Mihai Eminescu, românul absolut

Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut, Humanitas, 2015

În umila mea opinie e vorba aici de cea mai bună carte publicată de Lucian Boia în ultima vreme. Autorul se întoarce la preocupările sale mai din tinerețe, și anume imaginarul și literatura, căci, să nu uităm, Lucian Boia a fost, mai înainte de iconoclastul miturilor istoriei românești, un cercetător al miturilor din scrierile lui Jules Vernes.

Studiul face istoria receptării lui Mihai Eminescu, de la poetul unei generații care aprecia romantismul poeziei sale, la recuperările sămănătoriste, apoi exagerările naționaliste ale anilor 1930, urmându-le o nouă recuperere proletcultistă, odată cu instaurarea regimului comunist, ajungând din nou la mistificări naționaliste în ultima perioadă a regimului comunist. Democrația de după 1990 nu a adus nimic nou unui mit deja pietrificat, anchilozat și fosilizat, în afară de , poate, teoriile conspiraționiste la modă, care au popularizat idea unui asasinat asupra lui Eminescu.
Concluzia este că, din păcate, receptarea contemporană a lui Eminescu nu prea mai înseamnă nimic în afara unei imagini mitizate. Puțină lume mai citește cu adevărat pe Eminescu în afara obligațiilor școlare.
În schimb Caragiale se joacă mai departe cu casa înschisă. Poate ar trebui să medităm asupra acestui lucru, când alegem să debităm vorbe mari, din izvorul inepuizabil de inepții patriotarde, de circumstanță, care s-au spus despre Eminescu. Și cu umilință, înainte de a ne enerva pe „tupeul” lui Lucian Boia de se atinge de un mit național, să ne întrebăm când am citit ultima data din Eminescu fără a fi obligați de vreo împrejurare „oficială” să o facem.