O carte de mare interes, care analizează regimul de ocupație din timpul celui de Al doilea război mondial al regiunii dintre Nistru și Bug, ținut administrat între 1941 și 1944 de autoritățile romane, ca autoritate de ocupație. Voi numi din economie de mijloace ținutul respectiv Transnistria.
Ce se poate spune despre regimul de ocupație romanesc? În rezumat:proasta administrare, corupție și hoție. Adică ceea ce vedem și acum în jurul nostru.
Din start regiunea ocupata a avut un statut ambiguu, care nu a favorizat deloc o buna organizare. Nu a fost niciodată integrata în administrația românească. Totuși funcționarii romani din administrația Transnistriei erau ținuți din considerente practice sa urmeze diverse ordine ale autorităților ministeriale din tara. Care totuși nu aveau de fapt aplicabilitate în Transnistria. O situație paradoxala care lasă lucrurile de fapt sa se rezolve în funcție de intuiția fiecărui functionar, incepand cu guvernatorul Alexianu, de a naviga în apele tulburi ale ordinelor contradictorii ale Marsalului Antonescu, cerințele autorităților militare, și diversele ordine ministeriale care de multe ori erau contradictorii, pentru ca nu exista nicio autoritate care sa conducă o politica unitară.
Desigur, proasta organizare are și explicați care țin de factori aflați în afara controlului autorităților romane. O problema continua a fost amestecul autorităților militare germane pentru care Transnistria era doar o zona în spatele frontului care trebuia sa servească operațiunilor militare. Un exemplu dramatic a fost cel al cailor ferate. Căile ferate din zona au fost refăcute și administrate de către CFR, însă germanii pretindeau ca compania de transport feroviar românească sa răspundă oricând, nelimitat și fără niciun cost cerințelor de transport militar ale germanilor, cu consecințe evident catastrofale pentru economia zonei. O alta problema era Organizatia Volksdeutche separata, germanii din Transnistria nu erau sub ordinele autorităților romane, ci țineau de Sonderkommando-R. Practic aceștia se bucurau de imunitate fata de autoritățile romane, prilej de dezordini și conflicte permanente. Autoritățile romane au cautat sa încheie acorduri cu germanii pentru rezolvarea acestor probleme, însă aceste acorduri chiar și când au fost încheiate au rezolvat foarte puțin în realitatea practica.
Totuși acestea nu sunt o scuza pentru relele ocupației românești.
Corupția a fost în floare împreună cu abuzurile permanente.
Deși Mareșalul Antonescu stabilise ca obiectiv ca funcționarii romani din Transnistria sa fie cei mai competenți posibil practica a fost alta. Posturile bine plătite (se dădeau salarii extraordinare duble sau chiar triple fata de cele echivalente din tara) erau vânate în obișnuitul sistem de coterii și nepotisme. Problema calității funcționarilor se adâncea din perspectiva faptului ca existau putini funcționari romani care sa cunoască limba rusă sau ucraineană. S-a apelat la funcționari din Basarabia sau chiar la "rusi albi" (rusi antibolsevici fugiți după victoria revoluției bolșevice) stabiliți în România. Dincolo de valoarea profesionala discutabila în unele cazuri, aceștia veneau și cu experientele traumatizante proprii în legătură cu puterea sovietelor, și considerau participarea la administrarea Transnistriei ca o vendetta, ceea ce desigur nu conducea la o buna administrare.
Corupția era în floare. Datele disponibile arată că guvernatorul regiunii, Gheorghe Alexianu, a folosit funcția ca un mijloc de îmbogățire personala. Lucrurile stăteau la fel la toate nivelurile.
Un exemplu este situația evreilor. Cartea avertizează de la început ca nu își propune sa studieze problemele Holocaustului în Transnistria și atinge doar accidental problema evreilor. Trebuie reținut că, deși administrația românească nu și-a propus o politica de exterminare (se dorea deportarea în Asia a evreilor după victoria finala, care nu a mai venit, pana atunci evreii fiind ținuți tranzitoriu în lagăre pe teritoriul Transnistriei), tratamentul brutal al evreilor a condus la un număr imens de victime, zeci de mii sau chiar sute de mii după unele estimări. Revenind la problema corupției, sunt disponibile mărturii ale unor evrei care povestesc cum au scăpat de un sfârșit tragic prin mituirea funcționarilor sau jandarmilor români.
La nivelul general al populației locale la început românii au fost bine primiți. Aceasta idilă de început însă a pălit mai ales în fața abuzurilor privind recolta din 1942, devenind răzvrătire pe fata în toamna lui 1943, abuzurile din agricultura suprapunandu-se atunci și cu situația militara proasta.
Autoritățile de ocupație au păstrat organizarea agriculturii în colhozuri asa cum o lăsaseră sovieticii, promițând ca o parte din recolta va rămâne pe loc pentru a fi distribuita celor care lucrau în colhoz. Realitatea a fost însă alta. Presiunea de la centru pentru a se livra cât mai mult pentru front, împreună cu dorința de îmbogățire personala a funcționarilor, a condus ca in fapt sa fie lăsat mai nimic pentru locuitori, ceea ce a scăzut dramatic popularitatea autorității de ocupație.
Totuși, pana spre sfârșitul ocupației, când devenise destul de clar ca soarta războiului se întoarce împotriva germanilor și romanilor, au fost puține mișcări de rezistenta reale. De fapt localnicii au denunțat bucuroși pe toți cei care aveau vreo legătură cu fostele autorități sovietice. Aceștia aveau obligația sa se înregistreze, cei prinși neînregistrat fiind pasibili de pedeapsa cu moartea. La fel, prizonierii de război sovietici proveniți din regiune, după ce erau eliberați și se puteau întoarce acasă trebuia sa se înregistreze pe lângă autoritățile de ocupație și erau supravegheați.
Pe de alta parte autoritățile reprima brutal orice li se părea ca sabatoj sau acțiune de partizani. Evreii erau deseori victime ale unor execuții în masa.
Justiția se realiza după regulile militare, comandanții de jandarmi regionali putând pronunța condamnări la moarte. Existau și două curți militare la Odessa și Tiraspol, unde teoretic se puteau apela astfel de hotărâri. Acestea erau curți cu magistrați profesioniști în fata cărora exista șansă să se aplice prezumția de nevinovăție și sa se asigure un proces corect. De altfel sunt cunoscute cazuri de achitării spectaculoase, impricinati aduși pentru acte de sabotaj sau partizani fiind găsiți nevinovați. Trebuie ținut seama ca soarta acestor achitați nu a fost mai buna, pentru ca au fost în fapt lichidați ulterior în condiții suspecte de către jandarmi.
Un alt aspect al relativei popularități a ocupanților români a fost faptul ca erau ortodocși ca și localnicii. Scăpați de regimul sovietic, s-a înregistrat un adevărat moment de fervoare religioasa în regiune. Autoritățile române au încercat sa încurajeze acest fenomen însă Biserica Ortodoxa Romana nu a manifestat entuziasm în acest demers, arătând ca nu este canonic sa opereze în teritoriul care ținea de jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Până la urma au fost trimiși o serie de preoți si ierarhi în Transnistria, dar numai cu titlu provizoriu ca slujitori pe lângă autoritățile militare.
În general atitudinea fata de populația locala a fost disprețuitoare, localnicii fiind considerați ca înapoiați. In ce privește populația românească (ei numindu-se mai mult moldoveni și nu români) aceasta era lipsita de vreun sentiment național. S-au făcut studii pe lângă comunitățile românești, concluzia lui Galopentia, care a condus o astfel de echipă de cercetare, era lipsită de iluzii. Românii din Transnistria se proclamau români doar atât cât aveau un avantaj economic din asta, altfel spiritul vreunei apartenențe nationale lipsind.
A fost oare și ceva bun?
În Odessa s-a păstrat în general o amintire bună ocupanților. Primarul numit Gherman Pântea era un basarabean dintre cei care votasera în Sfatul Tarii unirea Basarabiei cu România și fusese în trei rânduri primar la Chișinău. Bun administrator și un bun cunoscător al limbii și obiceiurilor locului, a mizat pe o colaborare strânsă cu funcționarii orașului rămași după retragerea sovieticilor, ceea ce a însemnat repunerea rapida în funcțiune a serviciilor publice. A încurajat libera inițiativa, permițând desfășurarea a tot felul de afaceri locale ceea ce a asigurat o relativa prosperitate, raportat la condițiile de război, Odessa fiind, in descrierile celor care au trecut pe acolo în acel timp, o oaza de prosperitate în sărăcia generalizata adusa de război. Și, mai ales, Pântea a fost patronul intelectualilor și artiștilor locali, cărora le-a asigurat slujbe cu salarii bune, ceea ce i-a garantat o imagine bună în memoria colectivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu