fiecare în parte. În afară că te-ai născut cu numele Kurosawa și faci filme cu samurai și nu cu cow-boys. Dar asta se întâmplă o singură dată.
Așa că pentru restul muritorilor care se fac regizori rămâne să filmeze și să decupeze corect scenele unui film cu acțiune în vestul sălbatic.
Adică nimic nou sub soare.

miercuri, 12 octombrie 2016

Viscri - Cetati transilvane

Soseaua nationala coteste spre dreapta, pe un drum nu prea aratos. Totusi harta nu se inseala, incolo trebuie sa fie Viscri, satul facut celebru de Printul Charles.
Pe marginea drumului doua femei fac semnul international al autostopistului. Cum localnicii sunt mai buni decat orice GPS in identificarea drumului corect catre obiectiv opresc si le poftesc in masina. 
Au fost la targuieli si se intorc acasa. Cea mai tanara are chef de vorba. Inevitabil discutia ajunge la Printul Charles. Si asa descoperi ca ceea ce vezi la televizor nu prea se potriveste cu socoteala din sat. Modelul de dezvoltare "ecologica" propus de mostenitorul tronului britanic nu prea e bine vazut in sat. Ca sa fii eco inseamna investitii multe pe care satenii nu si le permit. Asa ca celebritatea castigata a satului  aduce prea putine beneficii localnicilor. Mai sunt si tiganii care s-au asezat in casele sasilor emigrati in Vaterland. Plangerile impotriva tiganilor sunt cam nelamurite, dar in orice caz "nu sunt cum erau nemtii". Si nemti sunt din ce in ce mai putini, dovada ca la biserica fortificata, mandria arhitectonica a satului, pe bancile pregatite pentru enoriasi sunt din ce in ce mai putine Biblii asezate si insemnate pentru rugaciunea din Duminica urmatoare.





Pe tigani i-am vazut si eu. Cu abilitatea specifica lor, de a se descurca in orice context, fie cu asfalt, fie cu dezvoltare "eco", profita de sansa nesperata ca satul lor pierdut printre dealuri a ajuns atractie turistica, si fac concurenta la magazinul de suveniruri "oficial" din centrul satului. Femeile stau la portile mari, ridicate de sasi acum vreo suta de ani cel putin, vanzand suveniruri cu nimic mai putin kitchoase decat cele din centru, dar mai ieftin, si ciorapi impletiti, o industrie cu traditie in zona, dar probabil adusi acum de prin alte parti.
Viscri se poate mandri ca a inventat Facebook-ul! Pai, iata cum se anuntau evenimentele pe vremuri in sat, cand nu exista "perete" pe care  sa-ti inscrii impresiile si nici putinta sa dai "like"-uri. Cu semne cu inimioare. Postate la porti.

luni, 10 octombrie 2016

The Red Turtle, Testoasa Rosie






The Red Turtle, Testoasa Rosie, Japonia, Franța, Belgia 2016, regia Michael Dudok de Wit

The Red Turtle este genul de film care împarte publicul în două categorii: cei care spun că e o capodoperă și cei care spun că e o prostie.
Deși produs sub eticheta celebrului și mult premiatului studio Ghibli din Japonia, producția este una eminamente europeană. Dacă e să mă iau după creditele de final, probabil a fost desenat pe undeva prin Ungaria. Principala contribuție artistică japoneză a fost la capitolul Art Director și asta se simte, pentru că imaginile au o poezie incontestabilă. Însă să fim bine înțeleși, chiar și la acest capitol, am vazut destule lucruri mai bune, ca și atmosferă grafică, scoase de studioul Ghibli.
La capitolul dezvoltare narativă lucrurile devin controversate. Filmul este un fel de fabulă filosifică privind sensul vieții, spusă prin povestea fără cuvinte a unui naufragiat pe o insulă pustie care are o întâlnire magică cu o țestoasă roșie. Desigur fiecare e liber să înțeleagă ce dorește din această fabulă. Însă, eu îmi amintesc de copilărie, când citeam fabule, că acestea, pe lângă învățătura morală cuprinsă în ele, mai aveau o calitate: erau destul de scurte, autorul făcând întotdeauna dovada priceperii de a expune concis și puternic mesajul moralizator. Aici e principala problemă a filmului: 80 de minute de fabulă e probabil prea mult pentru orice spectator.

Film prezentat în cadrul festivalului Anim Est.

duminică, 2 octombrie 2016

Materialism științific și magie


Despre Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice , deținând calitatea de Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) între 1922-1953, se știe că a fost un dictator fără scrupule, a cărui putere se baza, printre altele, pe un cult al personalității fără margini, cum puțini conducători de stat au mai avut parte. Ne putem „mândri” că Ceaușescu nu a fost departe la acest capitol de Stalin.
Când Stalin a murit în 1953 a fost mumificat și expus pentru adorarea maselor în Mausoleul din Piața Roșie alături de mumia lui Lenin, conducătorul revoluției bolșevice din 1917 și întemeietorul statului sovietic.
Totuși, urmașii săi la cârma partidului au fost nevoiți să admită că Stalin nu a fost un „tătuc al popoarelor”, cum îi plăcea să fie adulat, ci un tiran sângeros. Astfel că în 1961 mumia a fost scoasă din Mausoleu, rămânând acolo doar rămășițele lui Lenin.
Aceste fapte se cunosc în general. Mai puțin se cunoaște cum s-a luat decizia scoaterii mumiei lui Stalin din Mausoleu, povestea fiind plină de savoare în contextul unui regim comunist care se pretindea materialist-științific, deci eliberat de orice obscurantism.
La Congresul al XXII-lea al PCUS ținut în octombrie 1961, liderul de atunci al partidului, Nikita Hrușciov, a servit participanților la Congres încă o serie de dezvăluiri despre crimele lui Stalin. În această atmosferă militanta bolșevică Lazurkina a luat cuvântul  și a dezvăluit participanților că i-a apărut Lenin în vis și i-a spus: „Mi-e greu să mă odihnesc alături de Stalin, care a făcut atât rău Partidului”. După această cuvântare participanții la Congres au votat imediat scoaterea rămășițelor lui Stalin din Mausoleu.

după Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, Corint, 2000.

Fotografia:  „Fototeca online a comunismului românesc”, 
Conţinut: Gheorghe Gheorghiu –Dej, Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, C.I.Parhon, Chişinevselu Iosif îndreptându-se spre parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin”, cu prilejul inaugurării acestuia. (1.05.1951). Cota: 36/1951

sâmbătă, 1 octombrie 2016

The Jungle Book

Cartea junglei, 1967, este ultimul film produs de Walt Disney. Şi geniul său se simte. Din povestea dramatică a lui Kipling, Disney scoate o animaţie veselă şi colorată. Şi cine nu ştie să fredoneze, chiar şi astăzi, melodii precum The Bare Necesseties, sau I Wan'na Be Like You? Până şi vulturii, altfel personaje macabre în carte, devin un fel de staruri pop la modă în anii 1960.

duminică, 25 septembrie 2016

Câini


Câini, România 2016, regia Bogadan Mirică, cu Dragos Bucur, Gheorghe Visu, Vlad Ivanov

Filmul merită laude măcar din perspectiva faptului că avem în sfârșit un film românesc care nu e nici o comedie ușurică, nici un film de festival despre comunism sau cu subiecte pseudosociale.
E pur și simplu un thriller bine făcut. Un băiat de la oraș (Dragoș Bucur) vine într-un sat uitat de lume să lichideze o moștenire. Acolo se lovește de interesele unui șef de bandă localnic (Vlad Ivanov) iar  puterea oficială, reprezentată de polițistul local (Gheorghe Visu) funcționează după alte reguli decât cele obișnuite.
Acțiunea curge bine, suspansul se construiește treptat, undeva în ritmul unui film făcut de frații Coen, cu umorul negru inclus. Lucrurile nu sunt chiar perfecte, la scenariu se mai putea umbla ca să întărească conflictul, unele cadre lungi, meditative, în stilul cunoscut al vechii cinematografii est-europene, puteau să lipsească.
Dar una peste alta lucrurile funcționază, iar rolurile sunt ofertante pentru Vlad Ivanov și Gheorghe Visu, care nu dezamăgesc deloc și scenele făcute de aceștia sunt remarcabile și adaugă multă sare și piper. (Gheorghe Visu examinând o probă macabră e de nota 10).

Halva de morcovi


E o reteta indiana care va pica foarte bine in serile mai reci de toamna.

Aveti nevoie de :


- 5-6 morcovi voinici
- 0,5 l lapte
- 3-5 linguri de zahar (dupa gust)
- jumatate de lingurita de cardamon macinat, sau semintele de cardamon de la vreo 6 pastai de cardamon zdrobite,
- o lingura de unt topit
- un pumn de stafide
- 20-25 de migdale decojite, caju sau alte asufel de nuci, dupa preferinta.

Neaparat un vas cu fundul gros, preferbil un vas de fonta

Din cantitati ies 2 portii generoase sau 4 mai mici.

Se curata morcovii si se dau prin razatoarea mare.
Se pun cu laptele la fiert pe ochiul mic, cu focul cam la 3/4. Se fierbe si se amesteca des, pentru a nu da in foc. Cand scade cam 25% se pune zaharul, cardamonul, si untul topit. Se continua fiertul si amestecatul.
Cand mai ramane putin  lapte lichid se pun si migdalele si stafidele. Se lasa sa fiarba in continuare pina scade de tot, ajungand la consistenta unei budinci.

Aveti rabdare, operatiunea dureaza in jur de o ora.

Dar va spun ca merita...

miercuri, 21 septembrie 2016

Ratchet & Clank

Ratchet & Clank, USA , Canada, Hong Kong 2016, regia Kevin Munroe, Jericca Cleland,

Un film bazat pe un joc de calculator, care nu isi propune sa fie o capodopera dar le iese destul de bine. Realizatorii nu si-au batut prea mult capul cu intriga, aia raii vor sa distruga universul (de ce, nu conteaza) iar baiatul simplu si bun viseaza sa ajunga salvatorul galaxiei, ceea ce, evident, se intampla.
Partea buna e ca personajele sunt simpatice. Aia bunii sunt cam fanfaroni si tampitei, noroc cu robotul Clank care ii mai salveaza, aia raii sunt mai mult isterico-excentrici decat rai de-a binelea. Asa ca lucrurile merg placut si colorat pentru spectator, cu paruieli spatiale, si bat pariu ca cei mici nu vor aduce nicio critica filmului.

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Biertan -Cetăți transilvane


Biertan este de departe cea mai impresionantă cetate -biserică fortificată construită de sașii din Transilvania. E un sistem de fortificații cu mai multe incinte, cu turnuri de apărare împrăștiate ici și colo pe pantele dealului în vîrful căruia se află biserica impunătoare.
Imaginile spun mai mult decît pot eu descrie.















luni, 12 septembrie 2016

Cinemateca - The Sword in the Stone

The Sword in the Stone (1963) este inca un film clasic Diney de care nu imi amintesc sa-l fi vazut in copilarie. Fiind o poveste educativa inspirata de legenda regelui Arthur, este posibil ca cenzorii regimului comunist sa fi gasit ca povetele din film nu sunt potrivite pentru viitorii constructori ai patriei socialiste, si, prin urmare sa nu fi cirsulat in acea vreme pe la noi.
Desi a fost un succes de public nu e un film memorabil. Animatia este puternic influentata de stilul vremii schematic din nevoia de a taia din bugetele de productie. Din pacate nici povestea nu e prea puternica. Desi condusa de legenda regelui Arthur naratiunea este impartita in fragmente fara  legatura stransa intre ele, ceea ce in plan dramatic se simte. In plus aceste momente in care e impartit filmul sunt inegale ca valoare artistica.
Ramane de amintit ca ultimul film de animatie de lung metraj lansat in timpul vietii lui Walt Disney.

duminică, 11 septembrie 2016

Valea Viilor - Cetati Transilvane

Cand iesi din Medias in drum spre Sighisoara, la putini kilometri, se face un drum la dreapta cu nimic altfel decat celelalte ulite pornite din drumul national, anuntat de un indicator pe are il remarca doar ochii care sunt interesati sa-l gaseasca: Valea Viilor.

Acesta e drumul care va duce spre una dintre cele mai interesante biserici fortificate sasesti, monument inscris pe lista UNESCO. Drumul spre Valea Viilor.

Vii nu am prea vazut prin zona (desi in vechime comunitatea saseasca a practicat viticultura), insa a ramas biserica-cetate.

Aici numele de biserica-cetate e cel mai potrivit decat oriunde altundeva. Comunitatea, nu prea mare, deci cu o putere economica relativ modesta, a dat dovada de inventivitate maxima. Deoarece nu erau bani de o biserica si un sistem de fortificatii prea amplu, au facut din chiar biserica o cetate.
Inchisa cu poarta de castel, iar turnul bisericii e la nevoie si un bastion amenintator pentru dusman.

Neaparat de vazut. Daca aveti nesansa sa nu gasiti custodele bisericii prin preajma, cum am patit eu, intrebati la primarie care e imediat langa. Oameni foarte binevoitori au dat telefoanele necesare si am putut vizita biserica. Multumesc pentru ajutorul lor!

Langa biserica este si un modest dar foarte interes ant muzeu al comunitatii sasesti, care prezinta si vremurile bune, dar mai ales drama disparitiei acesteia din sat.