Carte foarte organizată, care poate fi considerată o referință pentru cei interesați de istoria Germaniei naziste sau fenomenul totalitarismului în general.
Studiul începe cu ceea ce nazismul vine să nege, cultura Republicii de la Weimar, o cultură deschisă, care experimentează, care amalgamează în sens creator cele mai diverse surse de inspirație, stiluri, tradiții. Fie și numai dacă numim Bauhaus sau expresionismul cinematografic și tot avem elementele suficiente pentru a aprecia valoarea si impactul cultural universal al creației culturale germane din anii 1920, anii care se suprapun peste ceea ce in istoria Germaniei este cunoscut ca Republica de la Weimar.
Nazismul neaga toată această cultură, pe care o denumește degenerată. In locul universalismului, naționalismul extrem. In locul modernului, mitul originilor, mitul vieții rurale. In locul experimentului, întoarcere la un academism de sec. al XIX-lea.
Urmează o analiză a ceea ce ar trebui să fie cultura nazistă, împărțită în două capitole, cultura de pace și cultura nazista de război. Împărțirea aceasta în mod sigur este motivată, deoarece războiul a schimbat mult obiectivele culturale ale regimului politic nazist.
O interesanta concluzie este că este greu de definit o cultură nazistă.
Desigur un anumit profil este dat de idiosincraziile liderului suprem, Hitler. Artist ratat, admirator al unui neoclasicism arhitectural si pictural, admirator al lui Wagner si desigur convins de ideile sale rasiale (deci tot ce provine de la evrei sau popoare neeuropene trebuie respins) a impus gusturile sale ca fiind literă de lege in creația artistica. Totuși e puțin pentru a defini o cultură nazistă. Timpul scurt al evoluției nazismului in timp de pace a făcut ca producțiile arhitecturale ale regimului să fie puține. Iar daca ne uitam la ceea ce efectiv s-a construit, deși stilul Bauhaus a fost repudiat, cel mai popular tip de construcție a fost o interpretare modernă a casei tradiționale germane. Doar în pictură se poate spune că a fost creionat un stil, pe care unii , prin asemănare cu realismul socialismul promovat de regimurile comuniste, îl numesc realism național socialist, cu oarecare temei deoarece modul de expresie artistica e destul de asemănător. Este favorizat stilul academic, cu elemente ale romantismului, orice experiment modern este cu totul descurajat. Totuși Hitler nu a fost un actor foarte implicat în politica culturală a Germaniei naziste. După începerea războiului aproape că este absent din deciziile culturale. Marotele sale precum festivalul de la Bayreuth sunt greu de reținut ca fiind definitorii pentru cultura Germaniei. Cohortele de spectatori la Bayreuth, duși acolo pe bază de liste la spectacole, biletele se cumpărau obligatoriu prin organizațiile de partid, apoi, când începe războiul, masele de oameni în uniformă aduși sub comandă militară ca spectatori, sunt departe de a constitui un element de luat în seamă în a considera o cultura nazistă. Hitler definește cultura nazistă mai puțin ca subiect care intervine în politicile culturale, cât mai ales ca obiect al mitului Fuhrerului.
Relativa absență a lui Hitler din deciziile privind cultura a deschis câmp competiției dintre alți actori deținători de putere pe tărâmul deciziilor în legătură cu cultura. Acest lucru a condus la decizii de multe ori contradictorii, care fac și mai greu de identificat o "cultură nazistă".
Un actor foarte important în definirea politicilor culturale naziste a fost Joseph Goebbels, care fiind în fruntea Ministerului Propagandei dispunea de cele mai importante mijloace administrative si financiare. Gusturile personale ale lui Goebbels, provenit din medii intelectuale, erau desigur mai elevate decât cele ale lui Hitler. Acțiunea sa s-a simțit în lumea filmului. Trecând de interesul "foarte personal" al lui Goebbels pentru actrițe, acesta s-a comportat ca principalul producător de film în perioada regimului nazist. Tematica era fie din domeniul propagandei naziste, fie filme de pur divertisment. Trebuie remarcat că Goebbels, ținând la calitatea artistică a producțiilor, calitate care trebuia să conducă la eficacitatea transmiterii mesajului ideologic, a tolerat faptul că multe mijloace de expresie din filmele epocii naziste erau tributare expresionismului, oficial declarat ca fiind "degenerat". Totuși, celebra creatoare de documentare Leni Riefenstahl a fost protejata lui Hitler și nu făcea parte din cercul lui Geobbels.
Radioul făcea parte și el din imperiul lui Goebbels. Radioul german din epoca nazistă este un bun exemplu, aplicabil și în alte arii ale producției culturale, despre echilibrul foarte fragil dintre diversele tendințe care trebuia să fie conciliate. Pe de o parte era necesar să se transmită mesaje ideologice, însă o prea mare proporție de mesaje ideologice devenea obositoare și scădea receptarea. Astfel, că programul trebuia să fie garnisit cu divertisment. Urmau și aici dificultăți în a stabili proporții. În perioada de pace, regimul a favorizat cultura "înaltă", fiind interesat în a obține conlucrarea elitelor, cât și din considerații de imagine externă. După începerea războiului orientarea a fost spre divertismentul popular, regimul fiind conștient că sacrificiile războiului sunt resimțite în primul rând de păturile populare. În acest context s-au experimentat tehnici de influențare a opiniei publice, moduri de organizare a spectacolului mediatic, care se utilizează și astăzi în industrie. În schimb, în domeniul literaturii originale eforturile lui Goebbels de a crea o literatură nazistă au eșuat. Deși au fost aruncați mulți bani pentru tot felul de concursuri, s-au creat sinecuri pentru câțiva autori care păreau promițători, deși au fost destui autori care au preluat în scrieri temele favorite ale național-socialiștilor, realizări cu adevărat valoroase, sau măcar cu priză, nu au fost.
Dar Goebbels nu era singurul care făcea politicile culturale. Goering, în calitate de Ministru Prezident al Prusiei, avea în subordine multe instituții culturale, în special pe cele foarte prestigioase din Berlin. Goering, cu un trecut boem și cu experiențe culturale diverse, a protejat mulți artiști care nu erau "pe linia partidului", mai ales în lumea teatrului și spectacolului.
Rosenberg era responsabilul de cultură chiar în cadrul Partidului național-socialist. În această calitate controla ziare și edituri, sau comanda evenimente finanțate direct de partid, având astfel influență în lumea culturală. Având totuși mijloace mai reduse decât Goebbels, și oarecum gelos pe importanța și puterea acestuia, poza într-o atitudine de intransigență doctrinară, exercitând atribuții de cenzură, extinzând-și astfel influența dincolo de instituțiile pe care le controla efectiv.
Robert Ley, în calitate de Conducător al Frontului German al Muncii, DAF, organizația cu scopuri sociale în cadrul național-socialismului, avea în subordine o adevărată industrie de divertisment, spectacole, publicații, filme, care avea ca scop distrarea claselor populare. Implicat mai puțin în considerațiile cultural ideologice, mulți artiști văzuți negativ de regim și-au câștigat existența în acest sector cultural, fără pretenții, care promova în special producții ținând de purul escapism.
Astfel că fiind o concurență între diverși lideri, cu agende și gusturi diferite, nu s-a creionat o politică unitară.
Si aceștia sunt numai actorii principali. SS avea propriile instituții culturale, obsesiile rasiale fiind traduse în finanțarea de către SS de cercetări arheologice în căutarea originilor ariene pure. Armata avea un post propriu de radio care transmitea din Praga după ocuparea Cehiei. Fiecare conducător regional (Gauleiter) se considera îndreptățit să se transforme într-un mecena.
Probabil singura opera artistică care a supraviețuit regimului nazist și este incontestabil de succes este Carmina Burana de Carl Orff. Compozitorul, cu un ascendent evreu, ceea ce era desigur o problemă în cadrul regimului nazist, a fost protejat și a primit o sinecură care i-a asigurat un trai liniștit de către von Schirach guvernator și gauleiter al Vienei.
În afară de Carmina Burana puține lucruri au rămas. Se mai poate enumera revoluția în domeniul documentarului cinematografic făcută de Leni Riefenstal, cu rezerva că astăzi documentarele sale din perioada nazistă sunt greu de receptat din cauza încărcăturii ideologice de neacceptat pentru public.
Desigur nu se poate vorbi de cultura germană a perioadei fără a vorbi de cultura din exil. Politicile naziste au creat un exod de oameni de cultură de expresie germană, desigur foarte mulți evrei, dar nu numai. Dacă pentru artiștii din domeniul muzicii a fost ceva mai ușor să-și facă o carieră în exil, pentru ceilalți, legați de limba germană, nu le-a fost deloc ușor. Chiar și cei care nu au avut probleme materiale, precum Stefan Zweig, au suportat greu exilul, și sinuciderea (precum Stefan Zweig) sau alunecarea in alcoolism si marginalizare, cu același final al dispariției timpurii, nu au fost rare. Thomas Mann, în acest peisaj, cu lumini, dar și multe umbre, rămâne, prin prestigiul său, și activitatea neobosită de a combate regimul nazist, imaginea unei culturi germane în exil, care supraviețuia dincolo de comandamentele regimului nazist.
Pe final, autorul abordează problema culturii în perioada de după război. Observă că acțiunile de denazificare ale autorităților de ocupație au afectat foarte puțin pe cei din cultură. Foarte puține persoane din acest domeniu au fost cu adevărat afectate de denazificare. Scriitorii și gazetarii au făcut mai departe ceea ce știau, ba chiar, sub steagul conservatorismului, au promovat cam aceleași valori, curățate doar de câteva stridențe. Vedetele din cinema au făcut mai departe filme, în special orientate spre divertisment, aproape lipsind o producție cinematografică care să abordeze serios problematica raportării societății germane la nazism. Chiar si autorii tineri s-au raportat la un estetism care pare că s-ar fi născut într-o lume care nu a auzit de nazism. Unii oameni de cultură, care vădit au colaborat cu regimul nazist, au făcut carieră și după, au primit titluri universitare și medalii onorifice. Nici sovieticii în partea ocupată de ei nu au procedat altfel. În mare lipsă de cadre, au primit cu brațele deschise pe colaboratori naziști care, pentru a li se uita "păcatele trecutului", au devenit cadre credincioase ale regimului comunist instalat.
Comparat cu alte autoritarisme unde poate fi situat regimul nazist în domeniul cultural? În mod sigur, după ce s-au instalat la putere naziștii nu au practicat epurările periodice caracteristice lui Stalin, care au paralizat orice creativitate culturală. Un anumit pluralism, dat de concurența între diversele instituții și lideri ai regimului, a existat. Pe de altă parte, comparat cu regimul fascist din Italia, nazismul apare foarte cenușiu cultural. Italia fascistă a promovat un program cultural modernist, futurismul chiar poate fi considerat ca influențat de ideologia fascismului din Italia. Creația culturală mondială a fost tot timpul accesibilă în Italia fascistă, iar autorii italieni au rezonat și concurat cu aceasta. Deși și în Italia, după ce aceasta se angajează în război și apare tot mai legată de Germania, se constată o anumită închidere culturală, Portretele Ducelui, realizate în cel mai modernist stil posibil, nu au nici un corespondent în portretele lui Hitler.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu