Kim Il-sung (5) - Coreea la război

Sursa: Wikipedia

Războiul dintre Nord şi Sud a izbucnit prin atacul din 25 iunie 1950 al forţelor din Nord asupra Sudului. Aşacum am arătam tensiunea între părţi era ridicată şi un pretext uşor de găsit.

Pe 27 iunie 1950 Naţiunile Unite adoptă prin Consiliul de Securitate o rezoluţie prin care condamnă atacul şi autorizează  o forţă de intervenţie în peninsulă. În treacăt fie spus Uniunea Sovietică a făcut în acest context un pas greşit căci a absentat la şedinţa Consiliului de Securitatea şi astfel nu a putut opune veto-ul său împotriva acestei rezoluţii, pentru a-şi ajuta protejatul, Coreea de Nord.

Cu acest mandat al Naţiunilor Unite, forţele Statelor Unite au putut să intervină în conflict pentru a proteja Coreea de Sud. A fost primul conflict dintr-o lungă serie în care nu  a existat vreo declaraţie de război, participarea la război fiind făcută ca o acţiune sub mandat ONU şi nu ca un război între două state. Deşi principalul contingent a fost furniza de Statele Unite, la lupte au participat sub steagul ONU militari din 21 de ţări.

Conflictul în sine a fost de multe ori descris, s-au făcut multe film despre acesta, este destul de prezent în conştiinţa publică internaţională, aşa că nu vor fi descrise decât principalele repere aici. O mulţime de filme sunt disponibile, mai ales cu descrierea războiului din perspectivă americană, celebrul M.A.S.H. explorând mai ales latura amuzantă a acestui război devenit absurd în faza sa finală. Generaţiile mai vechi au avut la îndemână filme de sorginte nord-coreeană prezentate în România în numele solidarităţii socialiste, care au prezentat războiul din perspectiva Nordului.

În prima fază forţele Sudului au fost total depăşite de situaţie. Cum deja arătam, Statele Unite îşi retrăgeau trupele aşa că prea puţini soldaţi americani erau în zonă pentru a ajuta.

Practic Nordul a ocupat rapid întreaga peninsulă, exceptând un perimetru în jurul oraşului Pusan.

În acest timp, Statele Unite, care şi-au declarat sprijinul total pentru Coreea de Sud, şi-au mobilizat resursele.

Generalul american Duglas McArthur, numit comandant al forţelor Naţiunilor Unite, a pregătit un răspuns îndrăzneţ. În loc să se concentreze pe apărarea perimetrului Pusan şi eventual să încerce să declanşezeo ofensivă de acolo, a pus la cale o debarcare mult în spetele linilor inamicului în portul Incheon (Inchon), nu departe de Seoul.

Debarcare din 15 septembrie 1950  a adus deruta în foţele Nordului, care s-au retras în grabă, înregistrând mari pierderi .

De la 1 octombrie 1950 forţele Naţiunelor Unite au trecut linia de demarcaţie de pe paralela 38  avasând în Nordul Coreei. Pe 19 octombrie capturează Pyongyang (Phenian) capitala Coreei de Nord.

În aceeaşi zi unităţi chinze trec graniţa dintre Coreea şi China. China comunistă a luat decizia ă intervină în sprijinul Coreei de Nord.  Primele confruntări ale chinezilor cu forţele sud-coreene au loc pe 25 octombrie, iar de la 1 noiembrie intră în luptă şi cu forţele americane. Sutele de mii de soldaţi chinezi au schimbat total balanţa de forţe şi cursul războiului.

Deşi fuseseră consultări pe această temă, Stalin nu a fost informat concret de Mao Tzedong asupra deciziei de a interveni în Coreea. Nu poate decât să-şi afirme sprijinul şi să furnizez sprijin aerian ofensivei chineze. Avioane de luptă sovietice moderne cu însemne nord-coreene dar cu piloţi sovietici intră în luptă, punând capăt supremaţiei aeriene de care se bucuraseră până atunci forţele Naţiunilor Unite.  

De data aceasta forţele americane sub steagul Naţiunilor Unite sunt cele care se retrag.

Pe 4 ianuarie 1951 forţele chineze şi nord-coreene ajung să captureze din nou captala Seoul. Pe care îl vor păstra până pe 14 martie 1951.

În acest context generalul McArthur se exprimă susţinând folosirea bombei atomice împotriva Chinei. Treptat intră în dispută cu preşedintele Statelor Unite, Truman. Preşedintele Truman, în opoziţie cu generalul McArthur, considera că folosirea armei atomice putea duce la o escaladare a conflictului, eventual la o implicare directă a Uniunii Sovietice, cu consecinţe incalculabile. Astfel că pe 11 aprilie 1951 îi retrage comanda generalului McArthur.

Treptat linia frontului se stabiliezază, un pic mai la nord de vechea linie de demarcaţie de pe paralela 38.

În următorii doi ani luptele vor continua fără modificări majore ale poziţiilor. În acest timp se duc şi negocieri pentru încheierea unui armistiţiu. Drumul spre o încetare a luptelor este favorizat de faptul că se schimbă liderii celor două superputeri. În Statele Unite Truman este înlocuit de Dwight Eisenhower. Încă şi mai important, Stalin moare la 5 martie 1953. Noua garnitură de lideri de la Kremlin se dovedeşte a fi interesată în a avea relaţii mai relaxate cu Statele Unite.

In acest context, la Panmunjom, în data de 27 iunie 1953 se semnează Acordul de armistiţiu care pune capăt războiului. Armistiţiul a fost semnat de comandantul forţelor Naţiunilor Unite susţinute de Statele Unite, comandantul forţelor Coreei de Nord şi comandantul forţelor chineze. Armistiţiul stabileşte o linie de demarcaţie şi o zonă demilitarizată, care, cu unele corecţii, urmăreşte paralela 38.

Armistiţiul este un acord pur militar. Teoretic starea de război nu a încetat niciodată, nici în prezent nu s-a încheiat vreun acord de pace. Linia de demarcaţie stabilită atunci este şi astăzi graniţă de facto între Coreea de Nord şi Coreea de Sud.

Într-un anume sens se poate spune că a fost un război pentru nimic. Însă războiul a impus un greu tribut de vieţi asupra poporului coreean. Se estimează că 2-3 milioane de persoane şi-au pierdut viaţa în război. Estimările sunt greu de făcut deoarece războiul, dincolo de confruntarea armatelor regulate, a avut şi un puternic caracter de răzbi civil, unde numeroase persoane au fost ucise din considerente politice şi ideologice, dincolo de pierderile care au fost înegistrate „oficial” în teatrele de război.

Cum a afectat acest război carierea lui Kim Il –sung, într-un alt episod.