marți, 30 octombrie 2018

First Man


First Man, USA 2018, regia Damien Chazelle, cu Ryan Gosling

Toată lumea știe cine este Neil Armstrong. Sau poate nu. Totuși, când te afli în același galerie cu Columb sau Magellan, primul care a...., cei mai mulți au auzit de tine, ca fiind omul care a pus primul piciorul pe Lună. Sigur, adepții teoriilor conspiraționiste mă vor contrazice. Dar eu mă limitez la ceea ce scriu cărțile oficiale, nu pentru că nu am și eu dubiile mele despre diverse lucruri susținute de guverne, însă îmi place sa cred că oamenii sunt un pic mai deștepți decât alte vertebrate, iar lumea cum necum merge înainte... Adică și în sus, adică pe Lună.
First Man este adicălea un film despre cum fu omul care pus primul pasul pe praful lunar, un pas mic dar mare pentru omenire.
Anume filmul e mai puțin despre glorioasa aventura spațială, stați liniștiți, nu lipsește, și mai mult despre omul Neil Armstrong în particular.
Desigur e nevoie și de astfel de filme, numai că sunt tare greu de făcut, căci nu e simplu să fii și Hero și uman în ochii publicului.
Si pe ansamblu filmul ratează obiectivul. Scenariștii (iarăși mă întreb, chiar nu se mai găsesc scenariști în America?) în loc să dezvolte personajul, așa cum zicea profa de română, baga o găselniță ieftină, cu un copil pierdut de familia Armstrong și cum i-a marcat acest lucrul viața. Eu sunt sigur că pierderea unui copil e o tragedie, dar să faci din asta firul narativ în povestea unei realizări magnifice precum o expediție pe Lună, e total nepotrivit și calea spre eșec a filmului.
Lipsit practic de orice dramă, filmul povestește cuminte ca un oarecare teleplay de dupamiaza cum a fost cu astronauții americani și misiunile Apollo.
În concluzie, foarte puțin raportat la ce putea sa fie.
Dacă sunteți pasionați de poveștile despre explorarea spațiului, puteți merge, și o sa găsiți ceva care sa va placa în film. Dacă nu, nu.

joi, 11 octombrie 2018

Jonny English Strikes Again


Jonny English Strikes Again, UK, Franța, USA 2018, regia David Kerr, cu Olga Kurylenko, Emma Thompson, Rowan Atkinson   

Dacă vă e dor de umorul tip Mr. Bean, vă veți bucura de noul film din seria Jonny English, superspionul britanic în materie de comedie (la alte abilități... în fine).
Deși uneori cam școlăresc, umorul abundă în fiecare scenă, și veți râde garantat de păâîniile agentului încurcă-lume. Care, de altfe, salevază lumea, cum stă bine oricărui supererou.
Poantele mizează pe inadecvarea meseriei de agent secret în maniera tradițională și lumea noastră supertehnologizată. În definitiv, chiar 007 s-ar face de râs astăzi cu metodele sale.

sâmbătă, 22 septembrie 2018

Tag

Tag, USA 2018, regia Jeff Tomsic

Tag e un filmuleț despre nimic. O gașca de prieteni din copilărie continuă și la maturitate să joace un fel de leapșa (tag pe americănește). E un film despre micile lucruri care ne țin în viața într-o lume nebună. 

sâmbătă, 15 septembrie 2018

Placinta cu iaurt

O plăcintă ușor de făcut, la care nu poate fi greșit nimic.
Ce va trebuie :
- un pachet de foi de placinte,
- 1 kg de iaurt gras,
- 8 ouă,
- 150 g de zahăr,
- 150 g de stafide,
- cam 150 ml de ulei sau unt topit pentru uns foile,
- puțin unt pentru uns tava,
- patru linguri cu vârf cu griș
- esență de vanilie,
- un praf de sare,
- zahar pudră pentru presărat la final.
Bateți bine ouăle cu un praf de sare și zahărul, spumă.
Amestecați cu iaurtul, esență de vanilie, apoi cu grișul și stafidele.

Mission: Impossible - Fallout

Mission: Impossible - Fallout, USA 2018,  regia Christopher McQuarrie, cu Tom Cruise

Tom Cruise rămâne Tom Cruise chiar și fotoshopat și cu câteva, probabil, operații estetice. Ne-o dovedește în ultimul film din seria Mission: Impossible. În definitiv pe umerii săi a stat misiunea de a face din această serie una la fel de respectabilă și stilată precum cea cu 007. Și a reușit, fără îndoială.
Pentru că renumele se păstrează cu munca și inventivitate, pe lângă farmecul personal marca Tom Cruise, avem un scenariu cu câteva twist-uri, cu ritm alert, locații de top și umor. Scenele de acțiune sunt, ca deobicei, inventive, dau doar un exemplu, o urmărire pe motocicletă în Paris. Echipa de actori e la înălțime, și se completează perfect. Un regal al genului. 

joi, 30 august 2018

Christopher Robin

Christopher Robin, USA 2018, regia Marc Forster, cu Ewin McGregor

Desi pare un film pentru copii, nu este tocmai asa. este un film pentru adulti care trebuie sa-si reaminteasca de magia copilariei.
Uneori filmul e destul de `noir` dar nu peste masura. Sunt si destule momente amuzante, care vor face deliciul celor mici, asa ca pot fi si ei luati la cinema.
Dar, in acest film, Winnie, Eeyore, Tiger, si restul gastii sunt in primul rand pentru a reaprinde scanteia inocentei in cei mari.
Probabil cel mai bun film lansat la noi in aceasta vara cam pustie cinematografic.

miercuri, 15 august 2018

Sa nu pronunti noapte


Recunosc ca m-am indreptat spre cartea lui Amos Oz cu o anumita reticenta, asteptandu-ma la inca una din multele carti care se bucura de succes comercial, dar aceasta fiind tot ce se poate spune pozitiv despre carte.
Am descoperit un scriitor excelent.
"Sa nu pronunti noapte" este romanul despre El si Ea, sau depre Ea si El, din momentul cand nimic nou nu mai ramas de zis. Intr-un oras israelian de provincie, locul perfect in care nu se intampla nimic, curge o poveste facuta din nuante si complicitati.
Drama sinuciderii unui elev provoaca profesoarei cu care acesta a invatat indemnul de a se chestiona asupra existentei personale. Cum va trece de aceasta "criza" va va povesti chiar Amos Oz daca veti avea rabdare sa-l cititi.

duminică, 29 iulie 2018

Isle of Dogs, Insula cainilor


Isle of Dogs, USA 2018, regia Wes Anderson

Wes Anderson facand film de animatie, cu o poveste in cadru japonez... e un lucru care trebuie vazut.
Stilistic Wes Anderson este la nivelul pe care il stim. De data aceasta se inspira din filmul de animatie central european (scoala ceha?) pentru a scoate un film unic, original ca prezenta pe ecran. Desigur, fiind vorba de o poveste ce s-ar petrece in Japonia, nu sunt ocolite referintele la Manga, Kurosawa sau Miyazaki.
Naratiunea-fabula despre excludere, discriminare, manipulare, putere, e instructiva si ar trebui ca filmul sa fie proiectat in scoli, pentru ca multe lucruri din prezentul imediat sunt reflectate in film. Totusi dorinta de a fi oarecum didactic in tema aleasa pentru film ma face sa spun ca Wes Anderson putea sa faca ceva mai mult daca mai lucra la poveste.
Mare pacat ca filmul nu a intrat la noi decat prin sali de festival.

miercuri, 27 iunie 2018

Solo: A Star Wars Story

Solo: A Star Wars Story, USA 2018, regia Ron Howard, cu Elden Ehrenreich. Woody Harrelson, Thandie Newton, Emilia Clarke,


Din nou franciza Star Wars dezamăgește. Problema este în principal la scenarii. Fanii universului Star Wars vor sesiza inconsistențe față de povestea generală din serie. Și sigur nu vor ierta asta.

Însă, mai grav, scenariul nu reușește să descrie un conflict puternic. Lipsește drama, oricâte trucuri de imagine s-ar folosi. Ca să nu mai spun că au uitat cu totul de Forță, ceea ce face din film un action movie cu bandiți mărunți care se desfășoară în spațiu. Far, far away de așteptări.

luni, 25 iunie 2018

Ready Player One


Ready Player One, USA 2018, regia Steven Spielberg,

Mie mi-a plăcut în primul rând fantezia vizuală a lui Spielberg. Filmul e pur și simplu frumos.
Desigur Spielberg știe să conducă și acțiunea, cât să nu zici că filmul e previzibil, știe să arunce și câteva pastile cu idei, Creatorul, Tatăl și Fiul, numai bune pentru împătimiți și să ridice filmul din banalul unui film de acțiune.
Așa că veți ierta lui Spielberg câteva clișee și veți ieși plăcut impresionați de la film.

duminică, 24 iunie 2018

Deadpool 2

Deadpool 2, USA 2018, regia David Leitch, cu Ryan Reynolds, Josh Brolin

Deja știți din precedentul Deadpool că eroul filmului este un fel de supererou nonconformist, care face bâza de toate clișeele din filmele cu supereroi.
Interesant este că le iese încă și mai bine decât în primul. Probabil lucrul acesta se întâmplă deoarece scenariștii au ales fără niciun compromis să facă o comedie caricatură a filmului cu supereroi. Și le iese de minune.

Nu pot decât să apreciez istețimea celor de la Marvel: sunt oameni care urăsc filmele noastre cu supereroi, deci vom face și filme antisupereroi. Așa mulțumesc pe toate lumea, și fac bani de la toți.

duminică, 6 mai 2018

Cosmos by Carl Sagan

Carl Sagan, Cosmos

Pentru generati mea cred ca nu exista referinta in popularizarea stiintei mai importanta decat Carl Sagan si serialul sau Cosmos, care a devenit si o carte cu acelasi titlu.
S-au mai facut seriale de popularizare stiintifica. Insa Cosmos beneficiaza de charisma si entuziasmul absolut fata de stiinta a lui Carl Sagan, pe care niciun actor, oricat de mestesugit ar face-o, nu a putut sa-l egaleze.
Pentru receptare in tihna va recomand sa cititi cartea.
Pentru cei care vreti sa va delectati cu inegalabila prezenta a lui Carl Sagan (cu modul sau unic de a pronunta cuvantul billion) cautati serialul pe youtube.


Loving Vincent


Loving Vincent, Polonia UK 2017, regia Dorota Kobiela, Hugh Welchman

La acest film nu poți decât să scoți exclamații de admirație necondiționată. Este o performanță artistică greu de egalat. Un întreg film de animație a fost realizat pe baza picturilor și în maniera picturilor lui Vincent van Gogh. Experiența vizuală este inegalabilă și trebuie neaparat să o gustați.
Mai mult, realizatorii s-au pregătit și cu un scenariu solid, practic un fel de anchetă asupra cauzelor morții celebrului pictor, scenariu care asigură că spectatorul nu se va plictisi. Plus compoziția unor caractere plecând chiar de la portretele pictorului. Genial!

marți, 1 mai 2018

Tomb Rider


Tomb Rider, USA 2018, regia Roar Uthaug, cu Alicia Vikander

Cine a făcut filmul s-a uitat mult și cu folos la celebra serie Indiana Jones. Așa că a ieșit un film de acțiune plăcut, numai bun să alungi plictiseala.
Numai că, pentru a se înscrie în spiritul vremurilor, eroul e o eroină, și nu e Harrison Ford in rol de charismatic profesor universitar de istorie, ci Alicia Vikander, care se da cu bicicleta hipsetereste prin Londra. Ceea ce in definitiv nu e chiar rau...

Protecția datelor personale pentru toți


Pentru cei interesați de problematica protecției datelor personale -GDPR, am scris această carte, apărută în format electronic.

O puteți achiziționa aici.

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Lecce, Puglia


Plasarea orașului Lecce în Puglia este oarecum aproximativă, și doar administrativă. Situat tocmai în „tocul” cizmei italice, această parte a peninsulei are propria denumire istorică- Salento.
Amintirile mele despre Lecce sunt în primul rând olfactiv-gustative.
Cafeaua de dimineața luată la picioarele Sfântului Oronzo (statuia din centru - a salvat orașul de plagă spune legenda) împreună cu un pasticciotto, prăjitura locală, face parte dintre cele mai puternice amintiri.
Sau combinația dintre burrata și un vin local Negroamaro.
Sau descoperirea, eveniment care a prilejuit chiar o mică încurcătură cu ospătarul, față de incapacitatea noastră de recunoaște ce mâncăm, a gemului de struguri.
Sau, știați că există și dulceață de măsline!?
Sau biscuiți cu smochine și fenicul!
Gata, că e deja tortură.
Pentru amatorii de detalii arhitecturale, Lecce este o bijuterie  a barocului, încât, prin strălucirea arhitecturii sale, a dat chiar numele unui stil arhitectural.






A Quiet Place


A Quiet Place, USA 2018, regia John Krasinski, cu Emily Blunt, John Krasinski, Millicent Simmonds

Mărturisesc că nu sunt chiar un admirator al genului horror, dar acest A Quiet Place merită să fie menționat printre cele mai bune producții ale genului din ultimii ani.
Fără să facă risispă de sânge, regizorul „se joacă” cu așteprările noastre culturale, și crează un suspans insuportabil. Teroarea nu este în ceea ce se întâmplă, ci în ceea ce așteptăm să urmeze să se întâmple.
Minimalist, monștrii sunt și ei unii speciali. Nu ucid decât dacă faci zgomot. Hhhmmmm, cred că mulți dintre noi ar da drumul la niște monștri din aștia prin vecini...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Nicolae S. Șucu - Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria

Nicolae S. Șucu -Viața și aventurile unui cioban român în Bulagaria ăn vremuri de război 1908-1918, publicat de Daniel Cain

 Perioada 2014-2018 a adus inevitabil o grămadă de lucrări tematice legate de Primul Război Mondial și Unirea din 1918. Au fost scoase de la naftalină și reînpachetate festiv discursuri care erau deja prăfuite acum 30 de ani. Au apărut desigur și discursuri demistificatoare, dar cum cercetarea istorică aproape că nu a adus nimic nou, parcă și demistificările și-au pierdut din interes.
În acest context punerea la dispoziție către publicul larg a memoriilor lui Nicolae S. Șucu, sub titlul Viața și aventurile unui cioban român în Bulagaria în vremuri de război 1908-1918, este probabil cea mai interesantă contribuție la cunoașterea acelor vremuri grozave.
E vorba de un document neobișnuit, care prilejuiește cunoașterea istoriei la „firul ierbii”, a oamenilor obișnuiți.
Deobicei memoriile sunt scrise de oameni cu poziții înalte. Nicolae Șucu este numai un țăran din Muscel. Trecerea prin școala primară i-a fost cu folos, căci îl găsim în memoriile pe care le-a lăsat cu pricepere în a așterne cuvântul scris, ba chiar cu un anumit talent la povestit.
Și are ce povesti. Deși un copil isteț, bun la învățătura, a fost o fire neastâmpărată. De copil fuge de acasă și se face cioban. Se învață cu traiul liber și banul făcut ușor (și cheltuit și mai ușor), călătorind prin toată țara de la munte până în Dobrogea, făcând munca de cioban sau în alte angajamente asemănătoare. Memoriile sunt sincere și ne dezvăluie un personaj care trăiește la limita legii (uneori chiar dincolo de ea). Încurcăturile în care intră în căutarea unor câștiguri facile, dar ilicite, și mai ales refuzul de a se supune chemării la armată, îl fac să fugă în Bulgaria unde se stabilește din 1908.
Însă de ceea ce fugi, nu scapi, spune proverbul. În 1913 încep războaiele balcanice. Bulgaria are nevoie de ostași pentru lupta sa de a recupera ultimile teritorii de la otomani, așa că și Șucu este chemat la armată. Între timp acesta se căsătorise și prinsese ceva cheag, iar autoritățile bulgare sunt intransigente: dacă refuză serviciul militar toată averea îi va fi confiscată. Așa că eroul nostru merge la oaste. Cea bulgară. Luptă cu turcii în primul război balcanic. Apoi cu sârbii în al doilea război balcanic. Intervenția României în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei, va aduce înfrângerea categorică a acesteia, și multă înverșunare a bulgarilor împotriva românilor.
Bulgaria însă nu va cunoaște pacea prea mult. Începe războiul mondial și Bulagaria intră în el de partea Puterilor centrale. Șucu este din nou pe front în Macedonia și Grecia. Un amestec de îndrăzneală și prudență, precum și o cultură generală neobișnuită pentru starea lui socială, îi asigură supraviețuirea și prețuirea ofițerilor care îl înaintează sergent, și-i atribuie diverse sarcini de răspundere.
Intrarea României în război face ca România și Bulgaria să fie din nou în conflict. Șucu ajunge pe frontul unde se confruntă bulgarii și românii, la Turtucaia. După mărturisirea sa, nu a luat parte direct la lupte, anunțând ofițerii că e român și că nu va putea trage pe front. Cu sarcini administrative, va participa la înfrângerea armatei române de la Turtucaia, și apoi la ocuparea Dobrogei.
Descrie toate ororile războiului și ocupației, la care s-au dedat ambele părți.
Așa cum avertizează și editorul e o poveste care se citește cu sufletul la gură, și un tablou fără egal al realității vieții în Primul Război Mondial.
Probabil cea mai importantă concluzie este că cea mai mare realizare pentru oamenii care au trecut acele vremuri nu sunt nici victoriile, nici unirile, ci faptul că au supraviețuit unor vremuri sălbatice. Restul e doar justificare pentru politicieni.

vineri, 13 aprilie 2018

All the Money in the World



All the Money in the World, USA 2017, regia Ridley Scott, cu Michelle Williams, Christopher Plummer, Mark Wahlberg, Romain Duris.
Un film care a trecut oarecum neobservat prin cinematografe. Totuși e un film bine meșterit de Ridley Scott. Partea negativă este scenariul, care e mai mult un fel de piesă de teatru (dar nici aceea cea mai bună), unde interacțiunea dintre personaje e mai mult la nivelul declamatoriu și nu al al acțiunii.

În acest context e o ocazie bună ca să mai vedem o dată pe venerabilul Christopher Plummer, făcând un rol mare, de miliardar pentru care totul se măsoară în competiția pentru bani. Însă nu prea are parteneri pe măsură și dialogurile se consumă destul de plat. Poate doar Romain Duris mai e de remarcat într-un rol minor de bandit din Calabria.

sâmbătă, 31 martie 2018

The Post


The Post, USA 2017, regia Steven Spielberg, cu Meryl Streep, Tom Hanks

Un alt film care candidat la Oscaruri în acest an a fost The Post. Desigur americanilor le plac poveștile cu jurnaliști care dezvăluie scandaluri. Aici e o poveste adevărată legată de dezvăluiri ale unor documente legate de războiul din Vietnam. Steven Spielberg este intotdeauna conectat cu problemele prezentului și povestea sa este de această dată, dincolo de problema libertății presei, mai angajată în problema responsabilității. În lumea noastră în care oricine practic poate să spună orice și să facă acest lucru public prin Internet, problema responsabilității devine acută. Meryl Streep în rolul lui Kay Graham este în centrul atenției în acest film, unde, în calitate de patron al ziarului care este gată să dezvăluie documentele scandaloase, trebuie să cântărească asupra binelui și răului care rezultă din ceea ce va publica ziarul.
Fără să reușească să atingă culmile altor filme ale sale, Steven Spielberg face un film interesant de văzut, și care ar trebui distribuit la noi pe post de film educativ!


Expeditiile lui Tim Severin

Una din plăcerile copilăriei și adolescenței au fost cărțile lui Tim Severin. Cine nu știe Tim Severin a fost cel care a traversat mările și oceanele cu tot felul de bărci construite după modele de vase cu care se naviga în vechime. Expediția Bradon a explorat posibilitatea ca Atlanticul să fie traversat cu o barcă de piele, așa cum probabil a făcut Sfântul Brendan în vechime, după cum spune legenda. Și areușit.
Expediția Sindbad a verificat dacă o veche corabie arabă, construită fără cuie, însăilată cu frânghie de palmier, ar fi putut ajunge de pe coasta Omanului până în China, așa cum ar fi făcut Sindbad. Și a reușit.
Expediția Iason și a propus să încerce să parcurgă drumul argonauților din Grecia până pe coasta Georgiei în Caucaz, cu simplă batcă cu vâsle și o velă pătrată, așa cum probabil era Argo. Și a reușit în această înercare!
Mi-am amintit de aceste cărți. La vremea respectivă, anii 1980, când citeam aceste cărți publicate la noi de editura Meridiane, nu aveam acces și la documentarele despre aceste călătorii.

Mi-am amintit de acele cărți zilele acestea și am căutat e internet. Desigur materialele video sunt disponibile. Eu zic că merită să e vedeți.

Expediția Brendan


Expediția Sindbad



Expediția Iason



duminică, 25 martie 2018

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri


Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, USA 2017, regia Martin McDonagh, cu Frances McDormand, Woody Harrelson, Sam Rockwell,

Văzând filmul, te întrebi ce conspirație a făcut ca prostioara The Shape of Water să ia Oscarul când a avut competitori de așa calibru. Având ca regizor pe Martin McDonagh, pe care îl remarcam acum ceva vreme cu Seven Psychopaths, filmul spune o poveste puternică (tot McDonagh e responsabil de scenariu). O poveste greu de rezumat. A spune doar că e despre lupta lui Mildred (Francisc McDormand), mamă a unei fete violate și ucise, cu sistemul care nu arată prea mult entuziasm în anchetarea cazului, ar fi o simplificare neîngăduită. Eu aș spune că e despre lupta de a rămâne oameni într-o lume în care nu (mai) există vreo recompensă pentru asta.
Francisc McDormand și Sam Rockwell își merită Oscarul cu prisosință. Tot așa de bine putea să ia un Oscar și Woody Harrelson.
Ei, da, se mai fac și filme bune la Hollywood, care trebuie neaparat văzute!

Cel mai bun discurs despre libertate

 Cândva, la vremea adolescenței, am citit pe Radu Tudoran, cu romanul  Casa domnului Acibiade din seria Sfârșit de mileniu, și mi-a rămas în minte un discurs despre libertate, pe care ar trebui să-l citească oricine care, datorită grijilor cotidiene, nu a înțeles sau a ajuns să pună la îndoială valoarea libertății.

Încă nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă cu oamenii din jurul meu, care își aclamau furtunos cancelarul, iar când ciocneau halbele de bere strigau: „Heil Hitler!”. Eram și prea tânăr, aveam și prea multe gânduri în minte. Când, într-o zi, am văzut o fată uitându-se la o haină de blană, într-o vitrină. Era atât de absorbită, încât nici n-a simțit că mă oprisem alături, altfel s-ar fi temut și ar fi plecat în fugă. Se uita în voie fără să-și ascundă tristețea,  o tristețe atât degravă, că să fi fost altul în locul meu o și lua de umăr să o ducă la poliție. Orice fată fată poate într-o zi să-și dorească o blană; și să sufere că n-are cu ce să și-o cumpere. Dar nu-i iremediabil: își poate vinde inelele, sau un obiect scump din casă, poate colecta de la rude, și de la prieteni, poate - treaba ei! - să se prostitueze, și să-și cumpere ce dorește. Dar tristețea fetei nu avea leac, fiindcă niciodată nu ar fi ajuns să-și cumpere blana din vitrină, nici dacă dădea greutatea ei în aur: blana nu era de vânzare! Pe o etichetă pusă alături, în loc de preț, scria: „Numai pentru export”.

vineri, 23 martie 2018

Mahabharata – primul izvor de practici Yoga sistematizate

Ganesha scriind Mahabharata

Dacă e să vorbim de cele mai vechi texte în care un practicant de yoga modern ar recunoaște niște practici yoga acestea se regăsesc în Mahabharata (sec. al III-lea d.Ch.)

Mai precis în cartea a douăsprezecea Mokșadharma sunt sistematizate practicile yoga.

Esența era obținerea gândirii dirijate, nederanjate de senzații.

marți, 20 martie 2018

Conceptia despre Yoga in Upanisade

Zeul Yama si Nachiketas
Prima concepție mai elaborată despre Yoga o gasim in Upanisade, mai precis în Katha Upanisad (sec. al VII-lea până în sec I î.Ch.- cronologia este controversată). Într-un dialog între zeul Yama al morții și tânărul Nachiketas se reia imaginea carului (să ne reamintim că yoga înseamnă în primul rând jug, sistem de prindere a animalelor la un car), dar cu o simbolistică a salvării.

Astfel corpul este carul însuși, eul (atman) este pasagerul în acest car, conștiința (buddhi) este conducătorul carului care ține hățurile care sunt  mintea, voința (manas) prin care sunt stăpâniți caii, adică simțurile (indriya), drumurile pe care merge carul fiind obiectul simțurilor (vișaya).

Scopul este de a ține simțurile sub control. dacă ele sunt scăpate de sub control rezultatul este ciclul neînrerupt al renașterilor și al suferinței.. Dacă eul prin intermediul conștiinței și voinței controlează simțurile, atunci renașterea nu se va mai produce. Starea în care simțurile sunt controlate este desemnată chiar cu termenul yoga.

pericolul este semnalat a fi în confuzia pe care fac cei mai mulți între principiile spirituale (purușa), cu existența materială (prakrti). Existența umanăă este dominată de identificarea, ilusorie, ale unor elemente materiale ca fiind spirituale și, de aici, suferința.

duminică, 18 martie 2018

Gringo

Gringo, USA 2018, regia Nash Edgerton, cu  Joel Edgerton, Charlize Theron, David Oyelowo,


Filme cu personajul naiv si bun la suflet prins intr-o serie de evenimente trasnite s-au mai facut. Acest Gringo, are suficient ritm, destul umor (negru) si buna prestatie actoriceasca ca sa pot spune ca merita vazut. Cum se va descurca Harold (David Oyelowo) prins intre mafia mexicana si interesele rapacilor directori ai corporatiei pentru care lucreaza o sa vedeti voi. Dar mai ales o sa remarcati pe Charlize Theron, in rol de mironosita fara scupule manager de corporatie

Venetia

Jan Morris, Venetia,

Cartea este un poem dedicat Venetiei. Are si fragmente istorice, si reportaj realist, si can-can, dar in intregul sau nu este altceva decat o oda adresata acestui oras unic. Este o Venetie fara varsta, nu e vorba neaparat de o carte actuala ca un ghid turistic, Jan Morris marturiseste ca inevitabil se refera la Venetia tineretii sale, varsta descoperirilor si trairilor intense. Jan Morris nu este insa nici un paseist. Cosmopolitismul extrem si modernizarea eficienta cu scopuri turistice nu il debusoleaza. In definitiv Venetia a fost tot timpul cosmopolita si moderna.
O carte care iti face chef nebun sa vezi, sa revezi, Venetia.

joi, 15 martie 2018

Yamada -Ise


Musashi pleacă din Yokkaichi în căutarea unui alt maestru renumit al luptelor, Shishido Baiken, renumit pentru lupta cu ghioaga.
Casa lui Shishido era într-un cătun Uji, care este satul de lângă templul interior din Ise (Naikuu). Și acum turiștii trec pe Podul Uji când vizitează templul interior.

 



Baiken nu era acasă, și pleacă pe urmele acestuia la Yamada. Yamada e numele vechi al orășelului de lângă templul exterior din Ise (Gekuu). Astăzi nu mai este nici Uji, nici Yamada ci doar o mare localitate Ise.

Orășelul era încă din acea vreme un adevărat oraș turistic, plin de atracții dubioase (Musashi e asaltat de prostituate).
Astăzi e un oraș modern, prea puțin s-a păstrat din vechile cartiere. Templele sunt la locul lor, reconstruite la fiecare 20 de ani, așa cum găsiți aici.

marți, 13 martie 2018

Primii practicanți de yoga


Borobudur. Prințul Siddhartha devine ascet
Istoric, primii care pot fi considerați practicanți de yoga au fost asceții denumiți Śramanas. Practica lor este probabil independentă de tradiția Vedică. Ei sunt în căutarea unei metode prin care să întrerupă ciclul renașterilor (samsāra) și suferința umană sub imperiul karma, scop în care dezvoltau tehnici de meditație (dhyāna). Scopul era denumit fie moka (eliberare) fie nirvāna (extincție).
Śramanas înșiși nu-și numeau practica yoga dar mai târziu o regăsim menționată în Mahābhārata sub numele de dhyānayoga.

În contextul acestor practici ascetice (tapas) trebuie considerate și tradițiile despre Buddha, care el însuși a încercat astfel de tehnici de mortificare. De exemplu, în Mahāsaccakasutta Buddha povestește despre reținerea respirației și senzațiile trăite, precum și postul îndelungat ținut cât „buricul i-a atins șira spinării”, ajungând la concluzia că toate aceste practici extreme nu i-au adus nicio cunoaștere dincolo de condiția umană.
Interesant e că și anticii din Europa auziseră de ei. Clement din Alexandria pomenind printre filosofii barbari pe Sarmanai si Brahmanai.

Porphyrius din Tyr chiar descrie mai pe larg practicile acestora numindu-i Samanean și punându-i alături de gymnosophisti. Ba chiar spune că unii ar fi ajuns chiar în fața lui Cesar. De altfel, e de înțeles admirația sa: Porphyrius era vegetarian convins și predica el însuși vegetarianismul așa că, probabil, s-a simțit încântat să găsească niște confrați undeva pe Indus.

luni, 12 martie 2018

Ce însemna inițial cuvântul Yoga?

pagina din Rg Veda marcată cu accente pentru recitare


Cuvântul Yoga este de găsit chiar în vechile Rg Veda (sec. XV-XII î. Ch.). Înțelesul său inițial este acela de jug (de altfel cuvintele au o evidentă rădăcină comună, indo-europeană). Apare în desemna jugul cu care erau înhămați caii la carele de luptă ale eroilor vedici. Cu timpul, de exemplu în Mahabharata, Yoga (jugul) va căpăta și o semnificație ezoterică, cu referire la practici care asigură salvarea spiriruală a celui care le adoptă.

vineri, 9 martie 2018

The Shape of Water



The Shape of Water, USA 2017, regia Guillermo del Toro, cu Sally Hawkins, Octavia Spencer

 A înnebunit Hollywood-ul! Au ajuns să dea Oscarul la un fel de remake după un film sovietic din 1962, Omul Amfibie, cum bine remarca CTP-ul într-un articol „Efectul apei asupra plămânilor și penisului”. E adevărat că filmul sovietic se căznea să ilustreze cinematografic vulgata marxist-leninistă, acum in The Shape of Water, că de el e vorba, se chinuie cu noului limbaj de lemn al corectitudinii politice.
Să nu fiu greșit înțeles. Guillermo del Toro știe să facă filme, se pricepe să construiască o atmosferă de visare în film, filmul nu e chiar slab de tot. Dar cu o poveste absolut banală, îmbâcsită de clișee, nu are ce să facă mai mult.  Păcat și de muncă actrițelor Sally Hawkins și Octavia Spencer, ambele actrițe de nota 10 în toate aparițiile lor.

În  concluzie, un film oarecare, premiat pe criterii politice.

joi, 8 martie 2018

Cea mai veche practică Yoga consemnată

pagină de manuscris vechi cu Atharva Veda

Cea mai veche mențiune a unei practici care ar putea fi considerată că ține de practicile pe care le descriem astăzi ca yoga se află în Atharva Veda. Mai târzie decât Rg Veda, Atharva Veda (scrisă în jur de 1000 î.Ch.) este o colecție de incantații, vrăji, practici medicale, care ar fi trebuit să asigure sănătate, viață lungă și dragostea persoanei dorite.

O serie de mantre descriu Respirațiile lui Vrātya (Vrātya fiind o persoană care a ales calea ascetică a vieții)

(16.I-2) Vrātya are șapte respirații superiore (prāna), șapte respirații inferioare (apāna), șapte respirații atotcuprinzătoare (vyāna).

Cu mai spuneam, în Yoga esențială e respirația! 

(apud Roots of Yoga, James Mallinson și Mark Singleton, Penguin Books, 2017, p. XII și 137)

marți, 6 martie 2018

The Death of Stalin, Moartea lui Stalin




The Death of Stalin, Moartea lui Stalin, Franța, UK, Belgia 2017, regia Armando Iannucci, cu Steve Buscemi, Simon Russell Beale, Jeffrey Tambor

Un film despre comunism, Stalin, și mai ales despre lupta de putere ce s-a declanșat în sânul clicii de conducători ai partidului bolșevic după moartea lui Stalin. Moscova 1953. Stalin își dă obștescul sfârșit.

Beria, Hrușciov, Malenkov, Jukov, Molotov și alții mai mărunți sunt protagoniștii acestor scene de umor absurd, pentru că oricine vine din lumea normală, unde puterea se transmite după reguli democratice și transparente, nu poate decât să râdă de intrigile bizantine ce se țes pentru preluarea puterii. Pentru noi cei din Estul Europei care am trăit „binefacerile” comunismului real, și încă îi mai resimțim sechelele, nu prea e de râs. De aici probabil diferența dintre receptarea entuziastă a filmului în Vest, și cea mai reținută pe meridiane mai aproape de soare răsare.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Brindisi, Puglia


Cuprins de porniri turistice mult prea entuziaste, după ce am mărşăluit cuminte pe bulevardele oraşului Brindisi (mergeţi, merită o raită pe acolo, mai ales mergeți la S. Giovanni al Sepolcro care ne amintește de importanța orașului de pe vremea Crucidelor și Cavalerilor Templieri) intru în criza turistului bezmetic care constată că mai are de bifat un obiectiv turistic:Santa Maria del Casale.
Ca să vă scutesc de oboseala de a căuta pe Goagăl, această biserică, din Brindisi (sau cam aşa ceva), conţine fresce din sec al XIV-lea, în stil bizantin, adică ceea ce vedeţi prin toate bisericile de pe la noi executat cu mai mult sau mai puţin talent (exceptând alea moderne cu sfinţi cu elice, poze cu baroni locali în chip de ctitor, sau ştiu eu ce alte tărăşenii născute din mintea prea luminată a păstorilor locali de sec. XXI).
Partea neplăcută este că în ghid spune că e undeva în afara oraşului.
O domniţă drăguţă de la centrul de informare turistică îmi dă un număr de autobuz, îmi face un X pe hartă, ca şi cum ar fi marea comoară din insulă, indicând locul de unde trebuie să iau autobuzul, şi îmi spune că trebuie să cobor înainte de aeroport.
Zis şi făcut! Într-o mare de navetişti, care aşteptau alte autobuze, înghesuit pe un colţ de trotuar nu prea generos stau şi aştept. Evident, fiind o cursă care iese din limitele oraşului, autobuzul pe linia respectivă vine când vrea el, adică nu prea des.
Într-un final apare şi minunea. Mă sui fericit şi mă înfig pe capul şoferului. Trebuie să recunoaşteţi că informaţia „să cobor înainte de aeroport” nu e prea precisă. Am noroc. Şoferul e un italian volubil, cu chef de vorbă, şi îmi spune să stau liniştit lângă el că o să oprească cât se poate de aproape de biserică, chiar dacă nu are staţie acolo, şi îmi zice el când e cazul să mă dau jos. Şi merg, şi merg, trecem în suburbiile nu prea cochete, apoi încep să admir câmpurile de măslini, câmpurile de bălării, nişte barăci abandonate de armata americană din al doilea război mondial, şi în fine sunt debarcat pe marginea şoselei. Şoferul îmi atrage atenţia că acolo nu e staţie şi dacă vreau să merg înapoi trebuie să mai merg pe jos ceva , indicând vag o direcţie pe câmp.
Momentan însă sunt fericit. Biserica e în vizor. E adevărat că în vizor, pentru mărirea plăcerii, se află şi un capăt de pistă al aeroportului Brindisi, garduri din sârmă care protejează zona aeroportuară, plus zgomotul specific de avioane care ambalează să-şi ia avânt spre cer. Mă strecor pe un câmp plin de bălării, trec printr-o parcare care deserveşte aeroportul, (e parcarea low-cost, se laudă aceasta, evident că e ieftină pentru că e la ceva kilometri de terminalul aeroportului) şi în sfârşit sunt în faţa minunii. Eu şi câţiva japonezi rătăciţi pe acolo. Mă extaziez în faţa frescelor, dar ar cam fi momentul să plec. Plus că se face şi seară. Din nou sărit parcare, bălării, în sfârşit la şosea. Perpedes apostolarum pe lângă. Pustiu deplin, evident nu mai există alţi excentrici dornici de vizitat cu autobuzul Santa Maria del Casale. Japonezii erau mai bine organizaţi aveau o maşină. Şi merg, şi merg. Întunericul e aproape deplin. Doar gândul că în apropiere e un aeroport şi în consecinţă undeva ar trebui să fie şi un terminal îmi dă curaj să continui, fără ca disperarea să mă cuprindă cu totul.
La un moment dat, aproape să îl ratez, trec pe lângă un bâţ în vârful căruia stă fixată o tăbliţă cu iniţialele companiei locale de transport din Brindisi. Deja e noapte de-a binelea. În faţă bălării, în spate nişte livezi de măslini. Undeva în fundal zgomotul avioanelor pe pistă. Câte un far de maşină mai sparge întunericul. Sinistru. Lipseşte doar Jack Spintecătorul din peisaj. Mă aşez descurajat în rigola de pe marginea şoselei. Păzesc băţul, ca naufragiatul scândura de care s-a agăţat.
Şi minunea se produce. Un autobuz luminat, se apropie din direcţia aeroportului. Sar pe carosabil, mai să mă bag sub roţile autobuzului. Opreşte.
Sunt salvat!

P.S. Nu ratați să beți o cafea în port!


San Giovanni

Santa Maria del Casale


Downsizing


Downsizing, USA 2017, regia Alexander Payne, cu Matt Damon, Christoph Waltz, Hong Chau

 Filmul, plecând de la idea fantastică a posibilității micșorării oamenilor, se constituie într-o satiră socială. Mesajul e bun: nicio o utopie nu ne va aduce fericirea, fie cea a consumismului triumfător, fie cea a egalitarismului-ecologist. Nicio invenție minune nu ne va salva de noi înșine, căci oamenii pot folosi orice invenție atât pentru bine, cât și pentru rău. Fericirea vine din noi înșine și din capacitatea noastră individuală de a fi buni.
Filmul însă nu este pe măsura mesajului generos. Începe bine, prinde în jocul fantastic propus, dar apoi își pierde energia fiind aproape de o lozincă cinematografică. Christoph Waltz e simpatic în rolul de est-european cu carcater îndoielnic, dar rolul său e prea mic ca să anime într-adevăr atmosfera.
În rezumat nu e chiar pierdere de vreme să vezi filmul, dar de la Payne pretențiile erau mult mai mari.

duminică, 18 februarie 2018

Darkest Hour


Darkest Hour, USA, UK 2017, regia Joe Wright, cu Gary Oldman

1940, mai. Germania a invadat Franta. Care nu face față. Trupele britanice exepediționare sunt încercuite. Operațiunile din Norvegia sunt un fiasco. Totul pare pierdut pentru Marea Britanie.
Winston Churchill preia conducerea guvernului britanic în aceste momente. Un domn în vârstă, nu foarte popular, temperamental, și care nici nu face mari eforturi să placă celor din jur.
Istoria l-a validat pe acest om, nu ușor de caracterizat, și de aceea un personaj dramatic greu.
Filmul este un one man show, Gary Oldman personificând pe Churchill, la superlativ fără îndoială. O candidatură cu greutate  la Oscar pentru cel mai bun actor.

The Handmaid's Tale


Margaret Atwood, The Handmaid's Tale

Un roman distopie care a făcut vâlvă la vremea lui (1985) care  devenit de anul trecut și un serial de succes.
Cartea poate fi caracterizată ca un fel de „1984” din perspectivă feministă.
Este imaginată o societate totalitară unde victimele sunt în primul rând femeile, considerate ca fiind nonpersoane, și având un statut numai din perspectiva funcției reproductive.
Handmaid este denumită o femeie selecționată să fie repartizată acelor bărbați merituoși de către regim și care nu au avut copii de la soție, pentru a le face copii.
E o lume în care se combină un utilitarism comunist, cu fundamentalism pseudocreștin și segregarea femeii cum întâlnești prin societățile orientale.
Romanul curge bine, are suspans, e o lume unde orice cunoaștere asupra realității este o aventură. Totuși nu am putut scăpa niciun moment de senzația de text construit ca după un caiet de sarcini. Poate sunt eu prea pretențios.

duminică, 11 februarie 2018

Martina Franca, Puglia



Intalnire cu Lulu
Lulu este un personaj cu blanita! Si este extrem de suparat. Si are toata dreptatea, ce pericol poate reprezenta un ghem de blana incat sa i se puna zgarda? La inceput Lulu s-a retras sfios dupa usa. Oricum era ora siestei si soarele ardea cam tare, si nu tragea sperante ca cineva sa-l bage in seama. Mai apoi, nu se mai satura de mangaiat. Intr-un final am aflat ca Lulu este o vedeta a cartierului in Martina Franca, caci unul din rarii trecatori i s-a adresat direct: "Lulu, ti piace le cocoline?" 


Vreti sa mai stiti ceva despre Martina Franca? E orasul lui Lulu!





P.S.  Pentru curiozitati impardonabile, Martina Franca e un oras superb in valea Itriei. Cu o istorie frumoasa, orasul este unul dintre rarele orase libere din Sudul Italiei (care nu a avut traditia miscarii comunale ca in Nord) si de aici numele de Franca. Simbol al libertatii, primaria veche in piata centrala, constructie impozanta cu turn cu ceas. Palatul Ducal (astazi primaria orasului), pentru ca ducele era doar un oaspete in oras, e asezat undeva la margine, langa poarta monumentala.  Iar inghetata e foarte buna. E practic vecin cu Locorotondo, pe urmatorul deal.



miercuri, 7 februarie 2018

Locorotondo, Puglia

Locorotondo e o varianta de Ostuni, la fel de alb dar ceva mai mic si fara ziduri, departarea de mare si pericolele ce veneau de acolo l-au scutit de nevoia de ziduri de aparare.

Asta nu inseamna ca nu ne-a oferit provocari. Caci a nimeri intr-un orasel italian la amiaza si a-ti fi foame este o provocare. Siesta e sfanta si la amiaza nici musca nu indrazneste sa bazaie, cu atat mai putin vreun bucatar sa pregateasca ceva de mancare.

Dupa ce strabatem stradutele vechi cu disperare si deznadejde vazand ca cele cateve restaurante recomandate de ghid sunt inchise, in sfarsit minunea se intampla o usa deschisa. Intreb chelnerul daca bucataria mai e deschisa si se serveste: desi pare o iluzie raspunsul e cel bun: "Da, inca mai servesc clienti". Intru si pricep in ce consta minunea: un grup mare de anglo-saxoni zabovesc la o masa incarcata cu vinuri si cam tot ce contine meniul. Patronul tine localul deschis pentru ei, caci e clar ca ii fac vanzare buna. Ocupat cu  dumnealor chelnerul nu prea are timp de noi, nici nu parem milionari gata sa aruncam o avere la restaurant. Deci ce sa comandam ca sa avem sanse sa si primim ceva intr-un timp rezonabil, tinand seama ca probabil toata lumea in restaurant lucreaza pentru "engleji"? Desigur fave e cicoria! E felul de mancare traditional in Puglia, mancare simpla de oameni saraci, un piure de fave (un tip de fasole locala) bine amestecat cu ulei, alaturi de niste verdeturi oparite, cicoria, tradus des ca cicoare, dar eu va spun ca de fapt sunt frunze de papadie (si la noi se folosea in alte timpuri in salate).
In mod clar am nimerit-o! Chelnerul e prea ocupat si avem sansa sa ne serveasca chiar bucatarul, care apare cu farfuriile oarecum stangaci si fara ceremonia caracteristica chelnerilor, dar cu un zambet complice: o sa va lingeti pe degete. Si asa a fost, am mancat cele mai bune fave e cicoria din Puglia!

Si asa am putut sa vedem si orasul cu stradutele lui, unde bicicleta poate sade atarnata ca rufele la uscat, unde pisoii sunt prieteni cu cainii, si mai ales de unde se vede minunat valea Itriei puna la Martina Franca, dar despre ea in alta poveste.



marți, 6 februarie 2018

Un artist numit dezastru, The Disaster Artist

Un artist numit dezastru, The Disaster Artist, USA 2017, regia James Franco, cu James Franco, Dave Franco, Seth Rogen

Un film inspirat de o poveste cât sât se poate de adevărată, și pe atât de ciudată. Excentricul și misteriosul Tommy Wiseau este unul dintre aceia care dorețte să cunoască gloria în cinematografie. Desigur mirajul Hollywood-ului are mulți chemați, puțini aleși. Tommy Wiseau nu este printre puținii aleși. Așa că, având bani (cu proveniență incertă, unii bârfesc că ar fi bani ai crimei organizate), omul își produce propriul film  (The Room se numea filmul), unde are rol principal.
Desigur plătește tribut totalului său amatorism, rezultă ceea ce numim o „dudă” perfectă. Pe de altă parte, filmul în totala sa ratare, are efecte comice și unii îi găsesc calități cinematografice nebănuite, devenind un fel de film cult (cel mai bun film prost). James Franco și Seth Rogen sunt printre fanii declarați ai acestei producții.
Așa că au făcut un film despre această neobișnuită producție cinematografică.
James Franco se dovedește foarte inteligent în alegerea sa în a ecraniza povestea. În primul rând este o poveste de caractere absolut ofertantă cinematografic. Tommy Wiseau este un „personaj”, iar James Franco îi dă proprorții epice, primind și un Glob de Aur, fără îndoială meritat.
Din altă perspectivă, James Franco a simțit problema fundamentală din spatele acestei povești ciudate, de un comic burlesc și oarecum aiuritoare: ”ce este de fapt un film bun?” Căci arta postmodernă, care se joacă cu regulile destructurând și recompunând limbajul artistic, funcționează undeva la o limită unde granița dintre kitch și artă e foarte subțire și greu de explicat. În definitiv creația lui Wiseau, evident total amatoristică și ignorând regulile artei cinematografice, recompune limbajul cinematografic într-un mod care , de ce nu, poate fi considerat artă.

miercuri, 31 ianuarie 2018

Miss si Mister Bollywood



În postul anterior despre  filmul indian Tiger Zinda Hai vorbeam de de două vedete ale Bollywoodului.

Totuși, dacă ar fi să aleg Miss și Mister Bollywood, m-as opri la Priyanka Chopra, respectiv Hritik Roshan.

Aici intr-o secvență în care apar împreună din filmul  Agneepath, unul din cele mai bine vândute filme indiene vreodată.

Oricât ați fi de cârcotași ...

duminică, 21 ianuarie 2018

Ostuni, Puglia

Oarecum cu inima îndoită dacă merită să renunţ la traiul sibarit din Polignano (mare, soare, si o piaţă de fructe cum n-ai să vezi în România) iată-mă la drum spre Ostuni. Drum de vreo 20 de minute cu trenul, să nu vă imaginaţi că m-am angajat la vreo aventură.
Cum am coborât parcă îndoielile mele începeau să se confirme: o gară nu prea arătoasă, undeva în mijlocul unui câmp, acompaniată doar de câteva clădiri cu destinaţie industrială sau de depozit, ceva mai vopsite decât cele care sălăşluiesc pe lângă staţiile de cale ferată mioritice, dar în mod evident cu nimic mai încurajatoare pentru pornirile exploratorii ale unui turist.
Singura deosebire majoră e că în loc de câmpuri de cucuruz, aici câmpurile sunt, cât vezi cu ochii, adumbrite de măslini.
Salvarea s-a prezentat sub forma unei autobuz,care aştepta adormit (nu autobuzul, şoferul) să preia vreun pasager de la gară. Nu cred că am fost chiar singurul pasager, dar oricum senzaţia de pustiu nu a fost alungată nici după ce am plătit un euro (noroc că aveam mărunt la mine) şi uşile s-au închis. Totuşi, trebuia să ducă undeva mai populat, mi-am zis eu cu ultima licărire de speranţă.
Aşteptările nu mi-au fost dezamăgite, şi mi-am dat seama că Ostuni este în primul rând un joc al aparenţelor, nimic nu e ceea ce te aştepţi să fie.

Încă de pe şosea am descoperit că, în acest loc în care pare să nu fie nimic interesant se afla de fapt una dintre cele mai frumoase citadele urbane, cu ziduri albe, fantomatice dar care au în spate o istorie veche încă de pe vremea normanzilor, şi au rezistat multor asedii ale piraţilor turci. Undeva pe o colină inaccesibilă, şoseaua contemporană  în serpentine strânse e o provocare pentru orice automobilist, oarecum mai departe de marea care aducea primejdia atacurilor banditeşti, descoperi foarte de vreme, maiestuos oraşul Ostuni.

Autobuzul mă lasă în piaţa principală, cu o primărie în stil neo-ceva, piaţă parcă ruptă dintr-un film italian realist de prin anii 50, cu cafenele care par să fie centrul oricărei activităţi publice. Însă muşterii nu sunt localnicii, astăzi ei se aleg dintre turiştii care invadează chiar şi aceste locuri. Fără să fie un loc al aglomeraţiei turistice, totuşi agenţiile turistice au inclus oraşul în programul lor şi străbătând străzile inevitabil veţi da peste grupuri de turişti japonezi, parcă deveniţi o anexă   a camerei de luat vederi, sau turişti germani, mai molcomi, şi parcă mai preocupaţi de identificarea celei mai apropiate terase în care să se răcorească sub soarele prea arzător al Italiei.

Oraşul vechi, înconjurat de zidurile sale albe, se află imediat lângă piaţa centrală. Nu există monumente în sine de mare atracţie, oraşul în sine este un monument de mare atracţie. Doar o catedrală în stil normando-romanico- bizantin (un amestec al tuturor genurilor posibile, dovadă a amestecului de civilizaţii ce s-a produs aici) iese în evidenţă.
Am descoperit că plăcerea constă în plimbarea printre casele toate spoite în alb cu cercevele albastre care te lasă să te crezi că te afli într-un oraş grecesc de undeva din Santorini. Dar aparenţele înşală cum am spus.

Un meşter bătrân, pe o stradă dosnică, sculptează încă diverse obiecte de veselă din lemn de măslin. Deşi ar părea în afara timpurilor ne cere un preţ piperat pentru un linguroi special de paste. Văzând că îl cumpărăm fără tocmeală, i se face milă de noi şi ne umple sacoşa cu câţiva pumni de smochine culese din împrejurimi, bonus.

Matteo pare doar un puşti de câţiva anişori care încă nu merge la şcoală. Iarăşi aparenţele înşală. Matteo locuieşte aproape de mica piaţă din faţa catedralei. Acolo este unica cafenea deschisă şi în timpul siestei în zonă, este spaţiul lui. Contactul cu atâţia turişti din cele mai diverse naţii l-a făcut deştept. Vine la masa mea şi se aşează fără multe formalităţi. De unde sunt, ce vârstă am, dacă am copii, şi mai câte. Linge dezinvolt din îngheţată. Din păcate cunoştinţele mele de italiană sun limitate şi se epuizează rapid chiar şi într-o conversaţie cu un puşti care nu merge încă la şcoală.

 La revedere Matteo, la revedere, Ostuni!