O croazieră de la Viena la Constantinopol

 Constantin Ardeleanu, O croazieră de la Viena la Constantinopol

O carte de istorie care dincolo de efortul cercetătorului de a reconstitui un fragment dintr-o epocă, este și o carte bine scrisă, plină de culoare.

Este o carte despre serviciul de navigație pe Dunăre care din 1834 cuprinde și Țările Române, fiind posibilă o călătorie cu vaporul de la Viena la Constantinopol.

Este epoca primei etape a modernizării Țărilor Române, epocă în care vaporul este principalul agent al circulației ideilor și bunurilor care constituie o viață modernă, vaporul acestui serviciu de transport fiind pentru cei mai mulți români și primul contact concret cu modernitatea.

Serviciul are epoca sa de glorie până în anii 1860, după 1870 fiind puternic concurat de dezvoltarea rețelei de căi ferate, care devine mijlocul de transport preferat, serviciul de transport de persoane la mare distanță pe Dunăre dispărând treptat.

Cartea urmărește desigur un istoric al orgnizării și desfășurării serviciului (o companie austriacă), dar mai ales impactul său asupra călătorilor români, tocmai sub aspectul de agent de modernizare, de exemplu concret al modernității nu numai sub aspect tehnic, dar și al organizării, al unui raport nou cu timpul, etc..

Desigur nu poate lipsi și perspectiva străinilor care vin în contact cu Țările Române tocmai prin faptul că prin intermediul acestui serviciu de transport, acestea devin accesibile, încep să iasă din zona orientului misterios, inaccesibil și barbar, și încep să arate, chiar și pentru cei mai pretențioși și critici, măcar semnele unui început de modernizare.

Cartea urmărește și un aspect mai puțin cercetat, călătoria ca spațiu social în sine, elemente ale socializării dintre călători, călători și echipaj, socializare inevitabilă și trecând peste diferențe de clasă sau etnice, în condițiile în care erau multe zile de petrecut la bord.

Spații ample sunt rezervate pentru două realități caracteristice și definitorii pentru aceste călătorii.

În primul rând este adusă în atenție evoluția navigației de la Cazane -Porțile de Fier zonă în care Dunărea nu era propice navigației pentru nave de mare tonaj, și lucrările care s-au făcut în principal la inițiativa Austriei pentru a se îmbunătăți navigațiaîn această zonă.

Un alt aspect caracteristic era cel al carantinei. Această cale de transport trecea din orientul „necivilizat” în lumea apuseană. Conform mentalității vremii, Orientul era un spațiu al bolilor contagioase și toate persoanele și bunurile venind din Orient erau obligate să petreacă un timp în carantină. În efortul de modernizare, nu numai monarhia habsburgică impunea o carantină, ci și Principatele Române își organizează propriul serviciu de carantină. Desigur, dincolo de semnificația sanitară, măsura avea și o semnificație politică profundă: prin introducerea obligației de carantină la  Dunăre, Țările Române, deși teoretic încă sub suzeranitatea otomană, se afirmă practic ca un spațiu separat de Imperiul Otoman, impun o graniță, chiar dacă nu oficială, dar cât se poate de concretă.

Legat de carantină, un fapt, care arată cu câtă seriozitate era privită. În 1849, după revoluție, otomanii în acord cu Imperiul Rus, au numit în Moldova ca domn pe Grigore Alexandru Ghica. Acesta a mers la Constantinopol să primească investitura,  și apoi a luat vaporul pentru a veni la Galați ca proaspăt domn. Însă cât era de Domn al țării, i s-a impus să stea în carantină, și cum vaporul sosise noaptea, conform regulii vremii, lui și însoțitorilor nici nu li s-a permis să debarce. Ca și acum, moravurile se pare că nu s-au schimbat prea mult, erau boieri care considerau că legile nu li se aplică și lor. Se pare că ginerele domnitorului, aflat în suită, a intrat în conflict cu autoritățile. Relatările nu sunt clare ce s-a întâmplat de fapt, dar boierul Villara, ginerele domnului, până la urmă a căzut în Dunăre și s-a înceat.