sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Stalinism de fiecare zi


Sheila Fitzpatrick – „Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930”

Am pornit la lectura acestei cărți cu mari speranțe. Între exagerările scrierilor politice anticomuniste și nostalgii găunoase despre comunism cărțile despre cum trăiau oamenii în comunism sunt absolut necesare pentru a înțelege într-adevăr esența răului societăților comuniste.
Cartea este fără îndoială utilă din această perspectivă.
Totuși am rămas doar pe jumătate satisfăcut. Autoarea se concentrează foarte mult pe aspecte facile ale analizei vieții cotidiene. Se insistă pe economia de penurie și provocările pe care le punea cetățeanului sovietic, condițiile proaste de locuit, lipsa de intimitate, propaganda omniprezentă, discrepanța dintre valorile afișate și realitatea sistemului de relații care asigurau supraviețuirea. Destul de puțin despre viața privată a cetățeanului sovietic, plăcerile acestuia (regimul asigura indubitabil și o cantitate de satisfacție cetățenilor sovietici, ceea ce îi asigura o anumită legitimitate).
Prea mult asupra părții politice a vieții cotidiene, prea puțin asupra aspectelor profunde ale societății sovietice.

Snowden


Snowden, Franța, Germania, USA 2016, regia Oliver Stone, cu Joseph Gordon-Levitt

Pst! Pst! Mă urmăresc? ...!?
Americanii desigur! Agențiile de spionaj de spionaj americane în mod sigur știu că ați citit acest post pe blog.
Dacă mai aveți curajul să continuați, și nu ați închis imediat calculatorul, de frica agenturilor străine, o să vă spun că nu vă recomand să vedeși acest film nici măcar online.
Snowden e celebrul fost spion (acum orice geek cu computer se crede spion dacă lucrează pentru guvern și hacker dacă nu) care a dat pe goarnă că guvernul USA ascultă toate comunicațiile electronice din lume, ba mai mult, pot intra și pe computatorul tău de acasă să vadă ce filme porno ți-ai mai descărcat.
Faptul în sine e destul de nasol, și la vremea sa a trezit multă mânie.
Filmul, dimpotrivă, nu stârnește niciun interes. Scenariul e plin de toate clișeele imaginabile despre cum evoluează personajul de la entuziasmul inițial la problematizarea morală a job-ului pe care îl face, sau cât de rău e guvernul american care lovește tot felul de ținte nevinovate în acțiunile sale.
Oliver Stone putea mai mult pe vremuri decât să facă un fel de docudramă cu buget mare, cum e filmul ăsta.

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu


Duduia. Scrisori din exil ale Elenei Lupescu, ediție îngrijită de Diana Mandache

Puține personaje din istoria noastră recentă au o imagine mai negativă decât Elena Lupescu (Duduia). Amantă (și într-un târziu soție) a regelui României, Carol al II-lea, este descrisă ca un fel de geniu rău al acestuia.
Scrisorile din cartea de față încep  cu momentul în care Al doilea război mondial se încheia, iar cuplul, trăitor în exil, se stabilește o perioadă în Brazilia, și apoi vin în Portugalia, unde și vor rămâne, la Estoril.
Scrisorile sunt către Tanzi Cosăcescu, soția lui Jean (Ion) Cosăcescu. Acesta, din 1944, era delagatul Societății Naționale de Cruce Roșie a României pentru Suedia, Norvegia, Danemarca și țările Americii de Sud.
Probabil că în atmosfera de după război, cînd cuplul Cosăcescu caută să se stabilească în Occident, relațiile cu un personaj regal prezentau interes. O perioadă corespondența este vie și frecventă. Pe măsură ce familia Cosăcescu își face „un rost” în emigrație, corespondența devine mai firavă. După moartea lui Carol al II-lea în 1953 devine sporadică pentru a înceta cu totul.
Deci nu am putea descrie această corespondență una către o prietenă foarte apropiată a lui Elena Lupescu.
Totuși oricâte restricții impune formalismul epistolar către o persoană care probabil nu este una foarte apropiată, prima impresie este una de plictiseală. Nicidecum nu e vorba de vreo Madame de Pompadour cu ambiții de a face și desface politica. Dimpotrivă, aspirațiile Elenei Lupescu sunt mai pământene. cea mai împlinită parte a existenței pare să fie cea de infirmieră în cadrul unui serviciu American din timpul războiului, și este foarte mândră de examenele susținute pentru a dobândi această calitate.
În rest îngrijorări pentru cei rămași în țară, informații despre cunoscuți. Este exprimat un patriotism românesc în termenii oarecum bombastici ai vremii. O persoană care pare să dorească o viață simplă, obosită de obligațiile protocolare.
În consecință puține lămuriri pentru cei ineteresați de politica mare. În tot cazul, se poate spune cu siguranță că îngrijorările cancelariilor vremii că regele Mihai ar fi pus în pericol de un complot al lui Carol al II-lea de reveni pe tron apar a fi simple fabulații. Tot ce transpare din corespondență este îngrijorarea sinceră a lui Carol al II-lea pentru fiul său, rămas rege într-o țară ocupată de rușii bolșevici.
Sau pot fi un caz de meditație asupra „sorții”. Imediat după război Elena Lupescu o critică în corespondență pe actrița Elvira Popescu (rămasă la Paris sub ocupațoe germană) pentru colaboraționism.
Mai tîrziu, Elvira Popescu ,ajunsă mare vedetă, se bucură de toleranța regimului comunist din România și poate vizita România comunistă, relativ nestingherită. Așa că Elena Lupescu ajunge în poziția de a se ruga de această să-i facă comisioane pentru a trimite ajutoare rudelor rămase în România. Așa se întoarce roata istoriei!

Arrival, Primul contact



Arrival, Primul contact, USA 2016, regia Denis Villeneuve, cu Amy Adams, Jeremy, Renner, Forest Whitaker,

În mod sigur un SF care atrage atenția. În armata de filme cu invazii extraterestre, acest film este un film în care extratereștrii sunt numai un pretext pentru a medita despre noi, oamenii.
E un film care pote fi ”citit” în multe feluri, referințele la Dumnezeu, religie, viață, moarte, timp, semn și semnificat, fiind complexe și bine încadrate în poveste. Așa că trebuie să-i menționez pe Ted Chiang și Eric Heissserer care sunt ”vinovați” de această poveste excelentă.
Cinematografic, filmul mizează pe cadre strânse, meditative, fără multe zorzoane, concentrat pe narațiune. Muzica adaugă acestei atmosfere, sau se remarcă prin absență atunci când este cazul.
Și în final o notă de 10 pentru Amy Adams pe umerii căreia se află acest film emoționant.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Mihai Eminescu, românul absolut


Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Humanitas, 2015

În umila mea opinie e vorba aici de cea mai bună carte publicată de Lucian Boia în ultima vreme. Autorul se întoarce la preocupările sale mai din tinerețe, și anume imaginarul și literatura, căci, să nu uităm, Lucian Boia a fost, mai înainte de iconoclastul miturilor istoriei românești, un cercetător al miturilor din scrierile lui Jules Vernes.

Studiul face istoria receptării lui Mihai Eminescu, de la poetul unei generații care aprecia romantismul poeziei sale, la recuperările sămănătoriste, apoi exagerările naționaliste ale anilor 1930, urmându-le o nouă recuperere proletcultistă, odată cu instaurarea regimului comunist, ajungând din nou la mistificări naționaliste în ultima perioadă a regimului comunist. Democrația de după 1990 nu a adus nimic nou unui mit deja pietrificat, anchilozat și fosilizat, în afară de , poate, teoriile conspiraționiste la modă, care au popularizat idea unui asasinat asupra lui Eminescu.
Concluzia este că, din păcate, receptarea contemporană a lui Eminescu nu prea mai înseamnă nimic în afara unei imagini mitizate. Puțină lume mai citește cu adevărat pe Eminescu în afara obligațiilor școlare.
În schimb Caragiale se joacă mai departe cu casa înschisă. Poate ar trebui să medităm asupra acestui lucru, când alegem să debităm vorbe mari, din izvorul inepuizabil de inepții patriotarde, de circumstanță, care s-au spus despre Eminescu. Și cu umilință, înainte de a ne enerva pe „tupeul” lui Lucian Boia de se atinge de un mit național, să ne întrebăm când am citit ultima data din Eminescu fără a fi obligați de vreo împrejurare „oficială” să o facem.

Hunt for the Wilderpeople

Hunt for the Wilderpeople, Noua Zeelandă 2016, regia Taika Waititi, cu Sam Neil, Julian Dennison

Un film cu circulație de festival care ne amintește că filme bune se fac oriunde, inclusiv la capătul lumii în Noua Zeelandă.

Un copil (Ricky) care poate fi descris ca o pacoste, orfan, trăiește dintr-un plasament familial în altul. Nu e neaparat rău, dar când simți că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, în ciuda grijii reci și funcționărești pe care ți-o poartă statul, îți cam vine să plătești tuturor cu aceeași monedă.
Așa ajunge într-o familie undeva „la țără”, în marginea pădurilor virgine. Aici îl va întălni pe ursuzul „uncle Hec”, și marea aventură în sălbăticie. Prilej de a se întâlni sau confrunta cu diverse personaje, unele bune, altele nu, și chiar ajunge la o anumită celebritate.
Partea cea mai bună a filmului sunt cele două personaje și relația perfect disfuncțională dintre cei doi, care însă va găsi un numitor comun într-o dragoste de libertate dincolo de convențiile lumii noastre „civilizate”.
Totul e tratat cu umor și livrează un mesaj fără diabolizări gratuite: nu vă așteptăți că autoritățile rezolvă totul, în niciun caz nu pot să aducă fericirea.

duminică, 6 noiembrie 2016

Cum s-a românizat România


Cum s-a românizat României, Lucian Boia, Humanitas, 2015

Lui Lucian Boia, ca istoric, îi plac miturile. Românismul României e un alt mit care merita demontat, mai ales că accesele de RRRrrromânism trezesc o hilaritate sănătoasă, și meritau o lecție.
România este departe de a fi fost un stat „național unitar”. Etnii variate populau din vechime acest teritoriu. Și în proporții însemnate. Încă și mai însemnat, în orașe, adică în locurile unde se forjează civilizațiile,  românii erau deobicei minoritari.
Ca să nu mai vorbim că și cei care se pretindeau elita românească erau departe a avea origini etnice așa de pure, fiind deobicei rezultatul unui amestec balcanic.
Miturile însă au forța lor. Tind să transforme realitatea după șabloanele mitului. Mitul românității absolute a României a fost pus în practică. Astfel, astăzi, România este mai românească decât oricând.
Ironic, regimul comunist, internaționalist în teorie, a acționat cel mai eficient în acest sens.
Ceea ce nu a făcut ca „spaimele” naționaliste să dispară. Teme mai vechi, precum iredentismul maghiar agită încă viața politică. Peste acestea se suprapun îngrijorări mai noi, cauzate de imigrația de dată recentă.  Tot atâtea dovezi că mitul are vigarea lui.

Jack Reacher: Never Go Back


Jack Reacher: Never Go Back,USA 2016, regia Edward Zwick, cu Tom Cruise

Dacă primul Jack Reacher a fost un film de acțiune decent, urmarea lansată acum nu multe zile e o făcătură, fără pic de imaginație. Jack Reacher trebuie să salveze pe câte cineva, fie o domniță din armată, care pare că nu prea are nevoie să fie salvată, sau o fiică care se pare că nu este fiică.
Și cum Tom Cruise nu mai e nici el la prima tinerețe ca să țină domnișoarele cu palpitații la fiecare apariție, altfel de emoții filmul nu prea are șanse să aducă.