sâmbătă, 24 februarie 2018

Brindisi, Puglia


Cuprins de porniri turistice mult prea entuziaste, după ce am mărşăluit cuminte pe bulevardele oraşului Brindisi (mergeţi, merită o raită pe acolo, mai ales mergeți la S. Giovanni al Sepolcro care ne amintește de importanța orașului de pe vremea Crucidelor și Cavalerilor Templieri) intru în criza turistului bezmetic care constată că mai are de bifat un obiectiv turistic:Santa Maria del Casale.
Ca să vă scutesc de oboseala de a căuta pe Goagăl, această biserică, din Brindisi (sau cam aşa ceva), conţine fresce din sec al XIV-lea, în stil bizantin, adică ceea ce vedeţi prin toate bisericile de pe la noi executat cu mai mult sau mai puţin talent (exceptând alea moderne cu sfinţi cu elice, poze cu baroni locali în chip de ctitor, sau ştiu eu ce alte tărăşenii născute din mintea prea luminată a păstorilor locali de sec. XXI).
Partea neplăcută este că în ghid spune că e undeva în afara oraşului.
O domniţă drăguţă de la centrul de informare turistică îmi dă un număr de autobuz, îmi face un X pe hartă, ca şi cum ar fi marea comoară din insulă, indicând locul de unde trebuie să iau autobuzul, şi îmi spune că trebuie să cobor înainte de aeroport.
Zis şi făcut! Într-o mare de navetişti, care aşteptau alte autobuze, înghesuit pe un colţ de trotuar nu prea generos stau şi aştept. Evident, fiind o cursă care iese din limitele oraşului, autobuzul pe linia respectivă vine când vrea el, adică nu prea des.
Într-un final apare şi minunea. Mă sui fericit şi mă înfig pe capul şoferului. Trebuie să recunoaşteţi că informaţia „să cobor înainte de aeroport” nu e prea precisă. Am noroc. Şoferul e un italian volubil, cu chef de vorbă, şi îmi spune să stau liniştit lângă el că o să oprească cât se poate de aproape de biserică, chiar dacă nu are staţie acolo, şi îmi zice el când e cazul să mă dau jos. Şi merg, şi merg, trecem în suburbiile nu prea cochete, apoi încep să admir câmpurile de măslini, câmpurile de bălării, nişte barăci abandonate de armata americană din al doilea război mondial, şi în fine sunt debarcat pe marginea şoselei. Şoferul îmi atrage atenţia că acolo nu e staţie şi dacă vreau să merg înapoi trebuie să mai merg pe jos ceva , indicând vag o direcţie pe câmp.
Momentan însă sunt fericit. Biserica e în vizor. E adevărat că în vizor, pentru mărirea plăcerii, se află şi un capăt de pistă al aeroportului Brindisi, garduri din sârmă care protejează zona aeroportuară, plus zgomotul specific de avioane care ambalează să-şi ia avânt spre cer. Mă strecor pe un câmp plin de bălării, trec printr-o parcare care deserveşte aeroportul, (e parcarea low-cost, se laudă aceasta, evident că e ieftină pentru că e la ceva kilometri de terminalul aeroportului) şi în sfârşit sunt în faţa minunii. Eu şi câţiva japonezi rătăciţi pe acolo. Mă extaziez în faţa frescelor, dar ar cam fi momentul să plec. Plus că se face şi seară. Din nou sărit parcare, bălării, în sfârşit la şosea. Perpedes apostolarum pe lângă. Pustiu deplin, evident nu mai există alţi excentrici dornici de vizitat cu autobuzul Santa Maria del Casale. Japonezii erau mai bine organizaţi aveau o maşină. Şi merg, şi merg. Întunericul e aproape deplin. Doar gândul că în apropiere e un aeroport şi în consecinţă undeva ar trebui să fie şi un terminal îmi dă curaj să continui, fără ca disperarea să mă cuprindă cu totul.
La un moment dat, aproape să îl ratez, trec pe lângă un bâţ în vârful căruia stă fixată o tăbliţă cu iniţialele companiei locale de transport din Brindisi. Deja e noapte de-a binelea. În faţă bălării, în spate nişte livezi de măslini. Undeva în fundal zgomotul avioanelor pe pistă. Câte un far de maşină mai sparge întunericul. Sinistru. Lipseşte doar Jack Spintecătorul din peisaj. Mă aşez descurajat în rigola de pe marginea şoselei. Păzesc băţul, ca naufragiatul scândura de care s-a agăţat.
Şi minunea se produce. Un autobuz luminat, se apropie din direcţia aeroportului. Sar pe carosabil, mai să mă bag sub roţile autobuzului. Opreşte.
Sunt salvat!

P.S. Nu ratați să beți o cafea în port!


San Giovanni

Santa Maria del Casale


Downsizing


Downsizing, USA 2017, regia Alexander Payne, cu Matt Damon, Christoph Waltz, Hong Chau

 Filmul, plecând de la idea fantastică a posibilității micșorării oamenilor, se constituie într-o satiră socială. Mesajul e bun: nicio o utopie nu ne va aduce fericirea, fie cea a consumismului triumfător, fie cea a egalitarismului-ecologist. Nicio invenție minune nu ne va salva de noi înșine, căci oamenii pot folosi orice invenție atât pentru bine, cât și pentru rău. Fericirea vine din noi înșine și din capacitatea noastră individuală de a fi buni.
Filmul însă nu este pe măsura mesajului generos. Începe bine, prinde în jocul fantastic propus, dar apoi își pierde energia fiind aproape de o lozincă cinematografică. Christoph Waltz e simpatic în rolul de est-european cu carcater îndoielnic, dar rolul său e prea mic ca să anime într-adevăr atmosfera.
În rezumat nu e chiar pierdere de vreme să vezi filmul, dar de la Payne pretențiile erau mult mai mari.

duminică, 18 februarie 2018

Darkest Hour


Darkest Hour, USA, UK 2017, regia Joe Wright, cu Gary Oldman

1940, mai. Germania a invadat Franta. Care nu face față. Trupele britanice exepediționare sunt încercuite. Operațiunile din Norvegia sunt un fiasco. Totul pare pierdut pentru Marea Britanie.
Winston Churchill preia conducerea guvernului britanic în aceste momente. Un domn în vârstă, nu foarte popular, temperamental, și care nici nu face mari eforturi să placă celor din jur.
Istoria l-a validat pe acest om, nu ușor de caracterizat, și de aceea un personaj dramatic greu.
Filmul este un one man show, Gary Oldman personificând pe Churchill, la superlativ fără îndoială. O candidatură cu greutate  la Oscar pentru cel mai bun actor.

The Handmaid's Tale


Margaret Atwood, The Handmaid's Tale

Un roman distopie care a făcut vâlvă la vremea lui (1985) care  devenit de anul trecut și un serial de succes.
Cartea poate fi caracterizată ca un fel de „1984” din perspectivă feministă.
Este imaginată o societate totalitară unde victimele sunt în primul rând femeile, considerate ca fiind nonpersoane, și având un statut numai din perspectiva funcției reproductive.
Handmaid este denumită o femeie selecționată să fie repartizată acelor bărbați merituoși de către regim și care nu au avut copii de la soție, pentru a le face copii.
E o lume în care se combină un utilitarism comunist, cu fundamentalism pseudocreștin și segregarea femeii cum întâlnești prin societățile orientale.
Romanul curge bine, are suspans, e o lume unde orice cunoaștere asupra realității este o aventură. Totuși nu am putut scăpa niciun moment de senzația de text construit ca după un caiet de sarcini. Poate sunt eu prea pretențios.

duminică, 11 februarie 2018

Martina Franca, Puglia



Intalnire cu Lulu
Lulu este un personaj cu blanita! Si este extrem de suparat. Si are toata dreptatea, ce pericol poate reprezenta un ghem de blana incat sa i se puna zgarda? La inceput Lulu s-a retras sfios dupa usa. Oricum era ora siestei si soarele ardea cam tare, si nu tragea sperante ca cineva sa-l bage in seama. Mai apoi, nu se mai satura de mangaiat. Intr-un final am aflat ca Lulu este o vedeta a cartierului in Martina Franca, caci unul din rarii trecatori i s-a adresat direct: "Lulu, ti piace le cocoline?" 


Vreti sa mai stiti ceva despre Martina Franca? E orasul lui Lulu!





P.S.  Pentru curiozitati impardonabile, Martina Franca e un oras superb in valea Itriei. Cu o istorie frumoasa, orasul este unul dintre rarele orase libere din Sudul Italiei (care nu a avut traditia miscarii comunale ca in Nord) si de aici numele de Franca. Simbol al libertatii, primaria veche in piata centrala, constructie impozanta cu turn cu ceas. Palatul Ducal (astazi primaria orasului), pentru ca ducele era doar un oaspete in oras, e asezat undeva la margine, langa poarta monumentala.  Iar inghetata e foarte buna. E practic vecin cu Locorotondo, pe urmatorul deal.



miercuri, 7 februarie 2018

Locorotondo, Puglia

Locorotondo e o varianta de Ostuni, la fel de alb dar ceva mai mic si fara ziduri, departarea de mare si pericolele ce veneau de acolo l-au scutit de nevoia de ziduri de aparare.

Asta nu inseamna ca nu ne-a oferit provocari. Caci a nimeri intr-un orasel italian la amiaza si a-ti fi foame este o provocare. Siesta e sfanta si la amiaza nici musca nu indrazneste sa bazaie, cu atat mai putin vreun bucatar sa pregateasca ceva de mancare.

Dupa ce strabatem stradutele vechi cu disperare si deznadejde vazand ca cele cateve restaurante recomandate de ghid sunt inchise, in sfarsit minunea se intampla o usa deschisa. Intreb chelnerul daca bucataria mai e deschisa si se serveste: desi pare o iluzie raspunsul e cel bun: "Da, inca mai servesc clienti". Intru si pricep in ce consta minunea: un grup mare de anglo-saxoni zabovesc la o masa incarcata cu vinuri si cam tot ce contine meniul. Patronul tine localul deschis pentru ei, caci e clar ca ii fac vanzare buna. Ocupat cu  dumnealor chelnerul nu prea are timp de noi, nici nu parem milionari gata sa aruncam o avere la restaurant. Deci ce sa comandam ca sa avem sanse sa si primim ceva intr-un timp rezonabil, tinand seama ca probabil toata lumea in restaurant lucreaza pentru "engleji"? Desigur fave e cicoria! E felul de mancare traditional in Puglia, mancare simpla de oameni saraci, un piure de fave (un tip de fasole locala) bine amestecat cu ulei, alaturi de niste verdeturi oparite, cicoria, tradus des ca cicoare, dar eu va spun ca de fapt sunt frunze de papadie (si la noi se folosea in alte timpuri in salate).
In mod clar am nimerit-o! Chelnerul e prea ocupat si avem sansa sa ne serveasca chiar bucatarul, care apare cu farfuriile oarecum stangaci si fara ceremonia caracteristica chelnerilor, dar cu un zambet complice: o sa va lingeti pe degete. Si asa a fost, am mancat cele mai bune fave e cicoria din Puglia!

Si asa am putut sa vedem si orasul cu stradutele lui, unde bicicleta poate sade atarnata ca rufele la uscat, unde pisoii sunt prieteni cu cainii, si mai ales de unde se vede minunat valea Itriei puna la Martina Franca, dar despre ea in alta poveste.



marți, 6 februarie 2018

Un artist numit dezastru, The Disaster Artist

Un artist numit dezastru, The Disaster Artist, USA 2017, regia James Franco, cu James Franco, Dave Franco, Seth Rogen

Un film inspirat de o poveste cât sât se poate de adevărată, și pe atât de ciudată. Excentricul și misteriosul Tommy Wiseau este unul dintre aceia care dorețte să cunoască gloria în cinematografie. Desigur mirajul Hollywood-ului are mulți chemați, puțini aleși. Tommy Wiseau nu este printre puținii aleși. Așa că, având bani (cu proveniență incertă, unii bârfesc că ar fi bani ai crimei organizate), omul își produce propriul film  (The Room se numea filmul), unde are rol principal.
Desigur plătește tribut totalului său amatorism, rezultă ceea ce numim o „dudă” perfectă. Pe de altă parte, filmul în totala sa ratare, are efecte comice și unii îi găsesc calități cinematografice nebănuite, devenind un fel de film cult (cel mai bun film prost). James Franco și Seth Rogen sunt printre fanii declarați ai acestei producții.
Așa că au făcut un film despre această neobișnuită producție cinematografică.
James Franco se dovedește foarte inteligent în alegerea sa în a ecraniza povestea. În primul rând este o poveste de caractere absolut ofertantă cinematografic. Tommy Wiseau este un „personaj”, iar James Franco îi dă proprorții epice, primind și un Glob de Aur, fără îndoială meritat.
Din altă perspectivă, James Franco a simțit problema fundamentală din spatele acestei povești ciudate, de un comic burlesc și oarecum aiuritoare: ”ce este de fapt un film bun?” Căci arta postmodernă, care se joacă cu regulile destructurând și recompunând limbajul artistic, funcționează undeva la o limită unde granița dintre kitch și artă e foarte subțire și greu de explicat. În definitiv creația lui Wiseau, evident total amatoristică și ignorând regulile artei cinematografice, recompune limbajul cinematografic într-un mod care , de ce nu, poate fi considerat artă.