duminică, 30 octombrie 2016

Daca ai un job de rahat, uita-te la „Runaway Train” - Cinemateca


Filmul e o capodoperă realizată, în 1985, de Andrei Konchalovsky, pe vremea când din mare regizor sovietic devenise mare regizor internațional și făcea filme la Hollywood. Din acea vreme, din creația lui  Konchalovsky, cinefilii țin minte mai ai ales pe savurosul „Tango and Cash”. Dar „Runaway train” ar merita mai multă atenție. E un fel de tragedie greacă grefată pe un film de acțiune cu evadați dintr-o închisoare de maximă siguranță din Alaska.
Ocazie pentru Jon Voigt, Globul de aur pentru acest rol, și Eric Roberts să facă niște momente memorabile.
În fragmentul pe care îl dau aici, îl vedeți pe Voigt într-un discurs care face mai mult decât miile de discursuri motivaționale (toate niște aiureli) pe care le-ați auzit în viața voastră. Savurați....

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Diplomatie chinezeasca


„Ripostând la tratamentul defavorabil la care a fost supus în timpul vizitelor sale la Moscova, Mao (Mao Zedong, liderul comunist al Chinei între 1949-1976) a căutat în mod deliberat să-l pună într-o situație stânjenitoare pe Hrușciov. El a dat ordin ca delegația sovietică să fie cazată la un hotel fără aer condiționat; rușii au transpirat datorită căldurii înăbușitoare ce caracteriza vara la Beijing și au fost mușcați de țânțari. Mao a insistat ca una dintre rundele de negocieri să aibă loc în piscina personală. Mao era un bun înotător; Hrușciov se temea de apă. Totuși, pentru a fi pe placul gazdei sale, Hrușciov a acceptat. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți largi și strâns într-un colac de cauciuc care abia plutea, rotofeiul lider sovietic înainta anevoie și stropea cu apă în timp ce traducătorii alergau în jurul piscinii încercând să dea o noimă răspunsurilor acestuia la întrebările lui Mao. Convorbirile au fost departe de a fi un succes”.

Michael Lynch, Republica Populară Chineză după 1949, trad. Simona Ceaușu, All, 2004, p. 153

Masterminds


Masterminds, USA 2016, regia Jared Hess, cu Zach Galifianakis, Jason Sudeikis, Owen Wilson

Cică făcut după o poveste adevărată, filmul parcă vrea să te convingă că America e o țară de tonți, în frunte cu ăia de la FBI. Nici un jaf de bancă nu mai e ce a fost odată.
Zach Galifianakis își face din nou rolul de copil mare, cam tâmpițel, dar cu intenții bune, pe care îl știm încă de la Hangover. De data aceasta îl face la superlativ. Totuși, după filmul acesta, nu cred că mai poate scoate ceva peste ce  deja a făcut dintr-un astfel de rol și cred că trebuie să facă urgent o schimbare în carieră, pentru că evident lumea se va plictisi.
Owen Wilson este „cel rău”. Il puteți imagina pe Owen Wilson în rolul de „villain”? V-ați prins de poantă!
Surpriza, plăcută, este Jason Sudeikis. El e un asasin plătit. Mai mult nu vă spun, trebuie să vedeți voi.
Dacă regia aducea mai multă creativitate și ritm filmului, așa cum a fost, de pildă Pain &Gain a lui Michael Bay, tot un film cu bandiți, făcut după fapte reale, ieșea chiar un film memorabil.
Totuși, în ciuda ratingurilor slăbuțe de pe diferite site-uri, eu vă zic că o să râdeți cu poftă, și merită să dați banii pe bilet.



duminică, 23 octombrie 2016

India - Yoga cu picioarele pe pamant

Daca citesti 90% din literatura de calatorie despre India ai impresia ca India este o tara in care te impiedici la fiecare colt de stada de cate un practicant al meditatiei si iluminarii intensive. Multi dau fuga sa se pregatesca in tainele yoga in vreo scoala din India, daca se poate cat mai aproape de Varanasi.
Daca il cititi pe Iyengar o sa aflati ca nu e nevoie sa mergeti departe ca sa faceti yoga. Cel mai bine e sa faceti asta acasa intr-un spatiu familiar, unde va simtiti confortabil.
Iar indienii sunt si ei oameni care vor sa traiasca asa cum traiesti si tu, cititorule, normal, inconjurat de confortul occidental.

Iata un hit recent lansat de un film indian.


Miss Peregrine's Home for Peculiar Children



Miss Peregrine's Home for Peculiar Children, USA, UK, 2016, regia Tim Burton, cu Eva Green, Asa Butterfield, Samuel L. Jackson

Tim Burton se joaca in acest film de-a genul fantasy. Aparent e o poveste pentru copii, sau nu asa de copii care redescopera lumea copilariei. Dar e loc destul pentru fantezia lui Tim Burton care face un antifilm cu supereroi, sub aparenta aceasta de poveste de adormit copii.
Scene frumoase - ce poate fi mai erotic decat sa tii cu o funie pe iubita care efectiv zboara? - si un final debordand de energie si creativitate demn de cele mai bune creatii marca Tim Burton.
Samuel L. Jackson aici este "cel rau", dar o sa-l tineti minte pentru aparitiile lui.

marți, 18 octombrie 2016

Cumințenia pământului


O campanie de strângere de fonduri pentru achizitionarea creației lui Brâncuși „Cuminenia pământului” a fost prilejul de a se înșira tot setul de platitudini imaginabile despre sculptorul Brâncuși.

Ca un act de reparație, și pentru a aminti că Brâncuși a fost un artist, cu tot ceea ce omenescul și sublimul acestui cuvânt implică, redau aici un fragment despre Brâncuși așa cum l-a văzut Peggy Guggenheim.

De ani de zile voiam să cumpăr un bronz de-al lui Brâncuși, dar nu mi-o permisesem. Acum părea să fi sosit momentul pentru această achiziție. Am petrecut luni de zile apropiindu-mă tot mai mult de Brâncuși, înainte ca această vânzare să se producă efectiv. Îl cunoșteam de 16 ani, dar nici nu visasem asemenea complicații cu el. Era foarte dificil să discuți despre preț cu Brâncuși, iar dacă aveai cumva curajul să faci asta, trebuia să te aștepți să-ți ceară o sumă monstruoasă. Eram conștientă de asta și speram ca marea noastră pritenie să ușureze lucrurilr. Dar în ciuda acestora, am ajuns să ne certăm groaznic când el mi-a cerut 4.000 de dolari pentru „Pasărea în spațiu”.
Atelierul lui Brâncuși se găsea într-o fundătură. Era un atelier imens, plin cu scalpurile lui enorme, și arăta ca un cimitir, numai că sculpturile erau mult prea mari ca să stea pe morminte. Lângă această încăpere mai era una mică, cea în care lucra efectiv. Pereții erau acoperiți cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. În mijloc se afla un cuptor în care își încălzea instrumentele și topea bronzul. În acest cuptor gătea și mese delicioase, arzându-le intenționat doar ca să se prefacă apoi că fusese o greșeală. Mânca la o tejghea și servea băuturi minunate, preparate cu grijă.
...
Brâncuși era un bărbat micuț și extraordinar, cu barbă și ochi întunecați și pătrunzători. Pe jumătate țăran isteț, pe jumătate zeu adevărat. Te simțeai foarte fericită alături de el, dar din nefericire a devenit prea posesiv cu mine și voia să-i dedic tot timpul meu. Îmi spune Peghița și mi-a zis că îi plăcea să facă lungi călătorii, în care înainte dusese cu el și fete frumoase. Acum voia să mă ducă și pe mine, dar eu nu am vrut. Îi plăcea să meargă la hoteluri foarte elegante din Franța și să sosească îmbrăcat ca un țăran, iar apoi să comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese în India, ca să-l viziteze pe Maharajahul din Indore, în a cărui grădină lasase trei „Păsări în spațiu”, una în marmură albă, alta în marmură neagră și alta în bronz. Se întorsese de asemenea și în România, țara lui, unde guvernul îi ceruse să construiască monumente publice. Era foarte mândru de asta. Își dusese mare parte din viață într-un mod foarte auster, dedicând-o în întregime operei sale. Sacrificase totul pentru asta și renunțase în mare parte la femei, până la suferință. La bătrânețe a fost foarte singuratic. Avea mania persecuției și credea încontinuu că oamenii îl spionează. Atunci când nu gătea pentru mine, se îmbrăca elegant și mă scotea la restaurant. Mă iubea foarte mult, dar eu nu am reușit niciodată să obțin ceva de la el. Laurence Vail mi-a sugerat în glumă să mă căsătoresc cu Brâncuși, ca să moștenesc toate sculpturile lui. Am investigat această posibilitate, dar am descoperit în curând că el avea alte idei și nu dorea să mă lase moștenitoare. Ar fi preferat să-mi vândă totul și să ascundă banii în saboții lui de lemn.
După cearta aceea, am dispărut timp de câteva luni din viața lui Brâncuși, timp în care am cumpărat o pasăre a lui mult mai veche, numită „Măiastra”, cu o mie de dolari, de la sora lui Paul Poiret. Era a treia lui pasăre și data din 1912. Era o pasăre minunată, cu o burtă enormă, dar eu tânjeam încă după „Pasărea în spațiu”, care arăta foarte diferit. Am rugat-o pe Nellie, căreia el îi spunea Nelița, să se ducă să încerce să aplaneze cearta noastră. Am revenit în atelierul lui și am reluat de la capăt discuția despre vânzare. De data aceasta am stabilit prețul în franci și am economisit o mie de dolari, pentru că i-am cumpăra din New York. Brâncuși s-a simțit păcălit, dar a acceptat banii.
...
Această „Pasăre în spațiu” avea să-i dea de lucru timp de mai multe săptămâni. La momentul la care a terminat-o, germanii erau lângă Paris, iar eu m-am dus și am adus-o cu mica mea mașină, ca s-o împachetez și s-o expediez la timp. Pe fața lui Brâncuși curgeau lacrimile... am presupus că era din cauza că se despărțea de pasărea lui preferată.


Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, trad. Ciprian Șulea,

Peggy Guggenheim, vlăstar al unei foarte avute familii de oameni de afaceri americani (deși ea nu era din ramura cea mai înstărită a familiei) și-a dedicat averea și eforturile colecționării a ceea ce este astăzi considerată una dintre cele mai bune colecții private de artă modernă din lume. Colecția poate fi admirată astăzi la Veneția.

duminică, 16 octombrie 2016

The Magnificent Seven, Cei șapte magnifici


The Magnificent Seven, Cei șapte magnifici, USA 2016, regia Antoine Fuqua, cu Denzel Washington, Chris Pratt, Ethan Hawke, Vincent D`Onofrio, Byung-hun Lee, Manuel Garcia-Rulfo, Martin Sensemeier, Peter Sarsgaard,

Cum inspirația la Hollywood a murit demult, producătorii s-au gândit că merge și un remake după Cei șapte magnifici. Nu că aș avea nostalgii după originalul din 1960. Și acela era un film mediocru făcut doar pentru ocazia de a înșira pe ecran starurile vremii din filmele western.
Așa cum spune și titlul sunt șapte personaje principale, plus cel rău, inevitabil într-un film de acțiune care se respectă. Adică o provocare pentru orice regizor, căci e practic imposibil să dezvolți atâtea personaje într-un film încât să ajungă ca spectatorul să empatizeze cu fiecare în parte. În afară că te-ai născut cu numele Kurosawa și faci filme cu samurai și nu cu cow-boys. Dar asta se întâmplă o singură dată.
Așa că pentru restul muritorilor care se fac regizori rămâne să filmeze și să decupeze corect scenele unui film cu acțiune în vestul sălbatic.
Adică nimic nou sub soare.

miercuri, 12 octombrie 2016

Viscri - Cetati transilvane

Soseaua nationala coteste spre dreapta, pe un drum nu prea aratos. Totusi harta nu se inseala, incolo trebuie sa fie Viscri, satul facut celebru de Printul Charles.
Pe marginea drumului doua femei fac semnul international al autostopistului. Cum localnicii sunt mai buni decat orice GPS in identificarea drumului corect catre obiectiv opresc si le poftesc in masina. 
Au fost la targuieli si se intorc acasa. Cea mai tanara are chef de vorba. Inevitabil discutia ajunge la Printul Charles. Si asa descoperi ca ceea ce vezi la televizor nu prea se potriveste cu socoteala din sat. Modelul de dezvoltare "ecologica" propus de mostenitorul tronului britanic nu prea e bine vazut in sat. Ca sa fii eco inseamna investitii multe pe care satenii nu si le permit. Asa ca celebritatea castigata a satului  aduce prea putine beneficii localnicilor. Mai sunt si tiganii care s-au asezat in casele sasilor emigrati in Vaterland. Plangerile impotriva tiganilor sunt cam nelamurite, dar in orice caz "nu sunt cum erau nemtii". Si nemti sunt din ce in ce mai putini, dovada ca la biserica fortificata, mandria arhitectonica a satului, pe bancile pregatite pentru enoriasi sunt din ce in ce mai putine Biblii asezate si insemnate pentru rugaciunea din Duminica urmatoare.





Pe tigani i-am vazut si eu. Cu abilitatea specifica lor, de a se descurca in orice context, fie cu asfalt, fie cu dezvoltare "eco", profita de sansa nesperata ca satul lor pierdut printre dealuri a ajuns atractie turistica, si fac concurenta la magazinul de suveniruri "oficial" din centrul satului. Femeile stau la portile mari, ridicate de sasi acum vreo suta de ani cel putin, vanzand suveniruri cu nimic mai putin kitchoase decat cele din centru, dar mai ieftin, si ciorapi impletiti, o industrie cu traditie in zona, dar probabil adusi acum de prin alte parti.
Viscri se poate mandri ca a inventat Facebook-ul! Pai, iata cum se anuntau evenimentele pe vremuri in sat, cand nu exista "perete" pe care  sa-ti inscrii impresiile si nici putinta sa dai "like"-uri. Cu semne cu inimioare. Postate la porti.

luni, 10 octombrie 2016

The Red Turtle, Testoasa Rosie






The Red Turtle, Testoasa Rosie, Japonia, Franța, Belgia 2016, regia Michael Dudok de Wit

The Red Turtle este genul de film care împarte publicul în două categorii: cei care spun că e o capodoperă și cei care spun că e o prostie.
Deși produs sub eticheta celebrului și mult premiatului studio Ghibli din Japonia, producția este una eminamente europeană. Dacă e să mă iau după creditele de final, probabil a fost desenat pe undeva prin Ungaria. Principala contribuție artistică japoneză a fost la capitolul Art Director și asta se simte, pentru că imaginile au o poezie incontestabilă. Însă să fim bine înțeleși, chiar și la acest capitol, am vazut destule lucruri mai bune, ca și atmosferă grafică, scoase de studioul Ghibli.
La capitolul dezvoltare narativă lucrurile devin controversate. Filmul este un fel de fabulă filosifică privind sensul vieții, spusă prin povestea fără cuvinte a unui naufragiat pe o insulă pustie care are o întâlnire magică cu o țestoasă roșie. Desigur fiecare e liber să înțeleagă ce dorește din această fabulă. Însă, eu îmi amintesc de copilărie, când citeam fabule, că acestea, pe lângă învățătura morală cuprinsă în ele, mai aveau o calitate: erau destul de scurte, autorul făcând întotdeauna dovada priceperii de a expune concis și puternic mesajul moralizator. Aici e principala problemă a filmului: 80 de minute de fabulă e probabil prea mult pentru orice spectator.

Film prezentat în cadrul festivalului Anim Est.

duminică, 2 octombrie 2016

Materialism științific și magie


Despre Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice , deținând calitatea de Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) între 1922-1953, se știe că a fost un dictator fără scrupule, a cărui putere se baza, printre altele, pe un cult al personalității fără margini, cum puțini conducători de stat au mai avut parte. Ne putem „mândri” că Ceaușescu nu a fost departe la acest capitol de Stalin.
Când Stalin a murit în 1953 a fost mumificat și expus pentru adorarea maselor în Mausoleul din Piața Roșie alături de mumia lui Lenin, conducătorul revoluției bolșevice din 1917 și întemeietorul statului sovietic.
Totuși, urmașii săi la cârma partidului au fost nevoiți să admită că Stalin nu a fost un „tătuc al popoarelor”, cum îi plăcea să fie adulat, ci un tiran sângeros. Astfel că în 1961 mumia a fost scoasă din Mausoleu, rămânând acolo doar rămășițele lui Lenin.
Aceste fapte se cunosc în general. Mai puțin se cunoaște cum s-a luat decizia scoaterii mumiei lui Stalin din Mausoleu, povestea fiind plină de savoare în contextul unui regim comunist care se pretindea materialist-științific, deci eliberat de orice obscurantism.
La Congresul al XXII-lea al PCUS ținut în octombrie 1961, liderul de atunci al partidului, Nikita Hrușciov, a servit participanților la Congres încă o serie de dezvăluiri despre crimele lui Stalin. În această atmosferă militanta bolșevică Lazurkina a luat cuvântul  și a dezvăluit participanților că i-a apărut Lenin în vis și i-a spus: „Mi-e greu să mă odihnesc alături de Stalin, care a făcut atât rău Partidului”. După această cuvântare participanții la Congres au votat imediat scoaterea rămășițelor lui Stalin din Mausoleu.

după Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, Corint, 2000.

Fotografia:  „Fototeca online a comunismului românesc”, 
Conţinut: Gheorghe Gheorghiu –Dej, Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, C.I.Parhon, Chişinevselu Iosif îndreptându-se spre parcul de cultură şi odihnă „I.V. Stalin”, cu prilejul inaugurării acestuia. (1.05.1951). Cota: 36/1951

sâmbătă, 1 octombrie 2016

The Jungle Book

Cartea junglei, 1967, este ultimul film produs de Walt Disney. Şi geniul său se simte. Din povestea dramatică a lui Kipling, Disney scoate o animaţie veselă şi colorată. Şi cine nu ştie să fredoneze, chiar şi astăzi, melodii precum The Bare Necesseties, sau I Wan'na Be Like You? Până şi vulturii, altfel personaje macabre în carte, devin un fel de staruri pop la modă în anii 1960.