sâmbătă, 15 ianuarie 2022

Servicii proaste pe litoral: o tradiție?


Telegraful, 8 august 1887


Ne-am obișnuit să ne plângem (cu temei sau nu) de serviciile proaste și scumpe  de pe litoralul românesc. Interesant este că și străbunicii noștrii făceau cam același lucru, dovadă această notiță din Telegraful  din 8 august 1887. Adică se plângeau de  „... viața foarte scumpă, mudăria, neîngrijirea și prosta hrană de prin oteluri și restaurante, e lucru desgustător”.

marți, 11 ianuarie 2022

O reclama pentru lecții de pian


Această este o reclama pentru lecții de pian din 1888 din Adevărul.

Cine era aceasta doamnă care se străduia să completeze bugetul familiei cu aceste lecții de pian? Care nu costau tocmai puțin, căci o camera la hotel în centrul Bucureștiului în acea vreme era vreo 2 lei.  Și se recomandă ca elevă a lui Marmontel. Antoine François Marmontel era în acea vreme un reputat profesor la Conservatorul din Paris și nu oricine se putea mândri ca i-a fost elev.

Cocorăscu (in grafia vremii era Cocorescu) e o familie de vechi boieri valahi, pentru care arborele genealogic urcă până la domnitorul Vlad Călugărul ( domnitor în Țara Românească 1481, 1482-1495).

Consultând genealogia acestei familii găsim în secolul al XIX-lea, într-o ramură a acestei familii, pe  Ioan Cocorăscu care a fost căsătorit cu o Iulia Blaremberg.

Ce cauta cineva cu acest nume exotic pe meleagurile valahe?

Familia van Blarembergue are origini prin Tarile de Jos. Capătă ceva faimă cu Louis Nicolas van Blarembergue (1716—1794) devenit pictor la Curtea lui Ludovic al XVl-lea, Regele Franței.

Un nepot al sau născut în 1772, Johann (Jean, Ivan Pavlovici)  va ajunge în Rusia în 1797 cu valul de francezi ajunși în pribegie datorita revoluției din Franța.

Cu ceva carieră militară în spate, în 1804 este angajat definitiv în armata rusă. Cariera sa este una ascendentă, activând pe lângă contele Voronțov, guvernatorul Odessei. De activitatea sa este legata înființarea Muzeului de arheologie din Odessa, fiind printre primii care au realizat săpături sistematice în acea zonă.

Este primit în rândul nobilimii ruse. A fost un apropiat al lui Puskin în timpul exilului acestuia din 1820—1827. Chiar se spune că fiicele lui Ivan Pavlovici Blaremberg, Elena și Zenaida, au fost inspirația pentru Puskin să scrie Evgheni Oneghin.

Printre copiii lui Ivan Pavlovici Blaremberg este și Vladimir născut în 1806 la Odessa. Pe acesta destinul îl va duce în Țara Românească. Începe, ca mulți tineri de familie nobila din Rusia, o cariera militară. Astfel, în 1829, când sunt ocupate țările române de către Rusia, ca urmare a înfrângerii otomanilor și a  păcii de la Adrianopol, tânărul  Vladimir Blaremberg este ofițer de stat major în armata de ocupație din Valahia.

În aceste împrejurări o cunoaște pe Pulheria Ghica, sora spătarului Alexandru Dimitrie Ghica, cu care se căsătorește în 1830. Hotărât sa rămână aici, este integrat în proaspăt formata armată a Valahiei, bineînțeles beneficiind și de protecția lui Alexandru Ghica, care, de altfel, în 1834 devine domnitor al Tării Românești.

Urmează o cariera începută sub auspicii favorabile, însă vor fi suișuri și coborașuri, căci relațiile cu cumnatul său princiar nu au fost mereu cordiale. 

Având pasiunea arheologiei ca și tatăl său, Vladimir Blaremberg ne lasă unele din primele cercetări arheologice sistematice de pe teritoriul Valahiei. 

Conform standardelor epocii, un bun frate trebuia sa aibă grijă și de "căpătuirea" surorilor sale. Astfel că invita la București pe cele doua surori încă nemăritate, Elena si Eliza. 

Eliza Ivanova Blaremberg era născută in 1810. S-a format practic în anturajul soției contelui Voronțov, Elisabeta, adică avea educația corespunzătoare pentru a face parte din curtea unei mari doamne care participase la întrunire din marile saloane unde se punea la cale diplomația europeana. 

Planurile de căsătorie la București nu se vor materializa. 

Însă dintr-o relație cu pictorul  Charles Dussault, cel care a lăsat o multitudine de imagine ale spațiului românesc în perioada aceea de început a modernizării, va rezulta o fiică, Julie/Iulia, care va creste în casa fratelui său. Această Iulia este cea care se căsătorește cu Ioan Scarlat Cocorăscu și este  persoana din reclamă.

De notat ca Eliza Blaremberg va avea o mare contributie la dezvoltarea învățământului pentru tinere, fiind directoarea Școlii centrale de fete între 1857 și 1864.

Iulia Cocorăscu a avut la rândul său un fiu celebru. Si nu e de mirare  că o mamă cu activitate de pedagog în domeniul muzicii a crescut pe Scarlat Cocorăscu, nimeni altul decât primul director și întemeietorul Operei Naționale din București. 

Surse

Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, coord. M.D. Sturza, 

GHEORGHE LAZĂR, Boierii din Cocorăşti: începuturi şi descendenți. Revista istorică, Serie noua, tomul XXIV, Numărul 1-2, 2013,

CĂTĂLINA OPANSCHI, un jurnal de călătorie inedit al colonelului Jean Moret de Blaremberg, 

Adevărul 25 august 1888



luni, 10 ianuarie 2022

Gamaleya


 Mica notița copiată mai sus e din ziarul  Adevărul din 25 august 1888. 

Dacă nu stiați de unde vine numele Institutului Gamaleya (în transcrierea vehiculată astăzi), devenit celebru ca primul producător al unui vaccin anticovid, este de la acest medic și biolog rus, descoperitor al vaccinului împotriva holerei, folosind metoda aplicată de Pasteur în vaccinul antirabic. De altfel Gamaleya lucrase cu Pasteur înainte de a se întoarce la Odessa.

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Biserica in antichitatea târzie

Heni-Irenee Marrou, Biserica in antichitatea târzie 303-604

Cartea aceasta e un fel de clasic în studiul instituției bisericii în perioada târzie a antichității. 
O lume decadentă, in care instituția bisericii se inradacineaza temeinic, profitând de ultimele sclipiri ale culturii și organizării juridice clasice, pentru care devine de fapt depozitarul pentru evil ce tocmai se naște pe care îl numim fie medieval fie chiar epoca întunecată. 
O instituție vivace, plina de lupte personale, schisme, dezbateri teologice subtile greu de înțeles pentru neinițiați. 
In joc intrezarim desigur întotdeauna puterea. Instituția bisericii, într-o lume unde statul imperial clasic se dezmembrează, devine în fapt un vehicul important al puterii. 
Dezbaterile despre natura Trinitatii, aduc, sa îmi fie iertata comparația, cu dezbaterile de astăzi din social media: fiecare susține o teza fiind interesat prea puțin de adevăr sau înțelegerea cu celalalt, cât mai ales de a-și impune punctul de vedere. Nu lipsește nici fenomenul fake news, se scriu lucrări sub nume false pentru a decredibiliza inamicii. Într-o lume în care distantele erau greu de acoperit, încă și mai greu în aceasta epoca de sfârșit al vechii lumi, ținând seama de prăbușirea autorității imperiale și a relativei siguranțe pe care o asigurare aceasta în Epoca sa de glorie, fiecare comunitate era cantonat în adevărul ei, cu minima comunicare cu cei din afara. Astfel ca orice fals devenea credibil. Adăugați la aceasta și prăbușirea educației în Epoca antichității tarzii, astfel se creează cadrul ca enormități care astăzi ne par ca imposibil d e crezut, atunci puteau trece cu ușurință ca adevaruri, fiind prea putini cei care mai aveau cunoștințele necesare sa sesizeze inadvertente. 
O lectura excelenta. Și, de reținut, cea mai veche icoana din lume păstrată pana astăzi, se afla la Kiev. Un motiv sa vizitați capitala vecinilor. E din secolul al VII le-a și înfățișează pe sfinții Sergiu și Bacchus. 




duminică, 12 decembrie 2021

Succes de public


 Succes de public, Um Triomphe, regia Emmanuel Courcol,

Un film agreabil, inspirat de o poveste adevărată. Un grup de deținuți participa la un program de reeducare prin teatru. Ajung sa joace Așteptându-l pe Godot, cu mare succes de public. Se organizează chiar un turneu cu montarea lor. Cu umor, cu un ton naturalist, regizorul a găsit tonul potrivit sa spună aceasta poveste ciudata.

Dar mai ales este un film de caractere, fiind de apreciat jocul acestei galerii de personaje, de marginali, care, iată ies în lumina reflectorul. 

miercuri, 1 decembrie 2021

Amiralul Horthy


 Catherine Horel, Amiralul Horthy

Pentru romani numele lui Horthy e legat de sintagma "ocupația hortista", adică tot ce poate fi mai rău. Pentru mulți maghiari are un loc în istorie plin de admirație, ceva în genul cum mulți îl admira pe Maresalul Antonescu la noi.

În cartea scrisa de Catherine Horel poți găsi un demers de cercetare echilibrat având ca subiect acest personaj controversat în istorie.

Cea mai buna descriere este chiar concluzia din carte : o lunga suita de eșecuri travestite în victorii.

Miklos Horthy a fost regentul Ungariei între 1920-1944. Regent pentru ca Ungaria după Primul Război mondial era tehnic un Regat, dar un Regat fără rege, pentru ca cei dindinastia domnitoare, Habsburgii, fuseseră îndepărtați de la tron.

E un amiral care capătă ceva reputație în Primul Război mondial, într-o operațiune a marinei Austro-ungare de a sparge blocada navala a Antantei care o ținea blocata în Marea Adritica. Operațiunea este un eșec în fapt, obiectivul nu este îndeplinit, dar pentru ca se întoarce acasă cu toate navele, Horthy capătă dimensiunea unui mare erou de război în propaganda vremii.

Se angajează în numele unei Ungarii liberale, asa cu era inainte de război, în combaterea revoluției bolșevice din Ungaria (efemera Republica a Sfaturilor) dar rezultatul este  teroare alba, poate chiar mai vicioasa decât teroarea roșie, și un regim politic care nu a fost deloc liberal, ci un conservatorism cu accente de corporatism și chiar cochetand cu fascismul. Nu dorește întrarea în Al doilea război mondial, dar armata ungara e decimata în stepele rusești. Împlinește visul reintregirii Ungariei Mari, dar numai efemer. Vrea sa se despartă de dezastruoasa alianță cu Germania dar sfârșește ca prizonier al germanilor, iar Ungaria e transformata în câmp de lupta fără menajamente la sfârșitul războiului. Toată cariera a profesat anticomunismul, dar Ungaria sfârșește ca stat satelit al URSS. 

Desigur condițiile politice în care a acționat probabil ca nu lăsau loc de mai mult, și explica multe acțiuni și eșecul, dar nimic nu-l recomanda ca un erou al istoriei. 

luni, 29 noiembrie 2021

A Satellite Empire

 

Vladimir Solonari, A Satellite Empire

O carte de mare interes, care analizează regimul de ocupație din timpul celui de Al doilea război mondial al regiunii dintre Nistru și Bug, ținut administrat între 1941 și 1944 de autoritățile romane, ca autoritate de ocupație. Voi numi din economie de mijloace ținutul respectiv Transnistria.

Ce se poate spune despre regimul de ocupație romanesc? În rezumat:proasta administrare, corupție și hoție. Adică ceea ce vedem și acum în jurul nostru.

Din start regiunea ocupata a avut un statut ambiguu, care nu a favorizat deloc o buna organizare. Nu a fost niciodată integrata în administrația românească. Totuși funcționarii romani din administrația Transnistriei erau ținuți din considerente practice sa urmeze diverse ordine ale autorităților ministeriale din tara. Care totuși nu aveau de fapt aplicabilitate în Transnistria. O situație paradoxala care lasă lucrurile de fapt sa se rezolve în funcție de intuiția fiecărui functionar, incepand cu guvernatorul Alexianu, de a naviga în apele tulburi ale ordinelor contradictorii ale Marsalului Antonescu, cerințele autorităților militare, și diversele ordine ministeriale care de multe ori erau contradictorii, pentru ca nu exista nicio autoritate care sa conducă o politica unitară.

Desigur, proasta organizare are și explicați care țin de factori aflați în afara controlului autorităților romane. O problema continua a fost amestecul autorităților militare germane pentru care Transnistria era doar o zona în spatele frontului care trebuia sa servească operațiunilor militare. Un exemplu dramatic a fost cel al cailor ferate. Căile ferate din zona au fost refăcute și administrate de către CFR, însă germanii pretindeau ca compania de transport feroviar românească sa răspundă oricând, nelimitat și fără niciun cost cerințelor de transport militar ale germanilor, cu consecințe evident catastrofale pentru economia zonei. O alta problema era Organizatia Volksdeutche separata, germanii din Transnistria nu erau sub ordinele autorităților romane, ci țineau de Sonderkommando-R. Practic aceștia se bucurau de imunitate  fata de autoritățile romane, prilej de dezordini și conflicte permanente. Autoritățile romane au cautat sa încheie acorduri cu germanii pentru rezolvarea acestor probleme, însă aceste acorduri chiar și când au fost încheiate au rezolvat foarte puțin în realitatea practica.

Totuși acestea nu sunt o scuza pentru relele ocupației românești.

Corupția a fost în floare împreună cu abuzurile permanente.

Deși Mareșalul Antonescu stabilise ca obiectiv ca funcționarii romani din Transnistria sa fie cei mai competenți posibil practica a fost alta. Posturile bine plătite (se dădeau salarii extraordinare duble sau chiar triple fata de cele echivalente din tara) erau vânate în obișnuitul sistem de coterii și nepotisme. Problema calității funcționarilor se adâncea din perspectiva faptului ca existau putini funcționari romani care sa cunoască limba rusă sau ucraineană.  S-a apelat la funcționari din Basarabia sau chiar la "rusi albi" (rusi antibolsevici fugiți după victoria revoluției bolșevice) stabiliți în România. Dincolo de valoarea profesionala discutabila în unele cazuri, aceștia veneau și cu experientele traumatizante proprii în legătură cu puterea sovietelor, și considerau participarea la administrarea Transnistriei ca o vendetta, ceea ce desigur nu conducea la o buna administrare.

Corupția era în floare. Datele disponibile arată că guvernatorul regiunii,  Gheorghe Alexianu, a folosit funcția ca un mijloc de îmbogățire personala. Lucrurile stăteau la fel la toate nivelurile.

Un exemplu este situația evreilor. Cartea avertizează de la început ca nu își propune sa studieze problemele Holocaustului în Transnistria și atinge doar accidental problema evreilor. Trebuie reținut că, deși administrația românească nu și-a propus o politica de exterminare (se dorea deportarea în Asia a evreilor după victoria finala, care nu a mai venit, pana atunci evreii fiind ținuți tranzitoriu în lagăre pe teritoriul Transnistriei), tratamentul brutal al evreilor a condus la un număr imens de victime, zeci de mii sau chiar sute de mii după unele estimări. Revenind la problema corupției, sunt disponibile mărturii ale unor evrei care povestesc cum au scăpat de un sfârșit tragic prin mituirea funcționarilor sau jandarmilor români. 

La nivelul general al populației locale la început românii au fost bine primiți. Aceasta idilă de început însă a pălit mai ales în fața abuzurilor privind recolta din 1942, devenind răzvrătire pe fata în toamna lui 1943, abuzurile din agricultura suprapunandu-se atunci și cu situația militara proasta.

Autoritățile de ocupație au păstrat organizarea agriculturii în colhozuri asa cum o lăsaseră sovieticii, promițând ca o parte din recolta va rămâne pe loc pentru a fi distribuita celor care lucrau în colhoz. Realitatea a fost însă alta. Presiunea de la centru pentru a se livra cât mai mult pentru front, împreună cu dorința de îmbogățire personala a funcționarilor, a condus ca in fapt sa fie lăsat mai nimic pentru locuitori, ceea ce a scăzut dramatic popularitatea autorității de ocupație.

Totuși, pana spre sfârșitul ocupației, când devenise destul de clar ca soarta războiului se întoarce împotriva germanilor și romanilor, au fost puține mișcări de rezistenta reale. De fapt localnicii au denunțat bucuroși pe toți cei care aveau vreo legătură cu fostele autorități sovietice. Aceștia aveau obligația sa se înregistreze, cei prinși neînregistrat fiind pasibili de pedeapsa cu moartea. La fel, prizonierii de război sovietici proveniți din regiune, după ce erau eliberați și se puteau întoarce acasă trebuia sa se înregistreze pe lângă autoritățile de ocupație și erau supravegheați.

Pe de alta parte autoritățile reprima brutal orice li se părea ca sabatoj sau acțiune de partizani. Evreii erau deseori victime ale unor execuții în masa. 

Justiția se realiza după regulile militare, comandanții de jandarmi regionali putând pronunța condamnări la moarte. Existau și două curți militare la Odessa și Tiraspol, unde teoretic se puteau apela astfel de hotărâri. Acestea erau curți cu magistrați profesioniști în fata cărora exista șansă să se aplice prezumția de nevinovăție și sa se asigure un proces corect. De altfel sunt cunoscute cazuri de achitării spectaculoase, impricinati aduși pentru acte de sabotaj sau partizani fiind găsiți nevinovați. Trebuie ținut seama ca soarta acestor achitați nu a fost mai buna, pentru ca au fost în fapt lichidați ulterior în condiții suspecte de către jandarmi.

Un alt aspect al relativei popularități a ocupanților români a fost faptul ca erau ortodocși ca și localnicii. Scăpați de regimul sovietic, s-a înregistrat un adevărat moment de fervoare religioasa în regiune. Autoritățile române au încercat sa încurajeze acest fenomen însă Biserica Ortodoxa Romana nu a manifestat entuziasm în acest demers, arătând ca nu este canonic sa opereze în teritoriul care ținea de jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Până la urma au fost trimiși o serie de preoți si ierarhi în Transnistria, dar numai cu titlu provizoriu ca slujitori pe lângă autoritățile militare. 

În general atitudinea fata de populația locala a fost disprețuitoare, localnicii fiind considerați ca înapoiați. In ce privește populația românească (ei numindu-se mai mult moldoveni și nu români) aceasta era lipsita de vreun sentiment național. S-au făcut studii pe lângă comunitățile românești, concluzia lui Galopentia, care a condus o astfel de echipă de cercetare, era lipsită de iluzii. Românii din Transnistria se proclamau români doar atât cât aveau un avantaj economic din asta, altfel spiritul vreunei apartenențe nationale lipsind. 

A fost oare și ceva bun?

În Odessa s-a păstrat în general o amintire bună ocupanților. Primarul numit Gherman Pântea era un basarabean dintre cei care votasera în Sfatul Tarii unirea Basarabiei cu România și fusese în trei rânduri primar la Chișinău. Bun administrator și un bun cunoscător al limbii și obiceiurilor locului, a mizat pe o colaborare strânsă cu funcționarii orașului rămași după retragerea sovieticilor, ceea ce a însemnat repunerea rapida  în funcțiune  a serviciilor publice. A încurajat libera inițiativa, permițând desfășurarea a tot felul de afaceri locale ceea ce a asigurat o relativa prosperitate, raportat la condițiile de război, Odessa fiind, in descrierile celor care au trecut pe acolo în acel timp, o oaza de prosperitate în sărăcia generalizata adusa de război. Și, mai ales, Pântea a fost patronul intelectualilor și artiștilor locali, cărora le-a asigurat slujbe cu salarii bune, ceea ce i-a garantat o imagine bună în memoria colectivă. 


duminică, 28 noiembrie 2021

Eastern Europe!


 Tomek Jankowski, Eastern Europe!

Asta e o carte pe care mi-ar fi plăcut sa o scriu chiar eu. É o privire de ansamblu asupra problemelor Europei răsăritene, din perspectiva istorica. E o carte care desigur nu are spațiul sa între în amănunte, dar este foarte informativa și scrisa cu un stil alert, plina de funny facts. Un deliciu!